Un sfert de veac pentru moneda unei ţări aflate în tranziţie de la comunism la capitalism poate fi plin de învăţăminte. Ne amintim, cu nostalgie, de leul "ceauşist", care părea a fi o cazemată de beton armat, ilustrând o "stabilitate" şi o "creştere" economică "multilaterală" de invidiat. Era leul care se uita... chiorâş la dolarul pe care îl sfida, cu paritatea de numai 21 de lei la un dolar. La Revoluţie şi imediat după, s-au auzit poveşti cu foşti nomenclaturişti, securişti şi mahări ai sistemului, care, de frica poporului mânios, au aruncat în vasele de WC, saci cu lei. Blasfemie! Veacul era încă 20, iar leul însuşi cunoştea o revoluţie. Unii ne mai amintim de iureşul cursului de schimb, săltăreţ ca un acrobat, de marile hopuri valutare peste care trecea înţelept şi calm, ca un căpitan de navă în furtună, singurul om care se semnează aproape de un sfert de veac pe bancnotele ţării: Mugur Isărescu. Avem, în sfârşit, leul greu de azi, fabricat din plastic, care marchează fiecare moment al vieţii noastre. Multora ne e teamă că nu-l vom mai avea într-o zi, când va fi trimis în muzeu, pentru a fi înlocuit cu euro - o monedă arogantă şi înşelătoare, care ne va marca viitorul mai mult decât ne imaginăm acum. Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, ne oferă, în cele ce urmează, adevăratele aventuri ale leului postdecembrist şi şansele lui de a rămâne în istorie.
"În anii 1980, moneda românească a slăbit atât de mult, încât nici mita nu mai era acceptată în lei"
- Leul "tare", ceauşist, şi-a dat relativ repede duhul, fiind înlocuit de un leu uşor ca fulgul în vânt. Banii puşi la CEC de români, să-şi cumpere o Dacie, au ajuns în câţiva ani să nu mai aibă nicio putere de cumpărare: 72.000 de lei costa, la un moment dat, un kilogram de carne, apoi o jumătate de kilogram... Era normal să fluctueze astfel moneda noastră?
- Leul de dinainte de '89 a avut momente în care puterea lui de cumpărare creştea, îndeosebi la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, dar n-a fost niciodată tare. În anii 1980 însă, în împrejurările unei crize economice dramatice, a slăbit atât de mult, încât nici mita nu mai era acceptată în lei. De fapt, în anii 1980, preţurile au sărit în aer, iar leul şi-a pierdut valoarea. Căci numai în aparenţă mai era stabil. Cum tot numai în aparenţă erau stabile preţurile. Stabile... pe hârtie. În magazine, însă, îndeosebi în cele alimentare, vânzătorii "oficiau" în faţa rafturilor goale. Mărfurile, tot mai puţine, ieşeau pe uşile din dos şi erau vândute la preţurile pieţei negre, în continuă creştere. Cât despre leu... era tot mai anemic. Corupţia, în floare şi pe atunci, îşi avea propriile monede de schimb. Unele mărfuri rare, de la băuturi fine, ţigări scumpe şi cafea, la brânză, ulei şi zahăr, jucau, pur şi simplu, rolul de bani. Timpul de la cumpăna anilor 1960-1970, cu magazine relativ pline şi speranţe de bunăstare, era deja trecut. Era istorie. Însuşi Ceauşescu, care, la începutul anilor 1970, le mărturisise unor colaboratori că intenţiona să facă leul convertibil, şi-a dat seama că nu făcuse mai mult decât să încerce marea cu degetul. Zorii unei crize economice grave, ce s-au ivit în a doua jumătate a anilor 1970, l-au făcut să abandoneze acest gând.
- Şi totuşi, devalorizarea leului de după decembrie 1989 ne-a lovit într-un mod neaşteptat. Din ce ni s-a tras lovitura aceea năpraznică, pe care o resimţim şi acum?
- A fost, de fapt, o combinaţie de cauze. Mai întâi, am plătit factura pe care ne-a remis-o istoria anilor 1980. La începutul anului 1990, înainte de a ne dumiri ce avea să se întâmple cu economia de comandă, planificarea s-a prăbuşit dintr-o dată. A fost începutul noii vieţi economice. Leul, rămas fără drogul pe care i-l administra planul de stat, a continuat totuşi cursa. Imaginaţi-vă însă un consumator de "prafuri albe", căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină... performanţe. În absenţa dopajului, devenea tot mai evidentă boala de care suferea: anemia. Aceasta era starea monedei noastre la începutul tranziţiei. Practic, leul nu s-a devalorizat, ci şi-a arătat anemia. Apoi, începând încă din 1990, ne-am încurcat deseori în iţele complicate ale unei ţesături pe care am numit-o "tranziţia de la economia de comandă la piaţa liberă". Unii experţi străini, ce dădeau consultanţă fostelor ţări comuniste, vedeau tranziţia ca pe o terapie de şoc. Ideea a prins şi la noi. Subiectul, fierbinte în anii '90, marcat mai cu seamă de dilema "gradualism sau terapie prin şoc", s-a dovedit a fi atractiv numai în plan teoretic. În practică - în condiţiile în care, după zece ani de terapie prin şoc, în perioada 1980-1989, populaţia n-ar fi rezistat la încă zece ani de terapie prin şoc după 1989 - soluţia a fost gradualismul. Sănătos, în unele împrejurări, patologic, în altele. Terenul de încercare a fost economia, care nu era încă liberă, dar care intra încet într-un proces de liberalizare. La 1 noiembrie 1990, s-a produs o primă liberalizare, parţială, a preţurilor. Câteva luni mai târziu, în februarie 1991, a fost deschisă prima piaţă parţial liberă a schimburilor valutare. Educarea financiar-bancară, cunoştinţele despre bani deveniseră prioritare. Cum să fi căpătat populaţia, politicienii, jurnaliştii, economiştii chiar, o imagine clară despre banii noştri, când cei mai mulţi nu ştiau ce se întâmpla în general cu banii pe întreaga planetă? Şi cum să fi înţeles de ce, la noi acasă, puterea de cumpărare a leului scădea dramatic, după 1990? Milioane de români urmăreau cu îngrijorare cursul leului în raport cu dolarul, şi erau amărâţi că moneda noastră slăbea continuu.
- Atunci s-a născut convingerea unora că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Care a fost adevărul?
- Cei care făceau această afirmaţie nu înţelegeau un lucru, într-adevăr, greu de înţeles în acel moment: că la noi, înainte de decembrie '89, a existat un curs oficial, alături de un curs, pentru operaţiuni necomerciale, şi de un alt curs pentru operaţiuni comerciale, care încurcau în aşa fel treburile, încât nu era posibil să se ajungă la un preţ real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leu şi dolar. Preţurile bunurilor şi serviciilor, dobânzile (care marcau preţul banilor) erau şi ele impuse prin decizii administrative. Cea mai de temut devenise mişcarea preţurilor. Sigur, inflaţia (mişcarea în sus a preţurilor) a făcut şi bine. În sensul că, fără inflaţie, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulţi) şi mărfurile (puţine) de pe piaţa românească. Răul a fost însă mult mai mare şi populaţia a căpătat o spaimă cumplită de inflaţie. Mai ales că în anii cu inflaţie foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcţionat bine. Inflaţia mare a lovit puternic în stimulentele muncii. Iar lipsa cunoştinţelor de specialitate, a practicii, a experienţei, era devastatoare. Inflaţia însăşi a fost o mare şcoală. Tot aşa cum o mare şcoală au fost mişcarea dobânzilor şi schimburile valutare pe pieţe libere.
"Imediat după decembrie '89, la un leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de numai 9 bani!"
- Criticii liberalizării preţurilor "prea devreme", la 1 noiembrie 1990, susţin că măsura a declanşat inflaţia în România. Cum le răspundeţi?
- Inflaţie am avut şi înainte de decembrie '89. Inflaţie galopantă! Cauzele principale fiind leul anemiat şi penuria de mărfuri. Acestor cauze li s-au adăugat, după decembrie '89, înmulţirea leilor "fără imunitate" şi accentuarea penuriei de mărfuri. La un leu existent pe piaţă se găseau mărfuri de numai 9 bani! Şi cum procesul era accelerat, întârzierea liberalizării preţurilor ne-a costat scump. Iată împrejurările în care liberalizarea preţurilor, începută la 1 noiembrie 1990, a coincis cu explozia inflaţiei. Populaţia a constatat, disperată, că avea nevoie de tot mai mulţi lei ca să cumpere tot mai puţine mărfuri. Am îndurat ani mulţi de inflaţie galopantă, fiindcă au funcţionat şi vechile reflexe. De prea multe ori autorităţile au blocat procesul de liberalizare. Aşa au fost păcălite şi creşterea economică, şi preţurile. Fără să observăm că societatea românească şi-a furat singură căciula. Importantă e însă tendinţa actuală. Din 2000, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. Apoi, dezinflaţia s-a consolidat. Acum am ajuns la cea mai mică inflaţie din istoria de 25 de ani de după decembrie '89: de sub 1% pe an!
"Bătălia cu inflaţia a fost cel dintâi obiectiv al Băncii Naţionale"
- Şi în raport cu valutele străine am avut un curs sinuos, cu multe salturi. La un moment dat, prin '97- '98, de la un curs de 2000 de lei pentru un dolar s-a ajuns, peste noapte, la peste 8000! Cum a fost posibil?
"Un curs al leului cu patru zero-uri (40.000 de lei = 1 euro) era o tinichea legată de coada monedei noastre, pe care o zăngănea prin Europa"
- S-a ajuns la denominare. Ce criterii a avut BNR în tăierea zerourilor? Tăind trei zerouri, s-ar fi păstrat rădăcina cuvintelor şi ar fi fost mai uşor în folosirea zilnică: cinci mii = cinci lei; zece mii = zece lei; o sută de mii = o sută de lei etc. Tăind patru zerouri, populaţia acceptă cu greu noile valori, majoritatea românilor folosind până azi tot "milioanele".
- Care este raportul între leul din 1989 şi leul din 2014? Care erau principalele preţuri la alimente în 1989, comparativ cu preţurile de azi?
- Logica istoriei mă îndreptăţeşte să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nimic din ce se întâmplă acum, în 2014, nu mai poate fi comparat cu realităţile de dinainte de decembrie '89: nici salariile, nici preţurile, nici cursurile, nici nivelul bunăstării. Schimbarea esenţială vine din faptul că ne-am asumat riscurile asociate liberalizării totale a economiei. Trăim, acum, într-o lume în care mişcările de capitaluri, care altminteri aduc mai multă transparenţă, mai multă tehnologie, mai multă integrare în economia mondială, pot să vină şi cu efecte negative. Voi aminti însă, în acest sens, ce au spus conducătorii Chinei, în 1985, când şi-au propus să revoluţioneze economia ţării: "Când am deschis larg ferestrele, ca să intre aerul şi soarele, am ştiut că vor intra şi muşte şi ţânţari. Dar nu ne puteam permite să murim asfixiaţi". Privindu-ne acum în oglinda unei lumi obsedate de creştere, vedem întâi şi întâi cât de important este să aflăm un răspuns cât mai aproape de adevăr la întrebările referitoare la modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să asigurăm, cantitativ şi calitativ, la nivel optim, combustibilul necesar pentru locomotivele dezvoltării. Se vede că 25 de ani nu ne-au fost de ajuns pentru a face schimbările necesare. De fapt, pentru a consolida un important cap de pod cucerit în bătălia cu trecutul. Acum, urgenţa întâi este ca acest cap de pod să fie consolidat. Miza aflată pe masa de joc, în momentul de faţă, este extrem de tentantă. Creşterea bunăstării va fi posibilă după o importantă restructurare a economiei. Dar nu necondiţionat. Va fi nevoie ca trenului creşterii economice să-i mai fie ataşate două locomotive: pieţe îndestulate cu mărfuri pentru toate buzunarele şi mai mulţi bani pentru consum, proveniţi din muncă performantă, de care să dispună populaţia.
"Criza din România n-a avut şi un episod financiar"
- Am avut surpriza să văd la Viena mărfuri cu preţul afişat în lei. Către un ziar din New York, un ziar bucureştean a făcut o plată, pentru preluarea unui copyright, tot în lei. Cum explicăm această incredibilă "internaţionalizare" a leului? Cum a reuşit leul să fie convertibil?
- Cred că este important, pentru publicul larg, să analizăm astăzi cum s-a ajuns la leul total convertibil. A fost un efort lung, îndrăzneţ şi cuprinzător, care a început în anul 1991 şi s-a încheiat în 2006. Şi este remarcabil faptul că, la 1 septembrie 2006, în pragul aderării României la Uniunea Europeană, moneda noastră a primit dreptul de liberă trecere, fără paşaport, fără viză, prezentând doar buletinul (cartea de identitate a monedei naţionale), peste toate frontierele. A fost ziua în care Banca Naţională a României a declarat leul total convertibil. Cu alte cuvinte, moneda noastră căpăta drept de liberă circulaţie în toate ţările, pe toate pieţele de bani, putând fi schimbată cu oricare altă monedă convertibilă, de la euro şi dolar, până la francul elveţian şi yenul japonez. De ce este importantă convertibilitatea? Un răspuns îl găsim în istorie. Înainte de Primul Război Mondial, în împrejurările grele de atunci, România a renunţat la convertibilitatea leului în aur. Renunţaseră, de fapt, toate ţările. Dar asta nu înseamnă că, în anii interbelici şi chiar în timpul celui de al doilea război mondial, nu au existat momente, şi încă numeroase, în care moneda noastră să nu-şi fi dovedit tăria. România făcuse importante acumulări încă din anii de dinaintea primului război mondial. Împrejurările nu i-au fost însă favorabile. A venit marea conflagraţie din 1914-1918 şi a năruit o bună parte din aceste acumulări. După primul război mondial, a fost reluată construcţia economică. Au fost date legi bune, care să încurajeze investiţiile. Au fost ridicate noi stabilimente industriale. A fost dezvoltată piaţa financiar-bancară. Şi, mai ales, au fost formate cadre valoroase pentru toate sferele economiei şi culturii. În planul bunăstării populaţiei, un semn bun a fost construcţia de case cu credit ipotecar. Au fost astfel acumulate condiţii pentru trecerea la convertibilitatea leului. A venit criza şi le-a năruit. În anii '90, la începutul lor, când purtam povara unei economii slăbite, convertibilitatea totală a leului era un vis încă prea îndepărtat. Ca şi visul românesc de bunăstare de după 22 decembrie 1989, ce se născuse din modelele occidentale cunoscute la noi. Şi cum aceste modele erau total diferite de traiul nostru, fiindcă viaţa nu curgea ca-n filme, ci pe făgaşul ei real, cu inflaţie, cu deficite mari, cu salarii de 100 de dolari pe lună, în societatea românească îşi făcea tot mai mult loc disperarea. Dar pregătirile pentru trecerea treptată la convertibilitate nu puteau întârzia. La începutul toamnei 1991, trezindu-ne că preţul consumului fără reforme era extrem de scump, s-a făcut cel dintâi pas: trecerea la convertibilitatea parţială. Până la convertibilitatea totală, drumul era însă lung: 1 septembrie 2006. Şocul trecerii efective la convertibilitate n-a putut fi evitat. Mai cu seamă că istoria s-a repetat: o nouă Mare Criză a venit imediat după trecerea la convertibilitate. Dar relele prevestiri, care n-au lipsit, culminând cu avertismentul că Banca Naţională îşi va consuma toată rezerva, ca să susţină leul convertibil, s-au dovedit a fi fără temei. De altfel, nici nu s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoţionale. Datele BNR duceau însă spre alte concluzii: că piaţa valutară va rămâne stabilă. Şi a rămas stabilă. Că rezerva de valute va creşte. Şi a crescut. Că inflaţia se va domoli. Şi s-a domolit. De altfel, criza din România n-a avut şi un episod financiar.
- Cum a evoluat rezerva valutară?
- România avea în rezerve, la sfârşitul lui '89, valute evaluate în jurul a 1,8 miliarde de dolari şi 60 de tone de aur. Anul acesta, la începutul lui iulie, în rezervele BNR erau adunate 31,2 miliarde de euro şi 103,7 tone de aur. Banca Naţională a adunat un activ de extremă însemnătate, ce-i asigură ţării o sporire a încrederii pe pieţele internaţionale. Nu mai sunt însă vremurile în care lumea banilor făcuse din aur principalul stâlp de rezistenţă. Totuşi, rezerva de valute şi de aur e un capital de încredere. Dar Marele Activ e întregul mers al economiei. Un plan cu înaintări spectaculoase, cu rămâneri în urmă dramatice, dar cu stabilitate financiară.
"Nu vom renunţa la locul pe care îl râvnim în Zona Euro"
- Potrivit multor analişti străini, România trebuie să fie fericită că n-a adoptat încă moneda euro. Cum credeţi că se vor adapta românii, trecând, într-o singură generaţie, de la milioane de lei "uşori", la lei "grei", şi de la lei la euro?
- Aici e o regulă: fiecare ţară intră când îndeplineşte criteriile. Sigur, în Zona Euro, înainte de criză, au intrat şi ţări care n-au îndeplinit criteriile. Criza le-a scos în faţă vulnerabilităţile, dar ele au dat vina pe euro. Aşa s-au născut poveştile. Economia noastră este acum la răspântie. Suntem obligaţi să alegem: ori România va găsi soluţia grăbirii reformelor structurale, unica şansă de a asigura deodată trecerea la euro şi schimbarea modului de viaţă al majorităţii populaţiei; ori vom fi nevoiţi, în anii viitori, să rămânem cu o economie necompetitivă. Este o alegere dramatică, pe care societatea românească n-o mai poate evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat o miză pe cea de-a doua variantă. Pentru că am fi nevoiţi să renunţăm la locul pe care îl râvnim în Zona Euro.
- Francii elveţieni, dolarii, euro, forinţii, zloţii, coroanele sunt de hârtie. De unde a luat BNR modelul banilor de plastic?
- Cum vedeţi salariile, preţurile, puterea de cumpărare a românilor peste următorii 25 de ani?
- Avem o singură şansă: comprimarea timpului dezvoltării. Din nefericire, noi am fost obişnuiţi să tot amânăm măsurile de politică economică, în contextul unui permanent conflict de obiective. Ne-am aflat continuu între două tipuri de constrângeri, unele interne, altele externe. Dar numai rareori am găsit calea cea mai bună de a le face faţă în timp optim. Ani la rând, până în anul 2000, nici măcar nu am avut un program viabil de politici macroeconomice şi structurale. Abia după anul 2000 am pornit să facem schimbări radicale de ritmuri, de competitivitate şi de comportament. Dar multe dintre problemele actuale, cauzate de criză, sunt reflectate în indicatorii numiţi de dumneavoastră: salariile, preţurile, puterea de cumpărare. Sunt indicatorii ce exprimă realitatea noastră de zi cu zi. Ei depind însă de alţi indicatori, cum ar fi deficitul balanţei de plăţi, al bugetului, rata inflaţiei, eficienţa, productivitatea, PIB-ul şi aşa mai departe. Din toţi aceşti factori se va întrupa vântul ce va sufla în pânzele salariilor, preţurilor, puterii de cumpărare. Determinând atât direcţia de mers, cât şi nivelul până la care vor urca. Pentru că nu cred că vor urma coborâşuri!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
