Cu maghiran la ferestrele mici, cu prispa plină de muşcate şi micşunele, cu un stup de albine la colţul casei - părea ca din basm. Aici nu se auzeau decât cântatul păsărelelor, mugetul vacilor, behăitul oilor, nechezatul cailor. Peisajul era întregit de silueta înaltă a bunicii, subţirică, dreaptă, cu ochi albaştri şi părul alb, alergând ca un spârnel toată ziua sau stând cu furca în brâu, în serile de iarnă petrecute în jurul sobei, pe a cărei plită se coceau rondele moi de cartofi. Bunica (Măriuţa lui Bănicuţ) recita "Ginta latină", "Sergentul", "Mama", uimindu-ne cu memoria ei nealterată de trecerea timpului. A fost frumoasă până la 96 de ani, când s-a dus spre cele veşnice. Eu locuiam cu părinţii în vatra satului, dar cea mai mare bucurie era sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea Valea Vâlsanului, cu apa lui de munte, limpede şi rece. La bunica beam cel mai bun lapte, mâncam bob verde şi prune uscate la cuptorul din curte. Apa din puţul care nu seca nici în cei mai secetoşi ani era dătătoare de viaţă. Tot cătunul lua apă de aici, poarta fiind deschisă pentru oricine. Dar iată că nemilosul timp nu iartă. După moartea bunicului, la 80 de ani, bunica a mai locuit o vreme în căsuţa ei, însă nu se mai descurca singură. A fost nevoită să coboare la copii. Casa veche şi nelocuită a început să se degradeze. Unul dintre nepoţi, pe care l-a iubit cel mai mult, a hotărât s-o dărâme. A făcut însă o greşeală de neiertat: a adus în curtea casei unde se mutase bunica, lemnele din dărâmături. Şocul a fost puternic. Toată viaţa ei, toate clipele fericite se transformaseră într-un maldăr de scânduri vechi. În sinea ei, bunica sperase că se va întoarce acolo, acasă, să moară, să plece spre alt tărâm. Atât a suferit, că a făcut un accident vascular şi, în câteva zile, ochii ei albaştri s-au închis pentru totdeauna... N-am mai mers niciodată la casa bunicilor mei. Nu vreau să văd ruinele unui rai. Nici vecinii nu mai sunt, că s-au stins unul câte unul, iar copiii lor s-au dus la oraş. Merg la biserică, în cimitirul plin de morminte, şi aprind lumânări în amintirea lor şi a zilelor cu care nu mă voi mai întâlni niciodată.Maria Ionescu - PiteştiBunicul de la poalele munteluiSimţeam pietrele bătrânului drum de ţară prin talpa subţire a papuceilor cu care bunica mă încălţa. Eram acasă. Aşa ştiam. Au trecut ani mulţi de-atunci, dar parcă pietrele satului îmi vorbesc şi acum. Bucuria plecării la fân se împletea tandru cu zilele toride de vară. Poate că tocmai vara îi făcea pe oameni mai buni, mai liniştiţi şi mai blânzi. Dimineţile erau ceva mai agitate, până când bunica pregătea mâncarea, până când bunicul lega calul la car şi aşeza cu grijă furcile de lemn. Pe cea mai uşoară mi-o dădea mie. Eu trebuia doar să umplu plosca cu apă rece şi să o pun în căruţă, într-un colţişor de umbră. Bunicul ştia că mai mult îl voi încurca la întorsul fânului, dar tocmai asta îl făcea să simtă că trăieşte, că are un rost pe care îl va lăsa moştenire nepotului său. Duminica, sătucul de la poalele munţilor era înghiţit de linişte. Pârâiaşul care curgea pe la poartă era singurul care cuvânta. Dacă te apropiai să-l asculţi, auzeai cum îţi vorbeau moşii care nu mai sunt. Şi ei au privit aceleaşi pietre din pârâu. Ei, părinţii lor, bunicii şi străbunicii lor. Pietrele făceau apa să vorbească... Vara, în timpul unei zile obişnuite, satul este pustiu, casele se scaldă în linişte. Oamenii sunt pe câmp. În amiaza mare, acolo e casa lor. Mâncam la umbra unui nuc măreţ şi rotat şi parcă nicicând şi niciunde mâncarea nu era mai bună. Seara, lăsând în urmă efluvii de fân, ne întorceam alene acasă. Arşi de soare, fericiţi şi desculţi. Astăzi, drumul din satul bunicilor mei este tot prăfuit, dar e asfaltat. Tălpile nu mai simt pietrele. Carele cu cai au intrat în uitarea adâncă a muntelui. Numai apa curge la fel, pe la poartă, aducându-mi din lumea de dincolo vorbele bunicului, amestecate cu susure. Cândva, şi eu...
Sorin Manduc - Făgăraş, jud. Braşov
A fost odată un moşneag...
Există în inima Moldovei un sătuc numit din cele mai vechi timpuri Dragu. Sat vechi, din neamuri de răzeşi, cu fete frumoase şi flăcăi de nădejde, aşezat ca într-o copaie adâncă, între dealurile Mileştilor şi Horzeştilor. Acolo îşi au rădăcina neamurile noastre, de acolo s-au ridicat oameni cu carte, preoţi, învăţători, ingineri... Nu pot spune că suntem o familie bogată, dar cămara ne este plină de ale gurii, avem ce pune pe masă zi de zi. Aici oamenii ştiu a învârti hora, dar şi suveica, şi plugul în brazda câmpului. Aici au văzut lumina zilei cei dragi - bunici, părinţi, fraţi şi surori. Dar totul este prea frumos şi prea bine ca să fie aşa până la capăt. Destinul taie câteodată viaţa, ca un cuţit... Înainte de 1989, când se puneau bazele agriculturii socialiste, s-a început şi la noi dărâmarea caselor şi mutarea oamenilor în cea mai apropiată comună - Tomoşi. Totuşi, din toţi locuitorii satului, câteva familii s-au înverşunat şi au rămas aici, spunând că numai moartea îi va scoate din casele lor. Printre ei a fost şi bunicul. Spun că a fost, pentru că azi el nu mai este viu printre noi decât cu amintirea, care va rămâne veşnic în inimile noastre: om mândru, chipeş la trup şi obraz, care nu şi-a părăsit casa părintească şi strămoşească. El a ştiut totdeauna ce vrea: flornic, muncitor, cu dragoste de pământ, a ştiut pentru ce trăieşte şi şi-a crescut fiii şi nepoţii cu respect pentru muncă şi ţară. De la bunicul am învăţat a hori şi-a doini, şi parcă îl aud şi acum cântând, de răsunau dealurile şi vuiau văile de glasul lui: "Patru boi cu lanţu-n coarne/ Stau gata să mă doboare/ Dar nici eu nu m-oi lăsa/ Căci mi-i dragă viaţa". Aşa a fost bunicul meu, şi el mai vine uneori pe acasă, să privească lumea de azi, plină de griji şi tristeţi.
Maria Moraru - com. Tomoşi, jud. Bacău
Extemporale cu Bunici
- Dacă există pe lumea aceasta o iubire nebună, ea este, cu siguranţă, iubirea dintre nepoţi şi bunici -
"Pe bunica mea o chema Ecaterina. Ea era bună tare şi oamenii îi ziceau Catiţa. Până am mers la şcoală, am stat la ea. Dimineaţa mă uitam cum se piaptănă şi cum îşi prinde părul cu ace mari. De fiecare dată mă temeam să nu se înţepe la cap, dar ea se întorcea râzând către mine şi-şi lega la spate năframa. Când făcea focul, stăteam lângă ea, pe lăduca de lemne, cu pisica în braţe, ca să-mi ţină de cald. Bunica avea o grădina mare, cu trei nuci bătrâni. Într-o zi de vară, când eram în grădina, am văzut că vine ploaia şi am vrut să fug spre casă. Fugeam înaintea ploii prin iarbă şi o auzeam în spatele meu cum fâşâie. Am ajuns lângă nuc şi acolo m-a prins ploaia din urmă. Asta a fost prima supărare mare a mea: că m-a întrecut ploaia, şi atunci am plâns, dar nu mi-a văzut nimeni lacrimile, că afară ploua rău. Şi-acuma, când scriu compunerea, plouă şi-mi vine să plâng, că bunica a murit demult şi nu mai sunt nici nucii sub care să mă ascund!" (Liliana)
"Bunicul meu este înalt, are părul zburlit, ochii mari şi e slab, e numai piele şi oase, iar dinţii i-au căzut toţi. Norocul lui e că şi-a pus alţi dinţi, că altfel nici mămăligă n-ar putea mânca. Când merg la el, la Iaşi, mă ridică în braţe şi mă sărută, dar mă înţeapă cu barba. După-amiaza ne pune la culcare, iar noi ne prefacem că dormim şi ne jucăm. Dacă facem prostii, obişnuieşte să spună numai atât: «Extraordinar, extraordinar!». În rest, este un bunic tare bun şi iubitor. Ciudat că-l cheamă Valeriu, ca şi pe tata. Pe bunica şi pe mama le cheama tot la fel: Maria - şi asta e o ciudăţenie şi mai mare." (Melania)
"Nuni este bunica mea. Ea nu este o bunică obişnuită. Este cea mai cicălitoare, vorbăreaţă, pisăloagă şi cunoscută femeie din Râmnicu Vâlcea. O cunoaşte chiar şi primarul. Vorbeşte tare mult şi se bagă în viaţa tuturor. Când vine la Bucureşti, e tragedie! Noroc că e mai mult plecată în oraş. Când stă acasă, e tot timpul la telefon. La prima vedere, pare o femeie cumsecade, dar dacă stai mai mult de trei-patru zile cu ea, înnebuneşti. Când ne-am mutat la Bucureşti, ea mi-a făcut prietene, vecinii de la bloc prin intermediul ei ne-au cunoscut. I-am înşirat toate defectele, căci ştiu că nu se va schimba niciodată. Şi, deşi ies scântei dacă stăm mai mult împreună, o iubesc tare mult pentru că, pe zi ce trece, îmi dau seama că semăn din ce în ce mai mult cu ea şi acest lucru îmi place. Vreau să ajung şi eu o Nuni grăsană, dulce şi iubitoare ca ea." (Silvia)
"Bunicul meu este tare bătrân, are părul alb, ochi blânzi şi nu mai este puternic ca înainte. Acum nu mai poate să muncească. Toata ziua mănâncă, trăncăneşte şi se uită la televizor. Când vorbesc cu el, trebuie să-i strig în ureche, pentru că altfel nu aude. El îmi spune glume şi bancuri şi cântă nişte cântece de când era tânăr. Vocea lui e când groasă, când subţire şi atunci eu, ca să nu râd, dau drumul la radio şi-l las să cânte până adoarme în fotoliu." (Valentin)
"Eu nu mai am bunic, pentru că a murit de câţiva ani, în luna martie. Bunicul meu a fost pensionar şi stătea cu noi tot timpul şi eu îl iubeam mult. El m-a învăţat multe lucruri bune. El m-a învăţat să-mi leg şireturile altfel decât mi-a arătat mama şi acum eu le leg aşa ca el. Şi m-a mai învăţat să crap lemne şi să ţin bine securea în mână, ca să nu-mi tai picioarele. Când mi-e dor de bunicu', eu zic încet: «Babuşcuţule, ce mai faci tu?»." (Radu)
"Bunica mea poartă un nume de basm: Cadria. Ea este acum departe şi parcă o văd lângă fereastră, căutând în zare chipurile noastre. Îmi place să stau printre lucrurile ei care miros aşa de frumos... Îmi place să-i aud vocea. Cât voi trăi, o să mă gândesc la bunica mea ca la un astru minunat, care a vegheat raiul copilăriei mele. Sper ca apusul ei să fie cât mai târziu." (Ersen)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
