Apoi, imediat ce-am ajuns, m-am hotărât să mă-ntorc la Bucureşti cu primul tren. Primul tren însă, la fel ca orice altceva în afară de iubire şi de moarte, poate fi amânat. Şi eu am amânat. Întâi puţin, apoi încă puţin, aşa cum se furişează, perfid, veninul în trup; firesc, neobservat şi fără cale de-ntors. Până când nimic n-a mai stat în puterea mea. Cine a iubit, fie şi cu o singură bătaie de inimă, ştie: de dragoste nu te poţi ascunde nici la capătul lumii. Şi, de altfel, nici nu vrei. Ba dimpotrivă. Îţi doreşti să îngenunchezi în faţa puterii sale otrăvitoare, să te laşi cu sufletul gol-goluţ în faţa ei, ca înaintea unui glonţ care se-ndreaptă spre inima ta şi, senin, împăcat, iresponsabil, să-l chemi, să-l provoci, să spui: răneşte-mă, ucide-mă, fă ce vrei cu mine, întâmplă-se orice! Cel puţin eu aşa am făcut. Am stat.
Străinul
Era prima zi de plajă, după ce două nopţi la rând fusese furtună pe mare. Rămăsesem cu bagajul făcut, să mă întorc acasă, dar soarele a început să ardă din nou, de parcă n-ar fi plecat niciodată de pe partea noastră de cer. Furtuna adusese din larg lanţuri lungi de alge, de culoarea petrolului, ce trasau o graniţă fermă între valurile ce încă muşcau din ţărm şi cearşafurile care se aşterneau, unul după altul, pe nisip, refăcând, ca piesele de puzzle, litoralul clasic de vacanţă.
M-am ridicat să mă duc în apă, şi ochii împăienjeniţi de lumina orbitoare s-au deschis pe un străin înalt, care stătea în picioare foarte aproape de mine şi vorbea la telefon. Îi auzeam ca pe o şoaptă vocea, iar rostogolirea blândă, caldă, de cuvinte ne-nţelese pe care le rostea mă mângâia ca o poveste. Avea un accent apropiat de cel al unui bănăţean, molcom şi cântat, dar era altceva. Încercam să recunosc muzica aceea ce avea o notă tragică şi care-mi era, în mod inexplicabil, familiară. Vorbea ruseşte. Când m-am întors din mare, el nu mai era. Am simţit o diafană dezamăgire şi mi-am îngropat, ruşinată, privirea în nisip.
***
În dimineaţa următoare, mi-am aşezat prosopul la câteva palme sănătoase, bărbăteşti, pe plajă, de un cearşaf pe care nu stătea nimeni. După câteva minute, chiar acolo s-a aşezat străinul din ziua trecută. Inima mi-a explodat. De jur-împrejur erau cupluri cu copii mici, bărbaţi care jucau table, femei care se ungeau cu cremă de bronzat, o realitate banală, dar de care mă agăţam cu toate puterile, ca să fac să amuţească muzica ce preschimbase într-o orchestră tot trupul meu.
Mi-a zâmbit şi m-a salutat cu o decenţă aristocratică. Ştia româneşte! Atunci, pentru o singură fracţiune de secundă, am întrezărit viitorul şi am simţit că ne-am aşezat în faţa revolverului, prinşi iremediabil într-o ruletă rusească.
Am început să vorbim. Mi-a spus că e rus, dar trăieşte de foarte mulţi ani în România. Că e jucător de bridge şi a venit în Mangalia la un turneu. Am schimbat numerele de telefon şi, în tot acest răstimp, mă gândeam că tot ce trăiam pare ieftin şi comun, un început de aventură de-o vară, între o femeie de 41 de ani şi un bărbat de 45, încă frumoşi, poate chiar mai frumoşi decât erau la 20, şi care, la sfârşitul vacanţei, se vor întoarce fiecare în oraşul lui, în viaţa lui, ferecând sertarul acelei idile ce stătea să înceapă. Dar nu era, nu era deloc aşa. Era o întâlnire magică, unică şi curată, dintre sufletul lui şi sufletul meu.
"Este începutul iubirii", mi-am spus.
Iubitul
Totul s-a petrecut apoi încet, dar trainic. Nu m-a căutat imediat. Au trecut mai multe zile până când m-a invitat la cină. Şi eu m-am dus într-un suflet. Îmi desfăcusem, în sfârşit, bagajul, ca să găsesc o ţinută potrivită pentru o seară pe faleză. A urmat apoi o dimineaţă împreună la cafea. Apoi alta. Zi după zi, aflam tot mai mult unul despre altul, iar trecutul lui începea să se amestece cu al meu. Ni se părea că trăisem un pic fiecare viaţa celuilalt.
Ne-am căzut în braţe şi ne-am iubit, după nici o săptămână, în plină zi, în camera lui de hotel, cu draperiile trase, în patul acela al nimănui, ce a devenit patul nostru nupţial, în ţipetele de jale ale pescăruşilor. Cu disperarea şi urgenţa cu care numai calamităţile lovesc. Ne-am sfârtecat, aproape, în îmbrăţişările de-o tandreţe atât de deznădăjduită, încât aveau usturimea unor lame sălbatice de cuţit. Aproape sfinte erau însă atingerile de după. Rămâneam ore în şir înlănţuiţi şi mângâierile erau lungi şi cuminţi şi liniştite. Ne mângâiam cu tot aerul dimprejur, cu briza mării, cu stelele de pe cer, cu viaţa omenirii toată, de la-nceputurile până la sfârşitul ei; şi cu toate poveştile de iubire scrise şi nescrise încă. Nu rămăsese nimic nespus, nesperat, neiubit, nerâs sau neplâns împreună. Am trăit din nou, altfel, în doi, existenţa ce ne separase până atunci, când eram unu şi unu, şi am contrazis toate legile matematicii.
Unu şi cu unu a încetat, atunci, să mai facă doi.
Ştiam din prima zi că e căsătorit. Nu mi-a ascuns. Era un om corect şi onest. Iar eu eram o femeie care nu păşeşte pe drumuri închise. Niciunul n-a vrut să intre în grota întunecată a unei iubiri secrete, trăite pe la spatele altcuiva. De aceea nu înţeleg nici acum, în ce moment şi în ce fel ne-am încumetat să explorăm tainele unei vieţi clandestine. Ar fi frivol să spun că nu a depins de noi. Şi ar fi fals. Dar dragostea a venit implacabilă şi sigilată. Ar fi trebuit, poate, să nu ne atingem de ea. Însă abia acum eram pârguiţi amândoi, şi în acelaşi timp, pentru a iubi.
Într-un târziu mi-a povestit că soţia lui este paralizată de mai mulţi ani, după ce a suferit un accident vascular. Fostă jucătoare de bridge, ca şi el, cândva o femeie puternică şi inteligentă, acum nu mai vorbea şi nu mai înţelegea nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Nici măcar pe el nu-l mai recunoştea. Era doar un trup inert, cu un suflet nevinovat de prunc, ce are nevoie să fie ocrotit şi iubit cu devotament şi renunţare de sine. Iar medicii ridicau din umeri: nu ştiau dacă îşi va mai reveni vreodată, nici dacă va mai trăi un an, doi sau treizeci. N-am găsit niciun cuvânt destul de cald şi potrivit atunci pe care să i-l spun. Doar l-am strâns tare în braţe. Ştiam că nu căutase o aventură, că nu fugea de singurătate. Doar i se întâmplase să se îndrăgostească, tot aşa cum mi se întâmplase şi mie.
Nici nu ştiu când a trecut luna aceea la mare. Şi nici nu aş putea-o povesti. Au fost doar lucruri omeneşti şi mărunte, care pentru noi căpătau dimensiuni astrale. O plimbare de mână seara pe faleză, când braţul lui întreg mi se strecura prin toţi porii în mână, din palmă până la umăr. Râsul lui, care completa fiecare vorbă a mea. O dimineaţă pierdută printre alte zeci, cu trupul meu înveşmântat în tricoul lui ce-mi ajungea până aproape de călcâie şi mă transforma într-o prinţesă din cel mai fericit regat de pe pământ. Jetul duşului ascultat, din pat, prin perete, în timp ce ştergea parfumul meu de pe pieptul lui. Un joc de cărţi în doi. O bere băută din două pahare pereche. Aceeaşi ţigară. O faţă de pernă ce păstra chipurile noastre îngemănate în acelaşi desen. Sau oglinda unei băi, în care ne-am privit pe rând sau împreună. În care nimeni nu ştie câte chipuri singure sau îndrăgostite s-au privit şi se vor mai privi.
Ne-am despărţit simplu, la fel cum ne-am apropiat.
- Acum o să te întorci la viaţa ta şi o să uiţi, mi-a spus fără nicio inflexiune în voce, fără intonaţie, în timp ce mă privea intens, de parcă ar fi vrut să se asigure că ia cu el, definitiv, toată fiinţa mea. N-am ştiut dacă e o întrebare sau o poruncă sau îmi sugerează că asta va face el. Şi a fost singura dată când n-am ştiut ce-mi spuneau ochii lui.
- Nu ştiu dacă vreau să uit, am zis, aşteptând lovitura mortală, adică implacabilul "trebuie să uităm". Dar lovitura nu a venit.
- La toamnă ajung în Bucureşti pentru un turneu, mi-a spus. Vrei să mă mai vezi?
Mi-au crescut aripi atunci şi, chiar dacă s-au născut ciunte, frânte, sunt aripile cu care am învăţat să zbor. De fapt, singurele pe care le-am avut vreodată. M-am ridicat pe vârfuri, ca să ajung până la el pentru ultimul sărut. M-a strâns tare în braţe şi eu m-am agăţat de el cu disperare, de parcă aş fi vrut să se întâmple o minune chiar atunci şi să rămân pentru totdeauna lângă el.
Am plecat în direcţii opuse şi niciunul nu s-a uitat înapoi.
Jucătorul
Eu merg la lucru, şi zilele sunt toate egale, iar nopţile fără vise şi reci. Dar o am alături pe fiica mea, de 17 ani, şi tinereţea, optimismul, dezinvoltura ei în faţa viitorului îmi aduc şi mie seninătatea de a nu privi nici înapoi, nici înainte. De a trăi şi atât.
El, atunci când nu joacă în turnee, este tată şi mamă pentru fata lui de 20 de ani. Şi îşi îngrijeşte soţia ca pe un copil. E capabil de o infinită tandreţe şi răbdare şi loialitate. Probabil o duce în braţe şi o aşază cu blândeţe în scaunul cu rotile şi o plimbă şi îi dă să mănânce. O singură dată mi-a spus: "Acasă e trist". Altfel, nu s-a plâns niciodată. N-ar fi avut nici un rost. Simt tot ce se întâmplă cu el. Sufletul lui îmi este atât de aproape, încât e totuna cu sufletul meu. Îi simt şi îi înţeleg fiecare emoţie, chiar şi atunci când el nu o poate numi. Şi, ce e mai important, îl iubesc.
Timpul se scurge acum mai repede ca oricând. Se apropie venirea lui la Bucureşti. Nu ştiu dacă mă va căuta sau nu. Tot aşa cum nu ştiu dacă eu o să accept să îl mai văd. Ştiu însă că iubirea este ca ruleta rusească. În care tu alegi, cel mult, să joci. Restul e hazard. Nu ştii niciodată dacă jocul te va face fericit sau glonţul de pe ţeavă te va alege pe tine.
Noi am ales să jucăm.
ALINA BODNARU
Reproduceri după picturi de Horea Cucerzan
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
