Puterea rugăciunii

O întrebare grea

Vă citesc aproape de la începuturi, dar până acum n-am îndrăznit să vă scriu. Sunt mult mai mulţi alţi oameni care au lucruri înţelepte de spus, învăţături de viaţă şi de cre­dinţă de transmis. Eu nu sunt de­cât un om modest, nici prea deş­tept, nici prea înţelept, nu am a spune celorlalţi atât de multe lu­cruri interesante. Doar un lucru ţin neapărat să spun şi acesta este motivul pentru care v-am scris:
Pe lumea aceasta nu există nimic fără Dumnezeu şi nu se poate face nimic bun fără încu­viinţarea Lui. Rândurile mele se vor o scrisoare de mulţumire: Doamne, din tot sufletul şi cu toată puterea mea, câte zile voi mai avea, vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii mie, netreb­nica, să Te caut pe Tine, pentru că mi-ai trimis gândul cel bun, când aveam nevoie de sprijin şi alinare şi am înţeles că Tu eşti în toate şi în tot şi că fără Tine nu suntem nimic!
Obişnuiam, până acum ceva timp, să merg din când în când la Sfânta biserică doar ca să dau acatist, dar rareori stăteam până la final. Mă rugam din când în când, doar când aveam vreun necaz sau o nemul­ţumire. Întâmplarea a făcut să ajung la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca. Nu ştiu dacă de aici a pornit totul, dar eu aşa cred, că bunul părinte mi-a ascultat rugăciunile, şi împreună cu Mai­ca Sfântă, mi-au luminat mintea ca să caut ajutor acolo unde trebuie: la bunul Dum­nezeu şi la iubitul său fiu, Mân­tuitorul nostru. Nu se cade să mă împău­nez cu mari merite, că sunt plină de multe păcate, vreau doar să spun că de la mo­mentul acela, s-a produs o mare schim­bare în viaţa mea. Nu mai pot lipsi de la Sfânta Liturghie de duminică. Încerc în fiecare zi, când mă trezesc şi când mă culc, să-I mulţumesc Domnului pentru fiecare clipă pe care mi-o dăruieşte şi-L rog să mă lumineze pe viitor pentru o viaţă bună în care El să fie centrul, "inima".
Mai am şi acum zile proaste, mai am şi acum multe dureri trupeşti şi sufleteşti, dar când mă gândesc câte a îndurat Mân­tuitorul pentru ca nouă să ne fie iertate păcatele, parcă toate problemele mele devin fleacuri.
Deci, asta vreau să spun tuturor: Doar Dumnezeu şi toate cele ce ţin de El con­tează, restul e deşertăciune. La El găsim cu toţii alinare şi răspuns la cererile şi la întrebările noastre. Maica Dom­nului, Mântuitorul Iisus şi Sfân­ta Treime, îm­preună cu toţi sfin­ţii ce se roagă pentru noi - aces­­tea ar trebui să fie reperele noas­tre după care să ne ghidăm via­ţa. Consider că această scrisoare este ca o mărturisire publică a cre­dinţei mele: Da! Cred cu tărie că există Dumnezeu! Fără El noi nu suntem nimic, nu putem face nimic fără voia Lui!
În altă ordine de idei, aş mai avea un fel de în­tre­bare de pus: Poate ştie vreun cititor, poate există cineva care să-mi ofere un sfat des­pre ce ar fi de făcut într-un cuplu în care celălalt se uită cam ciu­dat la tine când vede că citeşti cărţi de rugăciuni, că te rogi şi te duci la Sfânta biserică, el neputând înţe­lege nevoia asta. Soţul meu, de exem­plu, se închină şi el scurt când iese pe uşă, dimineaţa, sau seara, când se culcă, dar în rest, nu prea se gândeşte la mântuirea sufletului sau la a-i fi pe plac lui Dumnezeu. Ştiu că trebuie să mă rog eu şi pentru el, ştiu că trebuie eu să-l sprijin pe calea asta şi pe el, teoretic vorbind, pare simplu, numai că în prac­tică, e mult mai greu. Participarea lui este zero, uneori când mai e şi băut, mă ia şi peste picior. Nu vreau să vă par o victimă, vreau doar să mă ajutaţi cu nişte idei sau sfaturi legate de cum ar trebui să abordez această problemă. Cum ar trebui să se poarte un creştin cu dragoste şi nevoinţă pentru Dumnezeu cu jumătatea lui, care este total opusul său. Uneori mă com­par cu meş­terul Ma­nole: ce zidesc ziua, se prăbuşeşte noap­tea! Poate printre cititori este cineva care ştie să-mi răspun­dă? Cu mult drag pentru voi toţi,
GEORGETA BABA - Bucureşti

Mirosul de mir

Bună ziua şi bine v-am găsit!
Mă numesc Oana Epure, sunt din Craiova, şi aş vrea să împărtăşesc prin intermediul revistei "Formula AS", minunea ce a avut loc în familia mea, în luna octombrie 2013, o minune săvârşită de Sfântul Mare Mucenic Efrem Cel Nou, sfânt ale cărui moaşte se află în Grecia, la Mânăstirea "Nea Makri", şi a cărui icoană Izvorâtoare de Mir a făcut în România multe minuni, prin bunăvoinţa Părintelui Onufrie Căruntu, de la Mânăstirea "Sihăstria Rarăului".

*

Nu am apreciat niciodată sănătatea pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu, până când am aflat despre copilaşul nostru nenăscut, pe care îl purtam cu multă bucurie în pântec, că suferea de o boală ce se mani­festa prin bătăi ale inimii cu mult peste limita normală (limita maximă este de 180 bătăi pe minut, iar el avea până la 245). Din săptămâna 24 de sarcină şi până în săptămâna 33, zi de zi, am bătut drumul Spitalului Judeţean Craiova, pentru monitorizare, existând riscul dezvoltării unei insuficienţe cardiace la făt, care s-ar fi putut finaliza chiar cu un deces.
În săptămâna 33-34, inevitabilul s-a produs şi bebeluşul a făcut insuficienţă cardiacă. Corpul medi­cal din Craiova (în frunte cu d-l dr. Iliescu Dominic, d-na dr. Drăguşin Roxana, d-na dr. Tudorache, cărora le mulţumesc foarte mult pentru toată perioada în care mi-au monitorizat sarcina) a decis să mă trimită la Spitalul din Târgu Mureş, unde există o secţie spe­cializată de cardiologie pediatrică.
Bebeluşul a venit pe lume în prima zi din săptă­mâna 37 de sarcină, în greutate de 2900 grame şi 52 cm lungime. Pulsul lui, din nefericire, era la fel de mare. A fost dus la terapie intensivă. Mi se părea că era trist, parcă plângea în somn, era conectat la tot felul de aparate şi fire; tratamentul i se administra prin perfuzie, oriunde se găsea câte o venă. Avea mânuţele negre, o flexură în cap, mânca printr-un furtun care-i ajungea până-n stomăcel. Şi eu, şi Silviu (soţul meu) eram terminaţi. De joi până duminică, nu l-am putut atinge, el era la incubator, iar regulile cu privire la protecţia copiilor aici sunt foarte stricte.
Înainte de naştere, stând în spital la Târgu-Mureş pentru trei săptămâni, am cunoscut, graţie unei colege de salon, minunile Sfântului Efrem cel Nou, urmaşul Sfântului Efrem Sirul şi al Sfântului Stelian. M-am rugat lor, dar şi Sfântului Nectarie, Sfintei Parascheva, am citit Acatistele lor şi minunile Sfântului Nicolae şi ale Sfântului Luca. Ne-am hotărât, în urma rugăciu­nilor, să-l botezăm pe copilaşul nostru cât era încă în spital, în speranţa că asta îl va ajuta ca pulsul să revină la normal. Vineri seara, la o zi după naştere, şefa secţiei de neonatologie ne-a comunicat că în cazul în care copilul nu va reacţiona la singurul tratament adminis­trat prin flexură, mai era posibilitatea unei intervenţiichirurgicale, însă nu se ştia dacă va rezista, fiind prea mic. M-am întors în salon, rugându-mă ca indiferent cât ar mai dura suferinţa noastră, Sfântul Efrem să-mi dea un semn că totul va fi bine. În toiul nopţii, la ora 2,57, toate cele cinci colege de salon, împreună cu copilaşii lor, dormeau. M-a trezit un miros plăcut, puternic. Nu avea ce să fie, decât semnul cerut de la Sfântul Efrem, sub forma mirosului de mir. Duminică, pe la ora 17.30, preotul a săvârşit Slujba Sfântului Botez şi copilaşul nostru a primit numele Efrem. În rezerva lui ne aflam eu, soţul meu, preotul şi asistenta de gardă. Eram cu ochii pe aparatul care înregistra bătăile inimioarei lui Efrem. Pe când preotul săvârşea Taina Bote­zului, pulsul a scăzut, brusc, la 156. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Următoarele dăţi când am venit cu lăptic la el bătăile se menţineau la limite normale. Era pentru prima dată când mă întorceam în salon plângând de bucurie! Nu ne venea să credem. Acela a fost momentul din care tratamentul a început să dea roade.
Băieţelul mi-a fost dat în salon. Suge la piept, creşte, zâmbeşte în somn şi, în câteva zile, vom pleca acasă. În toată perioada suferinţei noastre, dar mai ales a copilaşului, ne-am dat seama cât de importantă este sănătatea primită de la Dumnezeu şi cât de nevrednici suntem să o avem, întrucât nu apreciem decât ceea ce este pământesc. În primăvară, ne-am hotărât să mergem în Grecia, la mânăstirea Nea Ma­kri, unde se află Moaştele Sfântului Mare Mu­cenic Efrem cel Nou, pentru a-i mulţumi şi a ne ruga lui ca Efrem şi Andrei (celălalt copil al nostru) să fie sănătoşi. Fie ca această încercare a noastră cu final fericit să vă întărească şi dvs. credinţa.
Cu recunoştinţă,
OANA şi SILVIU EPURE - Craiova

"Rugăciune multă!"

Mă numesc Mihaela, sunt născută pe plaiuri bu­covinene şi locuiesc de peste 20 de ani în muni­cipiul Cluj-Napoca. Vă rog să mă ajutaţi ca prin intermediul revistei dvs. să respect un angajament pe care l-am făcut celui care m-a ajutat, în urmă cu trei ani şi jumă­tate, să scap de un viciu, cu care m-am pricopsit în anii studenţiei, cu puţin timp înainte de a mă muta în Cluj. Prin mărturisirea mea doresc să afle cititorii dum­neavoastră cât de mare este puterea unei rugă­ciuni simple, dar făcută din toată inima, cu disperarea celui care realizează cât este de slab în credinţa sa.
Poate nu toţi oamenii înţeleg că persistarea în de­pendenţa de ceva (ţigară, băutură alcoolică, drog sau orice alt comportament nesănătos) exprimă, în primul rând, faptul că trupul şi sufletul tău sunt bol­nave. Bol­nave de neputinţa de a te ruga, bolnave de lipsa unei vieţi spirituale adevărate. Una e să constaţi că păcă­tuieşti fumând şi alta e să înţelegi cât de inutilă şi lip­sită de justificare este persistarea în aces­t obicei atât de nesănătos.
Eram în vara anului 2009, când o intoxicaţie ali­mentară s-a complicat şi m-a imobilizat la pat pentru mai bine de o săptămână, cu toate simptomele aso­ciate acestei afecţiuni. Din cauza febrei mari, nu m-am putut ridica din pat 4-5 zile. Eram fumătoare şi mi se părea grav faptul că sunt "atât de bolnavă, încât nici să fumez nu pot!". Când mi s-a părut că încep să-mi revină puterile, m-am gândit că nu ar fi rău să ies pe balcon şi să fumez. Zis şi făcut, am ieşit afară şi mi-am aprins o ţigară. Am ameţit imediat, m-am clăti­nat şi am fost la un pas să mă prăbuşesc. Am stins ţigara şi m-am grăbit să ajung în pat. Eram foarte supărată pe mine pentru neputinţa de a mă lăsa de fu­mat, măcar în perioadele în care eram bolnavă. M-am certat singură pentru halul de dependenţă în care rea­lizam că ajunsesem. Şi pentru că, în urmă cu o zi, toc­mai începusem să citesc o carte împrumutată de la preotul din paro­hia unde locuiesc, am luat cartea în mână şi m-am rugat cu deznă­dejde: "Sfinte Nec­tarie, te rog din tot sufletul, ajută-mă să mă las de fumat... dar fă aşa încât să nu mai simt nevoia să fumez niciodată. Ajută-mă să nu-mi fie greu, că am mai încercat şi n-am reuşit". Cam asta a fost toată rugăciunea mea şi am continuat să citesc cartea respectivă, care conţinea viaţa şi minunile Sfântului Nectarie Tau­maturgul. Chiar începând cu zilele urmă­toare, nu am mai fumat, gân­dindu-mă la cât de rău mi-a fost când am încercat. După două săptămâni în care nu mai fumasem deloc, am realizat că nici nu-mi doream să mai fumez şi, culmea, mer­gând să cumpăr ceva de la o alimen­tară de bloc, din apropiere, am auzit cum clientul din faţa mea comanda un pachet de ţigări. Mi-a părut atât de îndepărtat şi cumva străin momentul în care eu însămi ceream să cumpăr ţigări, încât am avut impresia că au trecut ani de când nu mai fumez. Nu înţelegeam cum nu mă mai fascinează ţi­gara... Într-o zi, mi-am adus aminte de rugăciunea mea disperată, făcută ţinând strâns la piept cartea cu viaţa Sfântului Nectarie, şi atunci am înţeles ce minu­ne mare a săvârşit el cu viaţa mea. Atunci mi-am ex­pli­cat de ce nu mi-a fost greu şi de ce nu simt nimic din ceea ce înseamnă sevraj, în situaţia de adicţie, într-un comportament viciat.
Nu am cuvinte să-i mulţumesc Sfântului Nectarie pentru sprijinul oferit. Am dorit doar să-i fac cunos­cu­tă puterea vindecătoare şi celor care nu s-au gândit că ar putea primi sprijin de la sfinţi şi în astfel de ne­pu­tinţe. De unde ştiu că m-a ajutat? Pentru că eu n-am mai simţit nevoia să fumez niciodată, exact ceea ce cerusem în rugăciunea mea. De atunci, povestesc tutu­ror celor care mă întreabă cum de nu mai fumez minu­nea pe care a făcut-o Sfântul Nectarie în viaţa mea. Sunt oameni care zâmbesc discret auzind ce le spun. Mă rog să le deschidă Bunul Dumnezeu inima să sim­tă că nu fabulez. Celorlalţi le fac un îndemn (pe care ni-l face preotul la biserică): "Rugăciune multă!".
MIHAELA - Cluj-Napoca

Înfăţişare la Dumnezeu

Pe Dumnezeu îl cunosc de când lumea, datorită bunicii din partea mamei, care a crescut cinci nepoţi, printre care şi pe mine, în smerenie şi bunătate, dar mai ales în dragoste pentru Cel de Sus. Într-o vreme în care creştinii erau prigoniţi, bunica mea ţinea cu sfinţenie tradiţiile, sărbătorile, dar mai ales posturile. Ne îndemna ca şi noi, familia ei, alcătuită din unsprezece suflete, să ţinem post miercurea şi vinerea şi, mai ales, posturile Sfintelor Sărbători de Paşti şi de Crăciun. Bunica a murit, eu am crescut, m-am căsătorit, dar pe Dumnezeu nu l-am uitat. Îi mulţumeam în fiecare zi pentru fa­milia pe care mi-o dăruise, pentru sănătate şi pentru prosperitate... Apoi a venit anul 2009, când, pe neaşteptate, a trebuit să mă internez de urgenţă la Spi­talul Universitar, cu dureri insuportabile de abdomen. Diag­nostic rapid: chisturi ova­riene mari, ovar contor­sionat, operaţie de urgenţă. Dar inter­venţia chirurgicală a confirmat cu totul alt­ceva, un diagnostic sumbru care m-a lovit ca un trăsnet: tu­moră stromală gastro-intes­tinală, de intestin subţire, posibil malignă. Starea de groază care a pus stăpânire pe mine la aflarea unei astfel de veşti este greu de descris. Şi încotro îşi îndreaptă omul inima şi gândul, în astfel de momente? La Dumnezeu, de care îşi aminteşte, din pă­cate, numai la suferinţă, şi la sfinţii lui, care mijlocesc neîncetat pentru noi. Rugă­ciunea mă liniştise cumva. Aşteptând confirmarea diagnosticului, în urma analizei anatomo­patologice a tumorii, am zis: "Doamne, facă-se voia ta!", dar când îmi vedeam fe­tiţa, de doar 5 anişori, că venea la spital şi mă întreba, plângând, când vin odată acasă, mă rugam fierbinte ca Dumnezeu să mă mai îngăduie pe pământ, măcar să apuc să o văd măricică, ieşită de sub tutela mea. Între timp, o prietenă mi-a spus despre Sfântul Nectarie. Mi-a dat cartea cu acatistul şi cu viaţa sfântului şi am început să o citesc cu mare durere, dar şi cu o speranţă întărită, rugându-mă fier­binte sfântului să mă vindece. Odată cu mine se rugau mama mea şi mai mulţi preoţi pe care ea îi cunoştea. Am mers la mânăstirea "Radu Vodă" şi m-am închi­nat la moaştele sfântului, participând şi la maslu. Mă ungeam cu ulei sfinţit de la raclă şi eram încre­zătoare că mă voi vindeca. Toată familia mea trăia o tragedie, dar eu simţeam că Dumnezeu şi Sfântul Nec­tarie nu mă vor lăsa. A venit şi confir­marea: tu­mora era malig­nă! Nu-i doresc nimănui să afle un ase­menea adevăr. De piatră să fii, şi spaima tot intră în tine şi te îngheaţă până la os. A urmat prima vizită la oncolog. Citeam tăbliţa de pe uşa Oncologiei şi aveam impresia că sunt acolo cu altcineva, că nu eu sunt pacientul. Doctorul a fost rezervat, s-a declarat mulţumit de felul în care se efectuase operaţia, dar urmau alte investigaţii, care să confirme că nu există metastaze. După această vizită, am căzut într-o stare de depresie. Îmi era frică să stau singură într-o încă­pere, simţeam tensiunea, greu de mascat, din familie, iar când îmi vedeam copiii, parcă totul se prăbuşea. Începuse să-mi fie frică de moarte şi visam foarte urât. Îmi era frică de întuneric, şi numai rugăciunile mă linişteau. Citeam necontenit, zi şi noapte, aca­tistele fiecărui sfânt al cărui nume îl auzeam pomenit undeva, oriunde: Sfân­tul Andrei, Sfântul Nicolae, Preacuvioasa Parascheva, Dimitrie cel Nou, Dimitrie Basarabov, Sfântul Spi­ridon, Sfântul Ioan Rusul, Paraclisul Maicii Dom­nului etc., dar, cu regularitate, în fiecare zi, citeam Acatistul Sfântului Nectarie şi mer­geam săptămânal la moaşte şi la maslu. Mă liniş­team, dar frica de moar­te nu mă părăsea. Până într-o noapte, când Sfântul Nectarie s-a îndurat de mine. A venit în vis, m-a luat de mână şi m-a dus în faţa tro­nului lui Dumnezeu, spunându-mi să nu îmi fie frică. Simţeam prezenţa lui Dumnezeu, dar nu am îndrăznit să ridic ochii. Fericirea pe care am trăit-o a­tunci era imensă. M-a cuprins, m-a învăluit, şi nu do­ream decât să rămân acolo, în starea aceea, pentru totdea­una. M-am trezit cu o bucurie ne­măr­ginită în suflet şi, cu lacrimi în ochi, am mulţumit, zicând: "Iartă-mă, Doam­ne, pentru lipsa mea de încre­dere". Eram pregătită să merg la el în orice clipă. Nu mă mai temeam de ni­mic.
A urmat ultima analiză, un PET-CT complicat, care urma să determine dacă în corp mai sunt celule maligne. Programarea s-a făcut greu, după o lună, fiindcă atunci exista un singur aparat în Bucureşti. N-am contenit să mă rog, dar pe măsură ce se apropia termenul, îndoiala şi frica reveneau. În noaptea de dinaintea analizei, nu am putut să dorm deloc. Vedeam iarăşi în­tuneric, cimitire, sicrie, într-un cuvânt, necuratul lucra pentru îndepărtarea binecu­vântării dumnezeieşti. Am cerut ajutorul Sfântului Nectarie, exact cu cuvintele din carte: "Sfinte Nectarie, ai vindecat atâţia bolnavi, vindecă-mă şi pe mine. Fă ca analiza să iasă bine". Am adormit. Am visat că mă aflam într-un spital, iar Sfântul Nectarie era acolo şi îngrijea bolnavii. Era îmbrăcat în negru, în hainele lui monahale. M-am îndreptat spre el şi mi-am ridicat bluza, arătându-i operaţia şi spunând: "Sfântule, am venit să mă vindeci!". M-a luat de mână şi mi-a spus "Fata mea, du-te acasă,că ai treabă!". M-am trezit cu o bucurie de nedescris, m-am închinat şi i-am mul­ţumit Sfântului şi lui Dumnezeu. I-am spus mamei că va fi bine şi aşa a fost. Analiza a ieşit perfect. N-a fost nevoie de citostatice, nici de radioterapie, infernul bolnavilor canceroşi. Am urmat doar un tratament pentru împiedicarea recidivei. Iar în prezent, iunie 2014, boala nu a recidivat. Bunul Dumnezeu, Dom­nul Nostru Iisus Hristos şi Sfântul Nectarie, îm­preună cu Maica Domnului, mi-au ascultat rugăciu­nile.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot binele pe care mi l-ai făcut şi pentru că te-am cunoscut în adevărata ta putere. Mulţumesc, Sfinte Nectarie, că m-ai ocrotit şi mă protejezi în continuare, fiind mereu în inima mea!
CAMELIA, mamă a doi copii, David, 14 ani, şi Maria, 10 ani, profesoară de limba română la o şcoală din Bucureşti

(Pagini ilustrate cu icoane basarabene pe lemn)