Valea Îngerului

- Povestea unui sat din Ardeal, pe care un pictor nu vrea să îl lase să moară -

După urcuşul îndelungat prin păduri, ieşind din bezna stejarilor, ajungem la Cruce. O culme goală, un copac şi o cruce. Sin­gu­ratice, deasupra unei pajişti ce coboară amplu şi defi­nitiv, până-n strânsura blândă a unei văi binecuvântate, acoperite cu pomi rotunjiţi, din care ies câteva aco­perişuri ruinate. E imposibil să nu te opreşti aici, în vârf. Oricine se opreşte. Căci ţi se taie suflarea în faţa unei atât de neîntinate frumuseţi. Coline înalte şi unduitoare, ce îm­brăţişează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă­durite des şi misterios, ocrotind-o din toate părţile, cu bunătate, parcă, duios, încât îţi pare că poţi vedea cu ochii liniş­tea curgând mieriu şi molatec pe deasupra ruinelor. Valea Îngerului. Engelthal. Una din cele mai izolate aşezări din Ardeal, astăzi în întregime părăsită. Un "sat fantomă", cum s-a zis, căci deşi este încă trecut pe hărţi, nimeni nu ştie astăzi dacă mai există.

Ultimul bărbat

Acum cinci ani, un locuitor cu prenume straniu, Sirian, venind de la târg de la Buia, s-a oprit cu calul pe culmea asta înaltă şi a privit spre satul său. Chiar aici, lângă cruce. Asta se ştie. C-ar fi privit spre satul în care s-a născut şi l-a văzut întreg, dar n-a coborât către el. Nu ştim ce l-a făcut să se oprească. Să nu se ducă mai departe, la casa lui, la muncile lui obişnuite. Probabil - asta cred oamenii azi - s-ar fi gândit: "De fapt, la cine mai merg eu acum?..." S-a aşezat lângă copacul solitar, s-a rezemat de el şi a privit. Aşa l-au găsit nişte călători, la vreo şapte zile după moarte: "Cu cotu-n pământ, palma sub cap, senin, cu ochii lui al­baştri larg deschişi, privind cerul", au spus. Nu arăta cadaveric,ba era cumva chiar frumos, cu pielea feţei albă, mai "plăcut" decât în viaţa o­biş­nuită, pe care a petrecut-o în satul pustiu, cufundat în lucruri neştiute de nimeni. Şi, s-a mai zis, omul parcă mirosea a pământ. A băligar, a iarbă, a brazdă abia întoarsă. Nimic nu era respingător în el şi nici n-ar fi atras atenţia, dacă nu ar fi fost calul ce păştea lângă dânsul sus, pe colină. De şapte zile nu plecase de lân­gă stăpân, acasă, în vale. Păştea alături şi, din când în când, îl atingea mirat cu botul. Dar omul privea peste dânsul, în infinit, cu ochii lui larg deschişi şi albaştri.
Curios este că acest Cheşcu Sirian n-a decedat din cauze medicale. In­farct, atac cerebral, sau altele. Avea 80 de ani, dar era încă în putere, în zilele de dinaintea sfârşitului. Se pare însă că moartea poate veni şi din nişte pricini mult mai adânci, ce nu ţin de sănătatea trupului. Sirian, probabil, a murit de singurătate, iar casa lui din vale s-a prăbuşit de la sine, incredibil de repe­de, începând chiar cu ziua morţii stă­pânului. Pur şi simplu. A început să se crape, cărămizile au căzut, până n-a mai fost. În ziua înmormântării omu­lui, era aproape năruită. Astăzi, nici nu se mai vede. Parcă a înghiţit-o pămân­tul. "Casa a murit odată cu omul", zic oamenii. Asta e povestea lui Cheşcu Sirian, ultimul bărbat din satul Valea Îngerului. La intrarea în acest sat nu există nici un indicator, nici măcar un semn pe copaci. Este doar Crucea lui Sirian, sus pe colina înaltă.

Ultima femeie

Popenţa a auzit, nopţile, pietrele căzând din casa lui Sirian. Dar ea nu mai ieşise de atâta timp dincolo de gardul casei sale, în uliţa pe care cresc buruieni înalte. Voia să stea neştiută. De atâţia ani singură, doar cu un fiu cioban, ce mai trecea uneori pe la dânsa, în drumu­rile lui cu oile şi caprele. Niciodată nu i-a fost urât în satul pustiu, până într-o zi, când, brusc, s-a gândit c-ar fi vremea să plece şi dânsa. O înghesuiau pereţii casei, s-a plâns, aceeaşi casă, în care a trăit zeci de ani, lângă o fereastră prin care vedea zi de zi cum satul ei drag este înghiţit de pădurea ce vine tot mai năvalnic spre el. În ziua aceea - era tot în vară, acum doi ani - un gând negru o apăsa încă de dimineaţă. Şi-a zis că gata, sorocul a sosit. Să coboare în Şeica Mare, acolo unde-i sunt fiii şi nepoţii, să intre în rând cu lumea. Dar chiar când s-a hotărât să plece, când totul era pregătit, întreaga ei casă s-a pră­buşit peste dânsa. A prins-o sub zi­duri, când se îndrepta către uşă. Săr­mana Popenţa a fost scoa­să târziu din­tre dărâmă­turi, şi-apoi zice-se că a fost du­să într-un spital, pesemne la Sibiu, şi c-ar mai trăi şi acum, nu se ştie unde, dar nu mai vrea să se mai întoarcă. L-am căutat şi pe fiul ei, Vali, ciobanul tre­cător prin Valea În­gerului, însă nu mai e de găsit. Ni­meni nu mai e de găsit în această aşe­zare fantomă, despre care nici auto­rităţile de la Şeica Mare nu ştiu mare lucru. Popenţa ar avea as­tăzi 77 de ani. Ultima femeie din Valea Înge­rului, pe care Ca­sa ei n-a lăsat-o să plece, voind să moară împreună cu ea.

Sasul fantomă

Şi ar mai fi un personaj cu adevărat fantomă, o nălucă ce se ascundea mereu, de mulţi ani, printre zidurile ruinate. N-avea pe nimeni, nu vorbea cu ni­meni, nu voia să fie văzut de străini. Un sas cărunt, cu barbă lungă, colilie, un saxon care n-a vrut să plece niciodată în Germania, niciodată departe de satul lui, şi-n ultimul timp, trăia destul de des şi prin păduri. Mihail Denghel, neamţ până-n strămoşi, nu suporta lumea care venea să tulbure liniştea satului, nici măcar să-l admire, ca dintr-o gelozie înverşunată, că nimeni n-ar putea înţelege cât a fost de mân­dru şi armonios cândva, că orice apreciere sau curiozitate n-ar fi decât vorbă deşartă. Nu se poate zice că era cu minţile ră­tăcite. Poate doar rănit, în adâncul sufletului, fiind­că nu îndura să vadă cu ochii lui vechile case cum pier, una după alta. "Nu era nebun, era numa' trist. Şi-i cam plăcea să bea rachiu. Fraţii lui din Ger­mania n-o mai vrut să se întoarcă niciodată. Era singur", zicea şi Popenţa, unica făptură cu care Mi­hail mai vorbea uneori. Un pictor sibian, Tara von Neudorf, l-a văzut de mai multe ori, câteodată, chiar de aproape. Zice că, în mod straniu, nu manifesta absolut niciun interes faţă de noii veniţi, iar când era întrebat ceva, nici nu se uita la ei, ci mai mult privea în gol, plănuind parcă nişte lucruri mari, viitoare. În ultima parte a vieţii, zice-se că obişnuia să dea foc vechilor case săseşti, rănite de paragină şi, în timp ce privea flăcările ridicându-se spre cer, lacrimi lungi îi curgeau pe obraji. Vechiul cămin cultural al saşilor, tot el l-a incendiat. Şi alte case ale unor oameni apropiaţi. În cele din urmă, şi-a dat foc şi el, cu casă cu tot, stând liniştit în podul imens, dar se pare că flăcările nu l-au ucis, că unii oa­meni l-au văzut şi după aceea, o vreme. În certificatul de deces al lui Denghel Mihail, născut în satul Mighin­doala (varianta română a numelui Engelthal), la rubri­cile - locul, cauza şi ziua decesului, citim: "nepre­cizat". Aşa a dispărut Mihail, ultimul reprezentant al naţiei săseşti din satul Valea Îngerului. Flăcările casei nu l-au luat, lăsându-l să moa­ră în taină, ca o fantomă, rătăcind prin păduri.

Locuitorul cel nou

Toate astea le ştiu de la pictorul Tara Von Neudorf. Cu el am ajuns până aici, în Valea Îngerului, după dru­muri prin păduri, prin sate tot mai însingurate, precum Metiş, Buia, Mihăileni, splendori în ruină, de-o parte şi de alta a drumului, ce urmează valea necunoscută a Buii, în care ţiganii nu s-au încumetat, prea mulţi, să-şi facă veacul. "E încă atât de pustiu Ardealul", spune pictorul, deşi suntem la doi paşi de Sibiu şi de Sighi­şoara. Până şi Valea Hârtibaciului e încă populată, faţă de locurile astea sălbăticite pe kilometri întregi, ră­mase parcă din altă lume, în căuşul acestor coline cât munţii. Nu se poate un ascunziş mai bun. Chiar scriito­rul Paul Goma s-a ascuns de furia comuniştilor în Engelthal, ocrotit de săteni. E ciudat să păşeşti acum printre rămăşiţele caselor părăsite, în care au trăit cândva peste două sute de suflete, să închizi ochii şi să-ncerci să simţi. Glasul pământului... Cheşcu Sirian era convins că sub pământurile acestea curge o apă mare, pe care-o poţi auzi când e linişte adâncă. "Tu, femeie, eu noaptea când stau în casă, auz' apa! Auz' apa cum curge pe sub casă, ca ma­rea...", îi zicea Popenţei, deşi nu văzuse marea decât în vise.
Pictorul Tara i-a prins pe aceşti trei "ultimi" bă­trâni. I-a iscodit, le-a ascultat mărturiile. Îi place mult să audă bătrânii care spun istorie. Îl cheamă Sorin Tara, e pe jumătate sas, dar şi-a spus Tara von Neu­dorf, după numele satului în care s-a născut, aflat la câteva dealuri mai spre miazăzi. Deşi e foarte cunos­cut, unul dintre cei mai bine vânduţi pictori contem­porani, c-o mulţime de premii şi expoziţii interna­ţio­nale, deşi are case şi-n Sibiu şi-n Bucureşti, deşi s-ar putea distra sau ar putea călători oriunde, tot aici îi place cel mai mult, între oamenii simpli, veşnic călător peste colinele copilăriei. Când a ajuns în Valea Îngeru­lui, a simţit aproape aceeaşi cutremurare, "un farmec brutal, ireal", zice. "Bizar, cum s-a întâmplat să apar eu aici. N-auzisem de satul ăsta, deşi bătusem tot judeţul Sibiu aproape la pas, deşi credeam că ştiu toate «satele fantomă» din părţile astea. Şi nu-s pu­ţine. Doar în apropiere sunt vreo cinci, aproape pustii. Când am ajuns aici, mi s-a părut că... aerul se respiră mai uşor. Că, parcă, poţi face ce vrei... Toate casele astea, parcă părăsite mai ieri, cu uşile deschise, cu lu­cruri rămase încă înăuntru... Aşa era şi biserica sa­şi­lor, atât de veche, monument istoric, cu temelii din vea­cul al XV-lea - uşa larg deschisă, iar înăuntru dormea un cioban lunatec, cu toate oile sale. Spinările mieilor, sub bolta altarului... Liniştea aceea... «Ce cauţi aici?», l-am întrebat pe cioban, şi el a spus că numai ziua doarme cu oile, căci noaptea dorm lupii. Lupi dormind noaptea, într-o biserică pustie... Un Paradis al sălbăticiunilor. Lupi, căpri­oare, mistreţi, vulpi, iepuri, urşi.... se freacă noaptea de zidurile caselor, ale bisericii... Tot decorul acesta, ca de film fantomatic, cu ruinele roşcate luminate de lună... Nu, n-ai cum să uiţi".
Tara von Neudorf este azi singurul locuitor al satu­lui Valea Îngerului. Casa lui de cărămizi roşii, neten­cuite, e singura locuibilă. A cumpărat-o acum vreo patru ani, împreună cu alte pământuri, a concesionat şi biserica străveche a saşilor, ştiind de la început că toa­te astea nu vor fi profitabile, dar a făcut-o doar "pentru a fi cineva aici", un om, ca să nu lase satul să moară. E foarte greu să construieşti ceva în acest loc înde­părtat, să aduci materiale. Dar el a muncit. A reparat casa asta dărăpănată, a înconjurat-o cu garduri lungi, ca să nu treacă fiarele, a pus sobe. A început să restau­reze şi biserica, acoperind-o cum se cuvine, pardo­sind-o cu piatră străveche. Satul întreg e "al lui" şi nici nu-şi doreşte vecini, cine ştie ce olandezi care să cumpere pe-aici şi să-i tulbure liniştea. Aici vrea să trăiască, vecin cu Sirian, cu Popenţa, cu Mihail Den­gler, cu toţi oamenii care-au fost şi cu stelele mari de deasupra bisericii ascuţite spre cer.

Pădurea din biserică

E spectaculos, e imprevizibil, acest Tara von Neu­dorf. Considerat un excentric singuratic, un avan­gardist în lumea artiştilor, dacă-l vezi la terasele ele­gan­te din centrul Sibiului, zici că-i alt om. Fudul şi zefle­mitor cu toată lumea, protestatar până-n măduva oaselor, până la nihilism, socotit afemeiat de unii, miso­gin de alţii, nu cruţă pe nimeni cu ironiile lui tăioase, declarând în inter­viuri, că-n pictura sa îşi exprimă doar "ura" faţă de ororile din jur. E incredibil cât de mult se schimbă când ajunge aici, în satul său. E "altci­neva"! Devine iarăşi băiatul blonduţ din Neudorf, respectuos şi a­proape timid, bucurân­du-se înfiorat de tot ceea ce vede. În spatele ca­sei şi-a înălţat o terasă de lemn, continuată cu o tram­bulină foarte lungă şi îngus­tă, ca un podeţ de scân­duri. Zice că asta e "tram­bulina pentru piscină", deşi piscina nu există, şi nici nu ştiu dacă va fi vreodată. Oricum, dacă te-arunci de pe ea, plonjezi în adâncul pădurii. Dedesubt, o poartă pictată cu ochi. O fântână bătrână, cu cumpănă. O troiţă veche... Şi înăuntru, în casă, mul­te picturi, care mai de care mai halucinantă. În­tr-adevăr, un decor de film este satul ăsta. Alături de casa pictorului, o biserică ortodoxă, efectiv lovită în mij­locul ei, ca de-o secure colosală, în care au crescut deja stejari înalţi. Veche de la 1835. S-a prăbuşit dintr-o dată, întreg acoperişul, într-o dimineaţă de vară, asemeni caselor. Unii spun că erau şi oameni înăuntru, în timpul Liturghiei şi "s-o cutremurat pământul, până departe, ca la un blestem". Se întrezăresc bucăţi de fresce cu chipuri de sfinţi, printre crengile pădurii crescute înăuntru. Pădure în biserică, pădure în case. Spectacolul e uluitor, să vezi zidurile cum încă se mai luptă cu ramurile. Pomii născuţi peste ruine dau parcă o umbră rece şi iscă jocuri de lumină ames­tecate, diavoleşti. Şi parcă se scufundă şi ei în pământ, odată cu pereţii pe care-i înconjoară în îm­bră­ţişarea morţii. Din casa lui Cheşcu Sirian n-a mai rămas decât un drept­unghi de buruiană măruntă, în­câl­cită, verde, nu mai înaltă de şoldul unui băr­bat. El, Sirian, a fost şi ulti­mul cu­ra­tor al acestei biserici ortodoxe. A cântat în ea. Şi-o singură dorinţă a mai avut omul ăsta, cu limbă de moarte: "Să nu plece clopoţile ăstea din sat, până nu-mi cântă şi mie, când mor..." Dar clopotele au fost duse la Buia, de teama hoţilor, iar omul a murit fără cântec, pe-o colină, lângă un pom.

"Aşa a vrut Dumnezeu"

În Valea Îngerului au fost şi saşi, dar mai mulţi români, cam trei sferturi. Nici nu contează. Toţi mărturiseau că au trăit aici ca-ntr-un Rai, netulburaţi de nimeni, departe de zgomotul lumii. Când unul îşi ridica o casă nouă, venea să mun­cească la ea tot satul. Toate le fă­ceau împreună şi n-aveau nevoie de străini. După ce s-a prăbuşit bise­rica românească, avea să îmi po­ves­tească bătrânul Dietrich Bin­der, ultimul preot din Valea Înge­rului, românii au venit la cea evanghe­lică, înghesuin­du-se cuminţi în pridvor şi ascultând slujba, deşi nu pricepeau nici un cuvânt în nemţeşte. Doar când auzeau "Jesus Christus", se aşezau în ge­nunchi, cu capetele plecate şi căciulile-n mâini, la fel ca ceilalţi. Toţi, împreună, vorbeau limba lui Dumnezeu.
Pornim prin sat, pe uliţa mare, dar "drumul" e doar o fâşie de iarbă înaltă, prin care se întrezăresc vag nişte dâre de umblet mai vechi. Pictorul ne arată case nevăzute, şuri şi grajduri, fântâni, prăvălia satului, vechiul cămin şi casa parohială, toate ştiute cu precizie din poveştile ultimilor supravie­ţuitori, re­născute parcă chiar acum, din mersul nostru, înaintea noastră. O vatră atât de veche, de la 1381... E un adevărat mira­col cum a rezistat biserica saşilor, atâtea veacuri, pe pământurile astea mişcătoare şi pustii. În mijlocul pădu­rii duşmane ce-o înconjoară, pare aşe­zată ca-ntr-un luminiş binecu­vântat. Cenuşie, cu ferestre înguste, ascuţite. Alături erau căminul, şcoala, dar ele au dispărut de câteva zeci de ani, nici nu se mai văd temeliile. Doar biserica seculară a rezistat. Oamenii n-au avut curaj să tragă pietre din ea. Cu uşa larg deschisă a stat ani la rând, şi n-a fost prădată decât de foarte curând, când nişte străini, probabil, au aflat de valoarea enor­mă a crucifixului şi-a celor două statui - Fecioara Maria şi Sfântul Ioan - din altarul nepăzit de nimeni. Apoi a venit Tara. Nici nu şi-a în­chipuit că va obţine aşa uşor biserica asta, de la Con­sistoriul Evan­ghelic săsesc, că va fi încurajat chiar s-o fo­losească în scopuri artisti­ce. Ba s-au şi bucurat cumva să i-o dea, ca să aibă cine s-o ocro­tească. Iar Tara a înce­put s-o repare, după toate regu­lile restaurării, ba a şi pictat-o deja, zeci de panouri mari, pe care le va monta pe ziduri, reprezentând scene din istoria saşilor din Ardeal. Ăsta e marele lui vis, s-o vadă terminată, şi chiar va încuraja săvârşirea slujbelor într-însa, deşi e atât de departe de momentul acela, deşi, probabil, vor ajunge aici prea puţini care să-i vadă opera. Dar el nu ţine să fie văzut. Atâtea nopţi a dormit singur, în biserica aceas­ta îndepărtată, ca să o păzească, atâtea sacrificii a făcut ca să stea şi să trudească aici... "În mod para­doxal, mereu simt nevoia să mă întorc în lo­cul ăsta. Ca o senzaţie fizică, aproape. Simt o nelinişte profun­dă, să mă întorc. Am tot felul de vise cu Valea Îngeru­lui. Uneori, prefer să vin în Engelthal, decât să mă duc să mă-ntâlnesc cu o femeie. Pe cuvânt. Sau, ce să fac, să mă duc să mă îmbăt în Bucureşti, pe Lipscani, cu toţi «artiştii» care delirează pe-acolo? Şi mă gândesc că, fiind atât de intensă nevoia aceasta, poa­te chiar asta a fost «menirea» mea, să sfârşesc aici. Noaptea, mai ales când plouă sau e vânt, încă mai simt că oamenii sunt aici. Se aud... Îi şi visez mereu, clar, deşi nu i-am văzut niciodată. Parcă aşa, te dedublezi şi te gândeşti că aici, în biserica asta, s-au căsătorit, s-au botezat, s-au iubit zeci de oameni. Îmi imaginez tot felul de scene... N-ai cum să nu simţi că oamenii ăia încă mai sunt, într-o formă sau alta, aici. Abia în locul acesta începi să înţelegi, la modul cel mai concret, că moartea face parte din viaţă. Totul e viu! Totul se schimbă. Se aud animale mari, noaptea, cum vin şi se freacă de ziduri. Le auzi blana, pe zidurile bisericii. Este şi-o bufniţă care intră prin turn în biserică şi n-o auzi, doar o vezi, ca o umbră mare, prin tavanuri... De aceea am mai pus încă o uşă acolo, în turn, ca să nu intre păsările. Iar când fac focul afară, mă cuprinde aşa, o senzaţie stranie, atotcuprin­zătoare. Sunt numai eu, focul, biserica înaltă, luna plină... Atât. E halucinantă situaţia. Imaginea asta. Parcă sunt singur cu întreaga lume..."
O uliţă nevăzută leagă azi cimitirul românilor de cel al saşilor. Singura cruce în picioare din cel săsesc este a unei femei, Catharina Schneider, născută în anul 1899. În piatra ei albă se vede cioplit un epitaf foarte rar, pe care Tara von Neudorf nu l-amai întâlnit nicio­dată, în nici unul din multele cimitire ale saşilor pe care le-a cercetat. Sub numele femeii scrie simplu: "Gott wollte es". "Aşa a vrut Dumnezeu". Pictorul Tara pri­veşte crucea îngândurat, concentrat parcă asu­pra celor câteva litere şterse de vreme. Înalt, cu părul răscolit de adierea înserării, spune şoptit, ca pe un final de po­veste:
"Un sat întreg, dis­părut fiindcă aşa a vrut Dumnezeu". "Gott wollte es".

Cei care doresc să îl sprijine pe Tara von Neudorf, pentru împlinirea visului său de a restaura biserica din Valea Îngerului, pot folosi contul bancar:
TARA SORIN, RO35RZBR0000060012400922, Raiffeisen Bank, sucursala Sibiu.