Alexie, preotul lui Dumnezeu

În "dealul" Bucureştilor, la biserica Bucur Ciobanu

Pe părintele Alexie Bârcă de la Bucur Cio­banu l-am cunoscut în tinda bisericii, pre­gătit să-şi întâmpine enoriaşii, cu înfăţişarea lui de pustnic athonit şi cu o vorbă blândă, de mângâiere. Nici acum nu ştiu de ce nu am rămas lângă el; de ce nu mi l-am ales drept duhovnic; de ce am continuat să caut ceea ce găsisem deja. M-am dovedit ri­si­pitor. M-am arătat grăbit şi fără minte, aşa cum mi s-a mai întâmplat de câteva ori de-a lungul vieţii, când am ratat întâl­niri unice şi proniatoare, aşa cum trebuie să fi fost întâlnirile cu marii du­hovnici din vremea tinereţii mele: Arse­nie Boca, Mar­cel Avra­mescu, Benedict Ghiuş sau Ni­colae Stein­hard.
Dacă l-am cunoscut pe părintele Ale­­xie, asta nu mi se datorează în niciun fel. Tânăr, năuc şi neatent la amănunte, admi­ram cupola modestă a bisericii de la Bucur, aşa de nepotrivită cu zidurile de blocuri care o înconjurau, cocoţată pe o movilă de pe marginea Dâmboviţei. Pă­rintele m-a observat, dar nu m-a chemat la el, ci, în felul lui răb­dător, de basara­bean inteligent şi cu­min­te, a venit el spre mine. Mi-a ieşit în cale, m-a obli­gat cum­va să-l iau în seamă şi, în scurt timp, să-l îndrăgesc.

Biserica cea tăcută

Nu pot spune că pe părintele Alexie Bârcă l-am cunoscut cu adevărat. L-am zărit doar, odată, pe delu­şorul bisericii Bucur, când, bătrân şi bolnav de leuce­mie, mai avea încă puterea să surâdă eroic la icoane şi sfinţi, în timp ce lemnarii aduşi special din Oaş repa­rau aco­perişul de şiţă al bisericii, în vreme ce el migă­lea aplecat la straturile de flori - petu­nii, trandafiri şi zarnaca­dele, convins fiind că drumul spre Dumnezeu şi Mân­tuire trece, obliga­toriu, pe aleea strâmtă din faţa bise­ricii lui.
Cine l-a iubit pe părintele acolo, pogorât printre flori, îl caută şi astăzi, pe colina lui Bucur Ciobanu, o bise­rică veche, cuminte şi ieşită din timp, cum nu găseşti o alta în tot Bucureş­tiul. Cea mai veche biserică a oraşu­lui. Spoită cu var şi cu pereţii strâmbi, ca o simplă că­suţă de ţară. O biserică parcă anume croită după sufletul special al părintelui - un inocent şi un visător, care - decât să-ţi vorbească despre iubirea creştină - prefera să te îmbrăţişeze şi să-ţi spri­jine îndelung fruntea pe umărul lui. De­cât să ţină prelegeri teo­logice despre linişte, ascultare şi frumos, prefera să schimbe în tăcere uleiul de la candele sau să planteze irişi şi lixandre, con­statând cu uimire că şi la flori lupta se duce tot creşti­neşte, pen­tru o fărâmă de cer şi o rază de lumină.
Aşa era părintele. Un om sen­­sibil şi de o modestie rega­lă. Mereu emoţionat şi retras într-o strană de lângă pangar, avea grijă să nu tulbure pe ni­meni, să nu deranjeze, să nu în­trebe nimic, purtându-se aido­ma cuvintelor scrise chiar cu mâna lui, la intrarea în biserică: "În acest loc nu se vorbeşte. Este o biserică tăcută". Mai ales la epicleză, când se rostea "Pe Tine Te lău­dăm", părintele se transfigura cu totul şi, întor­cân­du-se spre Ileana, fiica lui de câţiva ani, spunea în şoaptă: "Acum nu avem voie nici să respirăm. Fiul se jertfeşte în această clipă... Să luăm aminte".
Ca de obicei, lecţiile lui erau scurte şi esenţiale, lip­si­te de insistenţe sau patetis­me fără rost. Vor­bea printre rân­duri, aşa cum făcea la fie­care predică de dumi­nică, pe care o rezuma în doar câteva minute, con­vins că cine nu poate să spună ce are de spus în două cuvinte şi o idee clară nu are, de fapt, a spune nimic. Nedorind nicio clipă să fie încercat de ispita mândriei şi să vadă cum oamenii se bulucesc la bise­rică numai să-l audă pe el vorbind, părintele lăsa bu­cu­ros arta oratoriei în seama altora, pe intelectuali îi trimitea să se spovedească la arhimadritul Benedict Ghiuş, iar el se retrăgea acolo unde se simţea cel mai bine şi mai apărat - în rugăciune, în simplitatea şi lauda unor paraclise sau psalmi.
Nimeni nu era în stare să se roage mai puternic ca părintele Alexie Bârcă. Se cutremurau pereţii când cădea la rugăciune; trosneau din încheieturi grinzile de lemn ce susţineau acoperişul încăperii, când genun­chii lui atingeau pământul şi palmele lui se deschideau cu nădejde spre cer, rostind numele Domnului şi im­plorând îndurare pentru poporul român binecre­din­cios, pentru zidurile şi mica obşte a bisericuţei Bucur, ameninţată tot mai mult de lama buldozerelor ce se apropiau cu fiecare nouă zi, cu fiecare nouă biserică demolată: Sf. Nicolae Sârbi, Sf. Nicolae Jitniţa, Sfânta Vineri, Doamna Oltea...

Raiul din dealul bisericii

De câte ori trec prin dreptul bisericuţei Bucur, mi se face dor de părintele şi, câteva clipe măcar, îl caut cu gândul, insist, îi bat uşor la fereastră, până ce apare chiar el în pragul chilioarei "de sub clopot", îmbrăcat în nelipsitul lui şorţ de grădinar şi cu o stropitoare imen­să pentru flori, aşa cum şi-l aminteşte Ileana Toma (fiica lui cea dragă), în ziua în care marele teo­log Olivier Clement, alături de Dumitru Stăni­loae, a insistat să urce pieptiş cele 33 de trepte ale colinei de pe strada Radu Vodă nr. 33, pentru a se opri în faţa părintelui Alexie şi a preotesei Maria, uimit să constate că niciodată în viaţa lui nu a văzut doi oameni mai liniştiţi şi mai lumi­naţi de Duhul Sfânt.
Cu adevărat, nu ai fi găsit în tot Bucu­reş­tiul pereche mai frumoasă şi mai potri­vită ca ei. Erau Adam şi Eva, în Raiul lor pământesc. Nimic din clocotul şi tensiunea luptei cu greu­tăţile vieţii nu lăsau să li se vadă pe chip, pe haine, în priviri. Marea bă­tă­lie se purta doar în ascuns, acolo unde se desparte mereu lumi­na de întuneric şi adân­cul de lucirea cea înşe­lă­toare. Cu nelipsitul lui zâmbet resemnat pe buze, părintele fă­cea paradă de încredere şi se purta ca un bi­ruitor. Nimeni nu avea acces la durerea şi mul­tele lui nelinişti; la regretele şi ezitările lui de basa­rabean alungat din casa părinţilor şi obligat apoi să-şi caute toată viaţa ceea ce nu va mai găsi nicioda­tă: locul, rostul, împăcarea şi liniştea revenirii la mat­că.
Multe trebuie să-l fi durut pe pă­rin­tele, dar nimic nu putea să întreacă în intensitate acel difuz seniment de tristeţe, pe care îl elibera în rarele lui momente de confesiune, când îi reve­neau în minte dealurile înver­zite ale Hotinului şi imaginea bătrânu­lui său tată - preot român îndărătnic, ce fura câte o Biblie cantacuzină din cele aruncate pe foc de colhoznici, sau în­­căl­ca senin poruncile politrucilor de la raion şi refuza să slujească botezul în limba rusă, spunând cu naivitatea lui pre­făcută de moldovean mucalit: "Cum pot eu să întreb un copil că se leapădă sau nu de Satana, dacă el nu înţelege ce-i spun?" De câte ori pri­mea câte o veste proastă de la cei dragi, părintele Alexie se închidea în chilia lui de rugăciune, cerându-şi ier­tare şi sufe­rind în tăcere pentru su­fe­rinţa celor atât de iubiţi ai lui, pen­tru copiii mereu ame­ninţaţi cu examatricularea din şcoa­lă; pentru blânda şi răbdătoarea lui soţie; pentru bătrânii lui părinţi care, neprimind nicio veste de la el, îl tre­ceau în fiecare pomelnic, deopotrivă, la vii şi la morţi.

Icoanele din tomberoane

Cu faţa lui emaciată de postitor athonit, părintele Alexie surâdea rar şi modest. În zilele mai văratece şi cu soare, nu se mai sătura să privească bisericuţa Cio­banului Bucur, considerând cu nedreaptă asprime că ar fi putut face mai mult, că în urma lui nu o să rămână mare lucru, în timp ce Ileana, fiica lui cea mică, sufe­rea cumplit văzând copiii de pe stradă cum aruncau cu pietre sau se ţineau după părintele şi strigau în urma lui, în bătaie de joc, cuvinte murdare şi lipsite de respect. Peste nişte ani, Ileana Toma va scrie o mi­nu­nată carte biografică despre părintele, convinsă că tatăl ei, Alexie Bârcă, a fost şi va rămâne un sfânt... Un sfânt al modestiei şi al oamenilor modeşti, al ne­căji­ţi­lor care veneau la Bucur să aprindă o lumânare nu pen­tru solirea sufletului sau alte iluminări filoca­lice, ci pentru o boală, o ceartă în familie, o reuşită la ser­vi­ciu. Nedespărţit nicio clipă de aceşti oameni sim­pli şi lipsiţi de ajutor, părintele Alexie se zidea zilnic în spo­vedanii fără număr, în pomeniri şi rugăciuni de dezle­gare. Toată floarea cea vestită a Bucureştiului năvălea în turla de la intrarea în Mânăstirea Antim, acolo unde Sandu Tudor, Vasile Voiculescu şi Ioan Ku­lîghin gân­deau o imensă agora teologică pentru elita artistică şi intelectuală a României, lăsându-l pe părintele singur, pe dealul bisericii Bucur, să citească în toiul nopţii acatistele celor mulţi, iar la 4 dimineaţa să înceapă Sfân­ta Evanghelie pentru credincioşii obli­gaţi de partid să meargă la serviciu, în zi de duminică.
Fiecare înţelegea să treacă în felul său prin vremu­rile grele şi înnegurate ale bolşevismului. În timp ce teologii de la Antim ţineau conferinţe publice şi cău­tau să menţină trăirea mistică a Rugului Aprins, adu­nând la un loc crema intelectualităţii interbelice, pă­rin­­tele Alexie repara, din sărăcia lui, acoperişul bise­ri­cii, cobora în stradă şi intra la oamenii singuri şi bol­navi, înfiinţa azile de bătrâni şi se îngrijea de copiii străzii.
E greu de spus cine a avut dreptate. Un lucru e si­gur: că fără oameni ca părintele Alexie, care lăsa la o parte mândria şi umbla fără sfială prin tomberoane, pen­tru a strânge cărţile religioase şi icoanele pe sticlă aruncate de oamenii slabi şi speriaţi, România ar fi fost astăzi un pustiu spiritual, un loc geografic anonim şi lipsit de istorie, de adevăr, de întâmplări intense şi fondatoare.

Iubirea din căuşul palmelor

Puţină lume ştie cât de mare şi de important a fost părintele Alexie. Era prieten cu teologi şi monahi de ta­lia părinţilor Sofian, Ghiuş, Galeriu, Voicescu, San­du Tudor, iar doamna picturii religioase, Olga Gre­cea­nu, căpătase atât de multă încredere în el, încât îşi adu­cea tinerii ucenici să se spovedească la biserica lui. În ascuns, de teama activiştilor de partid, o invita să cân­te la Liturghie pe tânăra soprană Ileana Cotrubaş, iar pe sculptorul Gheorghe Anghel (autorul statuii lui Emi­nescu din faţa Ateneului Român) îl vizita deseori la atelierul său, fără să se supere că, în timp ce discu­tau, artistul, uimit de expresivitatea mâinilor lui, le de­sena în ascuns, febril şi cu estetă migală.
Cam asta a mai rămas din înfăţişarea de altădată a părintelui: o fotografie făcută pe treptele bisericii, cu puţin timp înainte să moară, şi mâinile lui ireal de fru­moase, pe care sculptorul Anghel le va păstra în caie­tul lui de crochiuri, pentru a le "dărui", mai târziu, lui Theodor Pallady, într-o lucrare deja celebră, prin me­lancolia ei dezarmantă, considerând că în alcătuirea unui om (ţăran, preot sau artist) nimic nu poate fi mai expresiv decât mâinile. Aceleaşi mâini pe care iconarii aveau grijă să le alungească nefiresc de mult, pentru a le "oferi" apoi Maicii Domnului, ca să susţină în cău­­şul palmelor toată iubirea şi frumuseţea lumii cea plină de culori şi nuanţe, de irizări şi rafinate mân­gâ­ieri solare, aşa cum puteai vedea, uneori, pe dealul Cio­banului Bucur, în Raiul de flori şi bunătate al pă­rin­telui Alexie, preotul lui Dumnezeu.