Buna
Mă trezeam întotdeauna încă de la primul scârțâit al ușii, când îi auzeam pașii prin cameră. Știam că anunțau, de fapt, o nouă zi de aventuri din vacanța de vară. Se așeza încet pe marginea patului, mă mângâia mai întâi pe frunte, ușor, cât să nu mă trezească, pe obraji, îmi lua apoi mâna mea de copil, în mâna ei de bunică. Afundată în pernele mari cu mireasmă de iarbă, mă prefăceam de fiecare dată adormită, doar ca să o ascult cât mai mult. Uneori, după tăcerea prelungă de început, îmi șoptea că sunt o fătucă cuminte și că, dacă n-ar ști ea prea bine, ar zice că sunt un înger - îngerul ei. În alte dăți, în diminețile cu ploaie, un pic melancolică, își amintea de vremurile de demult, când era și ea fată și iubea cu foc. Flăcăi tineri și fete frumoase, dantele și baluri târzii se așezau atunci între mine și ea, imagini ce derulau viața ei ajunsă aproape de capăt și presărau drumul meu, care stătea să înceapă. "Vei crește și tu și vei întâlni, într-o bună zi, un bărbat, numai al tău. Să faci bine să-l îngrijești și să fii cu băgare de seamă să nu-ți scape".
Îi ascultam tăcută cuvintele și îmi părea în acele momente că lucrurile pe care mi le spune sunt cele mai mari adevăruri de pe pământ. Mă mai foiam în așternuturi, din când în când, de pe o parte pe alta, jucând, atât cât mă pricepeam mai bine, rolul adormitului, dar atentă să nu-i dau niciodată drumul la mână. Și deși mă forțam în fiecare dimineață să țin ochii cât mai închiși, ea știa prea bine că o aud, pentru că ea era Buna.
Dintre toate, mai mult decât orice pe lume, Buna știa să iubească și iubea pădurea. De la ea am învățat, în prima vacanță pe care mi-o amintesc, când cred că începusem deja să merg singură, că fericirea umblă liberă și se ascunde uneori în copaci. O dată la câteva zile, cât era vacanța de lungă, își lua bota și coșul de nuiele în spinare și porneam tăcute, ea cu pași repezi, eu cu pași mai mărunți, până-n inima pădurii. În timp ce ea culegea ciuperci, într-un ritual știut numai de ea, în locurile ascunse și acoperite intenționat cu frunze uscate, să nu le găsească nimeni altcineva, eu căutam, în urma ei, fericirea. Îmi ridicam din când în când privirea, așa cum mă învățase, înspre copacii înalți și tineri, cu frunzele până la ceruri, drepți și fără capăt, o căutam apoi lângă copacii bătrâni împovărați de ani, contorsionați și noduroși, stăpânii pădurii. Din când în când, la vreun popas, uitându-se în altă parte, mă întreba dacă am găsit ceva, iar eu, rușinată, lăsam privirea în pământ. Fiindcă pe atunci, fericirea mea nu stătea în lucruri mărețe, și nici măcar în copaci, ci stătea pitită în buzunarele Bunei, de unde ea scotea, când ți-era lumea mai dragă, caramele făcute de mâinile ei.
Buna m-a crescut simplu și frumos, după chipul și asemănarea ei, și m-a făcut să fiu om, cu bune și rele. Între noi, minciuna n-a încăput niciodată, iar adevărul îl știa oricum și fără să-l spun, pentru că ea era Buna, care le știa pe toate. Într-o zi, când deja crescusem mai mare, m-a prins fumând ascunsă după nucul bătrân din mijlocul curții. Era prima țigară pe care o fumam în toată viața mea și, deși mă uitasem minute bune în jur, până să îmi fac curaj și să îndrăznesc, ea m-a văzut. Nu m-a certat și n-a zis nimic niciodată, nici despre faptul că eram la o vârstă mult prea mică ca să fumez, nici că țigara era furată, cu o zi înainte, chiar de la ea. Dar știam că m-a iertat, fiindcă ea era Buna. A început doar, din acea zi, să adauge o porție în plus, pentru mine, la cafeaua de dimineață. Găseam ceașca de fiecare dată pe masa din bucătărie, o ceașcă mică și înflorată, aceeași în fiecare vacanță, iar lângă ea, invariabil, ca și când totul era firesc, lăsa să-i scape din pachet o țigară și pentru mine.
Ca o bunică bună și o prietenă adevărată, m-a urmărit și a trăit cu mine fiecare moment din viața mea. Atunci când eu plângeam ziua, ea a plâns nopțile și s-a bucurat câteodată mai mult chiar decât o făceam eu, când mi se însenina viața. A simțit și ea fiorii primei mele iubiri, când a apărut în viața mea bărbatul care era numai al meu, și mi-a umplut tolba de învățăminte pe care le adunase și ea, în ani, de la mama și bunica ei. M-a învățat să gătesc pentru omul pe care-l iubesc, "ca să nu-mi scape", și am stat lângă ea zile în șir, în toate vacanțele pline de soare, urmărind-o cum reușește să facă cele mai bune plăcinte cu varză, pe care le mâncam, mai apoi, prin pădurile ei. M-a lăsat să-i fur cu bună știință toate secretele culinare, atât cât să-mi dea impresia că-i semăn. Eu credeam că nu observă când îmi notam pe sub masă pașii vreunei rețete, dar o vedeam doar cum, din când în când, începea să facă pauze scurte și dese, cât să-mi dea răgaz să nu scap ceva.
După niște ani, când m-am căsătorit, și-a adunat din puținele puteri ca să îmi fie alături, și-a luat rochia de gală, mărgelele și pălăria, că tare-i mai plăceau pălăriile, și a fost musai să vină și ea. A dansat și ea o singură melodie, pe care i-o pregătisem special, fiindcă știam că e preferata ei, și i-am văzut atunci, în noaptea aceea, din colțul în care ședea, ochii mici și negri, plini de bucurie, o bucurie gratuită și sinceră, a unui om care știa ce înseamnă să dăruiești iubire.
În ultimii ani, atunci când ieșeam din iureșul muncii și al oboselii de oraș mare, în care trăiam, o sunam și stăteam minute în șir de vorbă, comentând mersul lucrurilor. Când îmi auzea glasul, îi simțeam tresărirea ca un râset de copil și mă umplea de energie. Reușea să dea, culmea, chiar și de la cele câteva sute de kilometri care ne despărțeau, câte un sens fiecărui lucru pe care îl făceam. După o scurtă trecere în revistă a mondenităților, fiindcă era la curent cu toate știrile, treceam amândouă la viața politică și terminam, negreșit, cu rezultatele meciurilor sportive, pe care ea nu le rata niciodată. Înainte să închid telefonul, după râsete îndelungi, îi simțeam umbra de tristețe și știam că urma să mă roage să o vizitez. Îi răspundeam de fiecare dată că nu pot, invocând niște motive stupide, pe care câteodată nici măcar eu nu le credeam. "Nu am timp deloc, nu am bani acum, trebuie să muncesc mult, iar am un proiect nou". Ea tăcea, dar mai zicea o dată, pe final, "Hai la Buna", obligându-mă atunci să îi promit, mereu, termene noi. "Promit că voi veni până înfloresc cireșii, îți promit, și vorbesc serios de data asta, că vin să te văd neapărat de Paști, negreșit, îți promit că la început de vară vin la tine, în toamnă sigur îmi iau concediu și ne vedem". Se prefăcea că mă crede dar știam că mă iartă fiindcă o mint, și-mi spunea doar atât: "Fii bună!".
În ultimii ani de viață, în prea puținele dăți pe an când ne întâlneam, ea era din ce în ce mai slăbită, dar reușeam, pe ascuns, să adaug în plus la cafeaua mea de dimineață, o porție și pentru ea. Și din când în când, atunci când nu mă vedea nimeni, mai lăsam să cadă din pachetul meu de țigări, aproape întâmplător, câte o țigară și pentru ea.
Au trecut 27 de zile de când Buna a murit. Am ajuns lângă ea, în celălalt capăt de țară, mult prea târziu, ținută în loc de aceleași motive stupide. Și deși știam că în ultima vreme se simțea din ce în ce mai rău, aveam mereu impresia că mai aveam timp. Când am ajuns la ea, într-un târziu, doborâtă de boală, nu-și mai putea mișca trupul aproape deloc. Am apucat doar să-i văd ochii mici și negri, care altădată râdeau, și am știut că mă vede și ea și că mă iartă, chiar și acum, că am întârziat.
În ultimele zile, atât cât am putut sta lângă ea, mă așezam lângă patul ei și îi țineam mâna ei de bunică, în mâinile mele de copil. Avea mâna la fel de vie și caldă ca în diminețile de demult, de parcă primele noastre vacanțe de vară petrecute împreună, erau la o noapte distanță, iar nu cu treizeci de ani în urmă. Am apucat, în acele zile, să-i spun că e cel mai important om din viața mea. I-am șoptit povești, i-am citit rugăciuni, i-am mulțumit pentru că m-a crescut atât de frumos și i-am zis, într-o dimineață, când nu ne auzea nimeni, că dacă n-aș ști, aș zice că e un înger - îngerul meu. Am plâns apoi lângă patul ei, de ciudă că n-am putut să fiu bună, așa cum îmi spusese de atâtea ori, că am mințit-o, că nu mi-am ținut promisiunile făcute și că am uitat-o. După câteva zile, în care s-a chinuit mult, într-o dimineață, n-a mai reușit să deschidă ochii. Părea că e adormită, și deși ținea ochii strâns închiși, știam prea bine că mă aude. Am mângâiat-o mai întâi pe frunte, apoi pe obraji, ușor, cât să n-o trezesc, și aș fi vrut atunci, în acel moment, ca totul să se oprească în loc, iar eu să nu-i dau niciodată drumul la mână.
MARIA ȚEPOSU