ADRIAN VASILESCU, consilier al Guvernatorului BNR: "Am ajuns la cea mai mică inflație din istoria de 25 de ani, de după decembrie '89"

Un sfert de secol de "aventuri" pentru leul românesc


Un sfert de veac pentru moneda unei țări afla­te în tranziție de la comunism la capitalism poate fi plin de învățăminte. Ne amintim, cu nostalgie, de leul "ceaușist", care părea a fi o cazemată de beton armat, ilus­trând o "stabilitate" și o "creștere" eco­nomică "mul­tilaterală" de invidiat. Era leul care se uita... chio­râș la dolarul pe care îl sfida, cu paritatea de numai 21 de lei la un dolar. La Revoluție și imediat după, s-au auzit povești cu foști nomenclaturiști, secu­riști și mahări ai sistemului, care, de frica poporului mânios, au aruncat în vasele de WC, saci cu lei. Blas­femie! Veacul era încă 20, iar leul însuși cunoștea o revoluție. Unii ne mai amintim de iureșul cursului de schimb, săltăreț ca un acrobat, de marile hopuri valu­tare peste care trecea înțelept și calm, ca un căpitan de navă în furtună, singurul om care se semnează aproape de un sfert de veac pe bancnotele țării: Mugur Isărescu. Avem, în sfârșit, leul greu de azi, fabricat din plastic, care marchează fiecare moment al vieții noastre. Mul­tora ne e teamă că nu-l vom mai avea într-o zi, când va fi trimis în muzeu, pentru a fi înlocuit cu euro - o monedă arogantă și înșelătoare, care ne va marca vii­to­rul mai mult decât ne imaginăm acum. Adrian Va­silescu, consilierul guvernatorului BNR, ne oferă, în cele ce urmează, adevăratele aventuri ale leului post­de­cembrist și șansele lui de a rămâne în istorie.

"În anii 1980, moneda românească a slăbit atât de mult, încât nici mita nu mai era acceptată în lei"

- Leul "tare", ceaușist, și-a dat relativ repede du­hul, fiind înlocuit de un leu ușor ca fulgul în vânt. Banii puși la CEC de români, să-și cumpere o Dacie, au ajuns în câțiva ani să nu mai aibă nicio putere de cumpărare: 72.000 de lei costa, la un moment dat, un kilogram de carne, apoi o jumătate de kilogram... Era normal să fluctueze astfel moneda noastră?

- Leul de dinainte de '89 a avut momente în care puterea lui de cumpărare creștea, îndeosebi la sfârșitul ani­lor 1960 și începutul anilor 1970, dar n-a fost nicio­dată tare. În anii 1980 însă, în împrejurările unei crize economice dramatice, a slăbit atât de mult, încât nici mita nu mai era acceptată în lei. De fapt, în anii 1980, pre­țurile au sărit în aer, iar leul și-a pierdut valoarea. Căci numai în aparență mai era stabil. Cum tot numai în aparență erau stabile prețurile. Stabile... pe hârtie. În magazine, însă, îndeosebi în cele alimentare, vânzătorii "oficiau" în fața rafturilor goale. Mărfurile, tot mai pu­ține, ieșeau pe ușile din dos și erau vândute la prețurile pieței negre, în continuă creștere. Cât despre leu... era tot mai anemic. Corupția, în floare și pe atunci, își avea propriile monede de schimb. Unele mărfuri rare, de la băuturi fine, țigări scumpe și cafea, la brânză, ulei și zahăr, jucau, pur și simplu, rolul de bani. Timpul de la cumpăna anilor 1960-1970, cu magazine relativ pline și speranțe de bunăstare, era deja trecut. Era istorie. Însuși Ceaușescu, care, la începutul anilor 1970, le măr­turisise unor colaboratori că intenționa să facă leul convertibil, și-a dat seama că nu făcuse mai mult decât să încerce marea cu degetul. Zorii unei crize economice grave, ce s-au ivit în a doua jumătate a anilor 1970, l-au făcut să abandoneze acest gând.

- Și totuși, devalorizarea leului de după decembrie 1989 ne-a lovit într-un mod neașteptat. Din ce ni s-a tras lovitura aceea năpraznică, pe care o resimțim și acum?

- A fost, de fapt, o combinație de cauze. Mai întâi, am plătit factura pe care ne-a remis-o istoria anilor 1980. La începutul anului 1990, înainte de a ne dumiri ce avea să se întâmple cu economia de comandă, planificarea s-a prăbușit dintr-o dată. A fost începutul noii vieți economice. Leul, rămas fără drogul pe care i-l administra planul de stat, a continuat totuși cursa. Imaginați-vă însă un con­sumator de "prafuri albe", căruia i se ia drogul și i se cere să obțină... performanțe. În absența do­pa­jului, devenea tot mai evidentă boala de care suferea: anemia. Aceasta era starea monedei noas­tre la începutul tranziției. Practic, leul nu s-a deva­lorizat, ci și-a arătat anemia. Apoi, începând încă din 1990, ne-am încurcat deseori în ițele compli­cate ale unei țesături pe care am numit-o "tran­ziția de la economia de comandă la piața liberă". Unii experți străini, ce dădeau consultanță fostelor țări comuniste, vedeau tranziția ca pe o terapie de șoc. Ideea a prins și la noi. Subiectul, fierbinte în anii '90, marcat mai cu seamă de dilema "gra­dua­lism sau terapie prin șoc", s-a dovedit a fi atractiv nu­mai în plan teoretic. În practică - în condițiile în care, după zece ani de terapie prin șoc, în perioada 1980-1989, populația n-ar fi rezistat la încă zece ani de terapie prin șoc după 1989 - soluția a fost gra­dua­lis­mul. Sănătos, în unele împrejurări, patologic, în altele. Terenul de încercare a fost economia, care nu era încă liberă, dar care intra încet într-un proces de liberalizare. La 1 noiembrie 1990, s-a produs o primă liberalizare, par­­­țială, a prețurilor. Câteva luni mai târziu, în februa­rie 1991, a fost deschisă prima piață parțial liberă a schim­burilor valutare. Educarea financiar-bancară, cu­noș­tințele despre bani deveniseră prioritare. Cum să fi că­pătat populația, politicienii, jurnaliștii, economiștii chiar, o imagine clară despre banii noștri, când cei mai mulți nu știau ce se întâmpla în general cu banii pe în­treaga planetă? Și cum să fi înțeles de ce, la noi acasă, pu­terea de cumpărare a leului scădea dramatic, după 1990? Milioane de români urmăreau cu îngrijorare cursul leului în raport cu dolarul, și erau amărâți că mo­neda noastră slăbea continuu.

- Atunci s-a născut convingerea unora că leul avu­sese un curs bun înainte de 1990. Care a fost ade­vărul?

- Cei care făceau această afirmație nu înțelegeau un lucru, într-adevăr, greu de înțeles în acel moment: că la noi, înainte de decembrie '89, a existat un curs ofi­cial, alături de un curs, pentru operațiuni necomerciale, și de un alt curs pentru operațiuni comerciale, care în­curcau în așa fel treburile, încât nu era posibil să se ajungă la un preț real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată din­tre leu și dolar. Prețurile bunurilor și serviciilor, dobân­zile (care marcau prețul banilor) erau și ele impuse prin decizii administrative. Cea mai de temut devenise miș­carea prețurilor. Sigur, inflația (mișcarea în sus a prețu­rilor) a făcut și bine. În sensul că, fără inflație, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulți) și măr­furile (puține) de pe piața românească. Răul a fost însă mult mai mare și populația a căpătat o spaimă cumplită de inflație. Mai ales că în anii cu inflație foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcționat bine. Inflația mare a lovit puternic în sti­mu­lentele muncii. Iar lipsa cunoștințelor de specia­li­tate, a practicii, a experienței, era devastatoare. Inflația însăși a fost o mare școală. Tot așa cum o mare școală au fost mișcarea dobânzilor și schimburile valutare pe piețe libere.

"Imediat după decembrie '89, la un leu existent pe piață se găseau mărfuri de numai 9 bani!"

- Criticii liberalizării prețurilor "prea devreme", la 1 noiembrie 1990, susțin că măsura a declanșat inflația în România. Cum le răspundeți?

- Inflație am avut și înainte de decembrie '89. In­flație galopantă! Cauzele principale fiind leul anemiat și penuria de mărfuri. Acestor cauze li s-au adăugat, după decembrie '89, înmulțirea leilor "fără imunitate" și accentuarea penuriei de mărfuri. La un leu existent pe piață se găseau mărfuri de numai 9 bani! Și cum pro­­ce­sul era accelerat, întârzierea liberalizării prețu­ri­lor ne-a costat scump. Iată împrejurările în care libera­li­zarea prețurilor, începută la 1 noiembrie 1990, a coin­cis cu explozia inflației. Populația a constatat, dispe­rată, că avea nevoie de tot mai mulți lei ca să cumpere tot mai puține mărfuri. Am îndurat ani mulți de inflație ga­lopantă, fiindcă au funcționat și vechile reflexe. De prea multe ori autoritățile au blocat procesul de libe­ra­lizare. Așa au fost păcălite și creșterea economică, și prețurile. Fără să observăm că societatea românească și-a furat singură căciula. Importantă e însă tendința ac­tuală. Din 2000, inflația s-a transformat în dezin­flație. Apoi, dezinflația s-a consolidat. Acum am ajuns la cea mai mică inflație din istoria de 25 de ani de după decembrie '89: de sub 1% pe an!

"Bătălia cu inflația a fost cel dintâi obiectiv al Băncii Naționale"

- Și în raport cu valutele străine am avut un curs sinuos, cu multe salturi. La un moment dat, prin '97- '98, de la un curs de 2000 de lei pentru un dolar s-a ajuns, peste noapte, la peste 8000! Cum a fost posibil?

- Spuneam că inflația a fost o mare școală. E mo­mentul, acum, să amintesc că lecția cea mai importantă pe care ne-a predat-o inflația a fost aceea că politica monetară nu se face în laborator. Ea se face într-o țară con­cretă, cu o economie concretă. Ar fi fost o nesă­bu­ință să fie concepută o politică monetară cu spatele la realitate, la viața noastră de zi cu zi. Bătălia cu inflația a fost cel dintâi obiectiv al Băncii Naționale. Numai că soluția nu poate fi ruptă de rolul pieței valutare, care nu este nicidecum acela de a duce rata de schimb acolo unde ne convine. Sau acolo unde se întâlnesc iluziile noastre. Dimpotrivă, ne-am convins (greu, dar ne-am convins) cât este de benefică mișcarea reală a cursului, fiindcă numai așa vom ști, zi de zi, cu exactitate, care este prețul corect al leului față de alte valute. Scopul suprem fiind acela ca pe piață să circule și lei, și dolari, și euro, și alte valute. Deci, primul scop important a fost acela ca raportul leu-valute să fie adevărat. Prac­ti­ca de la noi, asemănătoare "obiceiurilor" moștenite de toate fostele țări comuniste, se deosebea însă de cea internațională. De mai mulți ani, scrâșnind din dinți, marile piețe abandonaseră "cursurile fixe", acceptând "flotarea" liberă. Zilnic, pe baza confruntării cererii și ofertei, se făceau tranzacții valutare. La noi, în schimb, în anul 1990, s-a păstrat vechiul sistem: cursul fix. Un dolar era egal cu 21 lei. Au avut loc două deva­lorizări oficiale. După prima, 1 dolar se vindea cu 35 de lei. Cea de-a doua a urcat cursul: 1 dolar era egal cu 60 lei. Dar nici măcar acest curs, de 60 de lei, nu era adevărat. În schimb, pe piața valutară, s-a pornit de la un dolar de 200 de lei și s-a ajuns, în câteva luni, la un dolar de 300 de lei. În tot acest timp însă, așa cum am spus deja, opera și un curs oficial, potrivit căruia un dolar costa doar... 60 de lei. În acest fel era între­ținută iluzia că... dolarul e ieftin în România. În toamna lui '91, cursurile s-au unificat. S-a renunțat la cursul oficial. Mulți dintre cei care, atunci, au pierdut iluzia dolarului ieftin - și mincinos! -, ce le dădea senzația că sunt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse, nu și-au revenit niciodată. Din acest motiv - pentru că s-a făcut mult caz în jurul aces­tui subiect - societatea noastră, în general, a că­pătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, față de căderea cursu­lui de schimb al leului. An de an, și între­prin­derile, și populația s-au convins că în pân­zele cursului valutar sufla, cu deosebire, inflația. Iar leul, într-un climat in­fla­ționist, se deprecia con­tinuu. Așa s-a ajuns la dolarul de 8000 de lei. În '97-'98. Mai târziu, s-a ajuns la un dolar mult mai scump. Sau la un eu­ro scump, după 1 martie 2003. A trecut mult timp până când, după asigu­rarea stabilității pre­țurilor, s-a ajuns la stabilitatea pieței valutare și la un curs ce sem­nifică o ten­dință de întărire a leu­lui. Pri­vind în urmă, la anii cu inflații mari și cu de­pre­cieri pu­ternice ale leului, îmi amintesc că au fost multe împrejurările în care operatorii de pe piața noastră valutară au jucat prea riscant și au pierdut. Iată principalul motiv pentru care, în toate acele momente, arena comentariilor și ana­lizelor legate de piața valutară era agitată. Existau nervi, se țe­seau intrigi, se spu­neau povești, toate pe fondul unor mișcări ale cursu­lui leu-euro, care i-au sur­prins pe specu­latori - și i-au surprins pe picior gre­­șit. Mulți au pierdut dramatic.

"Un curs al leului cu patru zero-uri (40.000 de lei = 1 euro) era o tinichea legată de coada monedei noastre, pe care o zăngănea prin Europa"

- S-a ajuns la denominare. Ce criterii a avut BNR în tăierea zerourilor? Tăind trei zerouri, s-ar fi păstrat rădăcina cuvintelor și ar fi fost mai ușor în folosirea zilnică: cinci mii = cinci lei; zece mii = zece lei; o sută de mii = o sută de lei etc. Tăind patru ze­ro­uri, populația acceptă cu greu noile valori, ma­jo­ritatea românilor folosind până azi tot "milioa­nele".

- După 1990, România, la început timid, apoi cu pași ceva mai fermi, a înaintat în eco­nomia de piață. Au fost deschise cu deosebire piețele financiare: piața mo­­netară, piața valutară, piața titlu­rilor de stat, piețele bursiere. Aceste noi realități au contribuit la în­sănă­to­șirea monedei. Societatea româ­neas­că a în­ceput să înțeleagă, toto­da­tă, că a­vem nevoie și de un leu ta­re. Su­bli­niez: tare, dar nu fix. Un leu conver­ti­bil, desigur, care să fie loco­motiva în stare să scoată eco­nomia din îndelun­gata ei îna­poiere, într-o formulă ne­in­flațio­nis­tă și de durată. Așa s-a întâm­plat și în alte țări: mai întâi au fost libe­ra­li­zate prețurile, apoi s-a trecut la con­vertibilitatea mo­nedei și, pe ur­mă, pe baza unei monede relativ stabile, s-a produs în­sănă­to­șirea economiei. În­tr-o primă etapă, trecerea la conver­ti­bilitatea limitată a leului, în noiem­brie 1991, s-a făcut în condiții grele; și aveau să mai trea­că mulți ani, până în 2006, când s-a deschis drumul către con­vertibilitatea deplină a leului. Ei bine, fără libera­lizarea cursului de schimb, începând din 1991, nici n-am fi putut visa la convertibilitatea leului. În plus, do­bân­disem o supapă prin care erau evacuate pre­­siu­nile ce se adunau în economie. Sistemul supa­pelor a func­ționat însă greu, ori de câte ori s-a lovit de defi­cite interne și externe mari, de salarii rupte de pro­duc­tivitate. La ce s-a ajuns? Desigur, la inflație. Iar in­flația s-a dovedit a fi cel mai mare dușman al eco­nomiei noastre. Erau, deci, două probleme de rezol­vat. Prima: un curs al le­u­lui cu patru zero-uri (40.000 de lei = 1 euro) era o ti­nichea legată de coada mo­ne­dei noastre, pe care o zăn­gănea prin Europa. Deno­mi­narea (tăierea celor patru zero-uri) era o soluție de a o scăpa de acest zgomot. Apoi, așa cum a arătat is­to­ria, denominarea a contri­bu­it la calmarea inflației în multe țări. Așa a fost și la noi. Prin urmare, deno­mi­narea nu ur­mărea o problemă de formă (păstrarea ră­dăcinii cu­vintelor), ci una de fond: reducerea infla­ției, alinie­rea cursului leu-euro la starea cifrelor din piețele va­lutare europene. Și un detaliu: în Franța, după deno­minare, populația a făcut calcule timp de 20 de ani în franci vechi. Și n-a murit nimeni!

- Care este raportul între leul din 1989 și leul din 2014? Care erau principalele prețuri la ali­men­te în 1989, comparativ cu prețurile de azi?

- Logica istoriei mă îndreptățește să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nimic din ce se întâmplă acum, în 2014, nu mai poate fi comparat cu realitățile de dinainte de decembrie '89: nici salariile, nici pre­țurile, nici cursurile, nici nivelul bunăstării. Schim­barea esențială vine din faptul că ne-am asumat riscu­rile asociate liberalizării totale a economiei. Trăim, acum, într-o lume în care mișcările de capitaluri, care alt­minteri aduc mai multă transparență, mai multă teh­­nologie, mai multă integrare în economia mon­dială, pot să vină și cu efecte negative. Voi aminti însă, în acest sens, ce au spus conducătorii Chinei, în 1985, când și-au propus să revoluționeze economia țării: "Când am deschis larg ferestrele, ca să intre ae­rul și soarele, am știut că vor intra și muște și țânțari. Dar nu ne puteam permite să murim as­fixiați". Privindu-ne acum în oglinda unei lumi ob­sedate de creștere, vedem întâi și întâi cât de im­portant este să aflăm un răspuns cât mai aproape de ade­văr la întrebările referitoare la modul în care vom reuși (ori nu vom reuși) să asi­gu­răm, cantitativ și calitativ, la nivel optim, combusti­bi­lul necesar pen­tru locomotivele dez­voltării. Se vede că 25 de ani nu ne-au fost de ajuns pentru a face schimbările ne­cesare. De fapt, pentru a consolida un important cap de pod cu­ce­rit în bătălia cu trecutul. Acum, ur­gența întâi este ca acest cap de pod să fie consolidat. Miza aflată pe masa de joc, în momentul de față, es­te extrem de tentantă. Creșterea bunăstării va fi po­­sibilă după o importantă restructurare a eco­no­miei. Dar nu ne­condiționat. Va fi nevoie ca trenului creșterii eco­nomice să-i mai fie atașate două loco­mo­tive: piețe îndestulate cu mărfuri pentru toate buzu­narele și mai mulți bani pentru consum, proveniți din muncă performantă, de care să dispună populația.

"Criza din România n-a avut și un episod financiar"

- Am avut surpriza să văd la Viena mărfuri cu prețul afișat în lei. Către un ziar din New York, un ziar bucureștean a făcut o plată, pentru preluarea unui copyright, tot în lei. Cum explicăm această in­credibilă "internaționalizare" a leului? Cum a re­u­șit leul să fie convertibil?

- Cred că este important, pentru publicul larg, să ana­lizăm astăzi cum s-a ajuns la leul total conver­ti­bil. A fost un efort lung, îndrăzneț și cuprinzător, care a început în anul 1991 și s-a încheiat în 2006. Și este re­marcabil faptul că, la 1 septembrie 2006, în pragul ade­rării României la Uniunea Europeană, moneda noastră a primit dreptul de liberă trecere, fără pașa­port, fără viză, prezentând doar buletinul (cartea de iden­titate a monedei naționale), peste toate fron­­tie­rele. A fost ziua în care Banca Națio­nală a României a declarat leul total conver­tibil. Cu alte cuvinte, mo­neda noastră că­păta drept de liberă circulație în toate țările, pe toate piețele de bani, putând fi schim­bată cu oricare altă monedă con­ver­tibilă, de la euro și dolar, până la francul elvețian și ye­nul japonez. De ce este importantă con­vertibilitatea? Un răspuns îl gă­sim în istorie. Înainte de Pri­mul Război Mondial, în împre­ju­rările grele de atunci, România a renunțat la conver­tibilitatea leului în aur. Renun­țaseră, de fapt, toate țările. Dar asta nu înseamnă că, în anii inter­belici și chiar în timpul celui de al doi­lea război mondial, nu au existat mo­mente, și încă numeroase, în care mo­neda noastră să nu-și fi dovedit tăria. România făcuse importante acumulări încă din anii de dinaintea primului război mondial. Împrejurările nu i-au fost însă favorabile. A venit marea confla­gra­ție din 1914-1918 și a năruit o bună parte din aceste acumulări. Du­pă primul război mondial, a fost re­luată construc­ția economică. Au fost date legi bune, care să încu­rajeze in­ves­tițiile. Au fost ridicate noi stabili­mente industriale. A fost dezvoltată piața fi­nan­ciar-bancară. Și, mai ales, au fost formate cadre valo­roase pentru toate sferele economiei și culturii. În planul bunăstării populației, un semn bun a fost cons­trucția de case cu credit ipotecar. Au fost astfel acu­mulate condiții pen­tru trecerea la converti­bi­litatea le­u­lui. A venit cri­za și le-a năruit. În anii '90, la în­­cepu­tul lor, când purtam povara unei economii slă­bi­te, convertibi­litatea totală a leului era un vis încă prea îndepărtat. Ca și visul ro­mânesc de bunăstare de după 22 decembrie 1989, ce se născuse din modelele occi­den­tale cunoscute la noi. Și cum aceste modele erau total diferite de traiul nos­tru, fiindcă viața nu curgea ca-n filme, ci pe făgașul ei real, cu inflație, cu de­ficite mari, cu salarii de 100 de dolari pe lună, în so­cie­tatea românească își făcea tot mai mult loc dis­perarea. Dar pregătirile pentru tre­cerea treptată la con­vertibilitate nu puteau întârzia. La începutul toamnei 1991, trezindu-ne că prețul con­su­­mului fără re­for­me era extrem de scump, s-a făcut cel dintâi pas: tre­cerea la con­vertibi­litatea parțială. Până la con­ver­tibilitatea totală, drumul era însă lung: 1 septembrie 2006. Șocul trecerii efective la con­ver­ti­bilitate n-a putut fi evitat. Mai cu seamă că is­toria s-a repetat: o nouă Mare Criză a venit ime­diat du­­pă tre­cerea la conver­tibilitate. Dar relele preves­tiri, care n-au lipsit, culminând cu avertis­mentul că Banca Na­țională își va consuma toată rezerva, ca să susțină leul con­vertibil, s-au dovedit a fi fără te­mei. De altfel, nici nu s-au bazat pe ana­lize lucide, ci pe stări emo­ționale. Datele BNR du­ceau însă spre alte conclu­zii: că piața va­lutară va rămâne sta­bilă. Și a rămas stabilă. Că re­zerva de va­lute va creș­te. Și a crescut. Că inflația se va do­moli. Și s-a do­molit. De altfel, criza din Ro­mâ­nia n-a avut și un episod financiar.

- Cum a evoluat rezerva valutară?

- România avea în rezerve, la sfârșitul lui '89, valute evaluate în jurul a 1,8 miliarde de dolari și 60 de tone de aur. Anul acesta, la începutul lui iulie, în rezervele BNR erau adunate 31,2 miliarde de euro și 103,7 tone de aur. Banca Națională a adunat un activ de extremă însemnătate, ce-i asigură țării o sporire a încrederii pe piețele internaționale. Nu mai sunt însă vremurile în care lumea banilor făcuse din aur prin­cipalul stâlp de rezistență. Totuși, rezerva de valute și de aur e un capital de încredere. Dar Marele Activ e întregul mers al economiei. Un plan cu înaintări spec­taculoase, cu rămâneri în urmă dramatice, dar cu sta­bilitate financiară.

"Nu vom renunța la locul pe care îl râvnim în Zona Euro"

- Potrivit multor analiști străini, România tre­buie să fie fericită că n-a adoptat încă moneda euro. Cum credeți că se vor adapta românii, tre­când, în­tr-o sin­gură generație, de la milioane de lei "ușori", la lei "grei", și de la lei la euro?

- Aici e o regulă: fiecare țară intră când îndepli­nește criteriile. Sigur, în Zona Euro, înainte de criză, au intrat și țări care n-au îndeplinit criteriile. Criza le-a scos în față vulnerabilitățile, dar ele au dat vina pe euro. Așa s-au născut poveștile. Economia noastră este acum la răspântie. Suntem obligați să alegem: ori România va găsi soluția grăbirii reformelor struc­turale, unica șansă de a asigura deodată trecerea la euro și schimbarea modului de viață al majorității populației; ori vom fi nevoiți, în anii viitori, să rămâ­nem cu o economie necompetitivă. Este o alegere dra­­matică, pe care societatea românească n-o mai poa­te evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat o mi­ză pe cea de-a doua variantă. Pentru că am fi ne­voiți să renunțăm la locul pe care îl râvnim în Zona Euro.

- Francii elvețieni, dolarii, euro, forinții, zloții, co­roanele sunt de hârtie. De unde a luat BNR mo­delul banilor de plastic?

- Bancnotele sunt produse ale băncii centrale. Cu un fond valoric (1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 500 de lei) și cu formă fizică. Ale­gerea plasticului ține de forma fizică. Dar și de o problemă de fond. Bancnotele de plastic sunt mai ieftine și, fapt esențial, pot fi falsificate foarte greu. De fapt, de când BNR produce bancnote de plastic, falsificările sunt rare. Dincolo de acest aspect, e treaba fiecărei țări, mai exact a fiecărei bănci cen­trale, ce alege pen­tru bancnotele produse: hârtie ori plastic. Mo­delul BNR e luat din Australia.

- Cum vedeți salariile, pre­țurile, puterea de cum­părare a românilor peste următorii 25 de ani?

- Avem o singură șansă: com­pri­ma­rea timpului dezvoltării. Din nefe­ri­cire, noi am fost obișnuiți să tot amâ­năm măsurile de politică economică, în con­textul unui per­manent conflict de obiective. Ne-am aflat continuu în­tre două tipuri de constrângeri, unele in­terne, altele externe. Dar numai ra­reori am găsit ca­lea cea mai bună de a le face față în timp optim. Ani la rând, până în anul 2000, nici măcar nu am avut un pro­gram viabil de politici macroeco­no­mice și struc­turale. Abia după anul 2000 am pornit să facem schim­bări radicale de ritmuri, de competiti­vi­tate și de compor­tament. Dar multe din­tre pro­ble­mele ac­tua­le, cauzate de criză, sunt reflectate în indi­catorii numiți de dum­neavoastră: salariile, pre­țu­rile, puterea de cumpărare. Sunt indicatorii ce ex­pri­mă realitatea noastră de zi cu zi. Ei depind însă de alți in­dicatori, cum ar fi deficitul balanței de plăți, al bu­ge­tului, rata inflației, eficiența, productivitatea, PIB-ul și așa mai departe. Din toți acești factori se va în­tru­pa vântul ce va sufla în pânzele salariilor, pre­țurilor, pu­te­rii de cumpărare. Deter­minând atât di­rec­ția de mers, cât și nivelul până la care vor urca. Pen­tru că nu cred că vor urma coborâșuri!