TIMISOARA JAZZ FESTIVAL

- Repetiţie generală pentru Capitala Culturală Europeană -

Dacă mai toate starurile internaţionale ale muzicii pop-rock, ce concertează în Ro­mâ­nia, se opresc la Bucureşti, în ceea ce priveşte jazz-ul, Vestul ţării propune o concurenţă îndârjită. Timişoara îşi doreşte titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021. Mai este mult de muncă până atunci, însă în perioada 9-13 iulie 2014, Banatul a devenit capitala europeană a jazz-ului. Tra­diţionalului festival de la Gărâna, din Munţii Se­me­nicului, ajuns la a 18-a edi­ţie, i s-a alăturat un fes­tival nou, desfăşurat în cen­trul Timişoarei, amplasat chiar în faţa clădirii simbol a ora­şului, cea a Operei şi a Tea­trului Naţional. Poate unul dintre puţinele, dacă nu singurul loc din centru, ce nu este "bombardat" de in­terminabile şantiere în lu­cru. Însă acel spaţiu s-a do­vedit a fi perfect pentru un eveniment cultural de an­ver­gură, având ca decor clă­diri superbe, palate ridi­cate la începutul secolului XX, pre­cum Palatul Weiss, Pala­tul Lloyd, Merbi sau Hilt. Am apreciat grija pen­tru amă­nunte, care dă girul unui fes­ti­val bine organi­zat. Artiştii au intrat la ore­le stabilite, ceea ce a în­sem­­nat un record pentru teh­nicienii ce au in­stalat in­strumentele, sunetul a fost bun, filmările prezen­tate pe cele două ecrane, de cali­ta­te, chiar şi luminile de sce­nă s-au ridicat la înăl­ţime.

Terry Lyne, "toboşara-minune"

Prima seară, cea de 9 iulie, a debutat cât se poate de inspirat, cu formaţia lo­cală Jazzy BIT, ce a adus o muzică accesibilă, lumi­noa­să şi foarte ritmată. Trioul s-a format în Timi­şoara, în 2011, iar în iarna acestui an şi-a lansat albu­mul de debut, "Touch the Sky". A urmat Andreya Triana, o voca­listă de pe scena londoneză, cu o muzică lentă, fără zvâc, care însă a avut parte de nume­roase aplauze la Timişoara. Recitalul său a fost în­trerupt de o ploaie torenţială de vară, însă imediat ce aceasta a încetat, artista şi pu­blicul şi-au reluat lo­curile pentru a doua repriză. Tot o muzică blândă, suavă, a urmat şi în reci­talul-vedetă al serii, însă de această dată, a fost rodul unui concept elaborat, al rafinamentului şi al virtuo­zităţii discrete. Nu vedem prea des o trupă fon­dată şi condusă de un toboşar, cu atât mai puţin de o femeie-toboşar. Însă Terry Lyne Carrington nu este o bateristă oare­ca­re, ci o artistă cu o carieră explozivă, de altfel singura fe­meie ce a câşti­gat, anul trecut, prestigiosul pre­miu Grammy la categoria cel mai bun album instru­men­tal de jazz, "Money Jun­gle". Terry Lyne s-a năs­cut în august 1965, într-o fami­lie muzicală din statul american Mas­sa­chu­setts. Ma­ma sa avea ca hobby pia­nul, iar tatăl ei era saxofonist profesio­nist. La şapte ani, au încăput pe mâinile ei tobele cu care bu­nicul cântase alături de legende ale jazz-ului american inter­belic. Terry a fost un copil-minune, a cân­tat trei ani sin­gură la tobe, apoi a primit o bursă la cea mai presti­gioa­să aca­demie ameri­cană de muzică, Berklee. La 18 ani s-a mutat la New York, iar lista per­sonalităţilor de jazz cu care a co­la­borat este mai mult decât impresio­nan­tă. Primul său al­bum, din 1989, i-a avut ca invitaţi pe Carlos Santana, Dia­ne Reeves şi Wayne Shorter. La Timi­şoara şi-a prezentat cel mai recent album, "Mo­saic Project". Având alături pe vo­calista Lizz Wright şi câţiva in­strumentişti de calibru, şi-a dovedit ta­lentul de compozitor, de şef de trupă şi de baterist, într-un solo deloc elec­trizant, însă plin de cu­loare, de ele­ganţă, cu care s-a în­che­iat prima seară de fes­ti­val.

Al Jarreau: "Timişoara, te iubesc! Vreau să mă mut aici"

Jazz TM a durat trei seri, şi fiecare dintre ele a cu­prins trei recitaluri. For­maţia timişoreană Blazzaj a des­chis balul în cea de-a doua şi cea mai reuşită sea­ră a festivalului. A­vând în componenţă in­stru­men­tişti excelenţi şi un solist vocal ce ştie să comunice cu pu­blicul, Blazzaj este o tru­pă timi­şoreană ce îşi im­pu­ne rit­mul şi creează o at­mo­sferă faină, indiferent da­că are concert într-un club de 100 de locuri sau în faţa câ­torva mii de spec­­tatori. La capitolul discuri, Blazzaj îşi tot lasă fanii să aştepte cel de-al treilea album, în 15 ani de carieră, însă în con­certe, aceştia sunt mult mai activi, sar şi dansează, aşa cum s-a întâmplat şi la Ti­mi­şoara. Revelaţia festi­va­lului a fost recitalul triou­lui britanic Neil Cowley. Asta, deşi elo­giile presei engleze şi titlul de cel mai bun grup britanic de jazz din 2013 tre­buiau să ne prevină cu cine avem de-a face. Un pia­­nist guraliv, care se ri­dică şi glumeşte cu publicul între piese, un toboşar e­xact, Evan Jenkins, un con­trabasist, Rex Horan, cu o lun­gă barbă roşie, care une­ori se mişcă de parcă ar face parte dintr-o trupă de heavy metal, o muzică di­rectă, di­namică, compactă, fără pa­saje introvertite, fără so­louri până în pânzele albe, o ener­gie grozavă. La fiecare concert, îşi pune pe pian un dinozaur din plastic, un T Rex, pe care i-l ascunde în bagaje fiul său de opt ani, cu do­rinţa de a se gândi la el, oricât de departe de casă l-ar duce concertele. "Mul­ţumim frumos, timişoreni, ne-aţi făcut să ne simţim mai mult decât bineveniţi la primul nostru concert în România! A fost o experienţăminu­nată". Acesta este un leit motiv al prezenţei unor mari artişti de jazz în Ro­mânia, cei mai mulţi dintre ei do­ve­dindu-se încântaţi de ospitalitatea cu care sunt pri­miţi. "Timişoara, te iubesc, vreau să mă mut aici!", şi-a început concertul Al Jarreau, marele Al Jarreau. "Sunt atât de fericit, atât de fericit!" striga bătrânul în microfon şi, pri­vindu-l ce face pe scenă, nu ai cum, nu-i chip să ai vreo îndoială că spune purul adevăr. Vocea cu care se adresează publicului între piese pare a fi a unui băieţel de 10 ani, iar mersul - al unui om de 90. Este anchi­lozat, ai impresia că în orice secundă se poate sparge în bucăţi, din când în când se agaţă de câte un scaun înalt de pe scenă, îşi mişcă spasmodic mâinile, precum Joe Cocker, însă ceea ce face cu vo­cea timp de o oră şi jumătate este fabulos. Nimic din ce am ascultat până acum nu m-a pregătit pentru aşa ceva. Al Jarreau este unic. Şi nu-i vorba doar de teh­ni­ca să vocală uluitoare, sau de larga paletă stilis­tică abordată, ci, mai ales, de ceea ce transmite. De felul în care toată trupa se strânge ca un tot în jurul său şi oferă căldură pu­blicului, creează o seară irepeta­bi­lă, ce nu va se­mă­na cu nici un alt con­cert de-al său şi care le va aduce pes­te ani un zâmbet larg specta­to­rilor, la gân­dul că au fost acolo. "Nu există nimic mai bun în lu­me de­cât să fiu aici, acum, cu voi", spune ame­­ricanul, ce are la activ toate dis­tincţiile muzicale posibile şi a cântat alături de mon­ştri sacri ai jazz-ului. "Ceea ce vrea mu­zica asta de la tine este să te simţi bine în pielea ta, să fii tu însuţi, să faci ce îţi vine, să savurezi acest mo­ment unic." Iar când vezi cum din public se ridică un cu­plu trecut de şaizeci de ani ca să danseze în faţa sce­nei, urmat de spec­ta­torii ce au stat cuminţi pe scaune două seri, înţe­legi puterea muzicii aces­tui gigant.

Prinţesa indiană

Bănăţeanul Teo Milea a fost singurul artist ce a urcat singur pe scena fes­ti­valului. Compoziţiile sa­le interpretate la pian, de pe albumul "On White... and Black Keys", i-au în­cântat pe spectatorii veniţi la de­butul celei de-a treia seri a festivalului. Urmă­to­rul act al serii a avut prea puţine în comun cu jazz-ul şi s-a desfăşurat sub pre­lungi rafale de ploa­­ie. Trupa australiană The Cat Empire a scăzut me­dia de vârstă, atât de pe sce­nă, cât şi în public. Mulţi tineri de 17-20 de ani, unii ve­niţi special în oraş pentru acest concert, au creat o atmosferă de spectacol rock, cântând ală­turi de artişti piese pe care le ştiau prea bine şi dansând în ploaie timp de o oră.
Primul lucru care te aca­parează atunci când Anoushka Shankar apare pe scenă este frumuseţea ei, trăsăturile orientale, gra­ţia cu care se aşează, îşi aruncă părul într-o parte şi ia în braţe un sitar alb, uriaş. Apoi, pe măsură ce rit­murile curg, eşti fascinat de degetele sale ce alu­necă cu repeziciune peste corzi, de armonia cu care intră în echilibru cu celelalte in­stru­mente. Este primul concert în România al fiicei maestrului muzicii in­diene, Ravi Shankar, inspi­ra­to­rul Beatleşilor, ce a părăsit această lume la vârsta de 92 de ani, în 2012. Tatăl său a construit o punte între muzica indiană şi cea occidentală, iar Anoushka a păşit cu convingere pe aceasta. S-a născut în 1981 la Lon­dra, şi-a împărţit copilăria între capitala An­gliei şi cea a Indiei, însă a făcut liceul în California. A fost mereu în preajma tatălui ei, a învăţat să cânte la sitar la vârsta de şapte ani, iar de la 14 ani a colin­dat lumea alături de Ravi, în turnee. Primul album i-a apărut la 17 ani, iar în 2003, a concurat la premiile Grammy, cu sora sa vi­tregă, NorahJones. Spre deo­sebire de aceas­ta, ce a de­venit faimoasă pe scena pop-folk-jazz, Anoushka a rămas fidelă muzicii tra­diţionale indiene. A cântat alături de Sting, de Joshua Bell, de Herbie Hancock, de Eric Clapton, a căutat diferite forme de exprimări muzicale, de fuziuni de genuri, însă muzica indiană este în continuare filonul prin­cipal de inspi­raţie. Nu s-a oprit însă numai la muzică, a gustat din experienţa actoriei, a scris o carte biogra­fică despre tatăl ei şi a susţinut o rubrică săptămânală în cel mai citit ziar al Indiei. Concertul ei a fost una dintre rarele ocazii pen­tru publicul român să asculte aşa o muzică, şi fap­tul că sute de spectatori au îndurat ploa­ia toren­ţială fără a pleca, va rămâne probabil una din amin­tirile fru­moa­se ale artistei.

(Fotografiile autorului)