"Este incredibil! Tocmai am coborât din avion. Mulţumesc juriului, mulţumesc Cannes-ului, mulţumesc tuturor celor care au văzut acest film... Dar înaintea tuturor oamenilor din lume aş vrea să-i mulţumesc lui Cristian Mungiu. Îi mulţumesc pentru tot ce mi-a dăruit şi pentru felul lui magistral, atât de frumos, în care lucrează cu actorii."
Aceasta a fost declaraţia rostită cu voce tremurată, plină de emoţie, de Cristina Flutur, pe scena celui mai important festival de film din lume. La doar 34 de ani, urcase pe culmile recunoaşterii şi succesului, acolo unde alţi actori se străduiesc o viaţă întreagă să ajungă. Deşi a trecut ceva vreme de la performanţa Cristinei Flutur la Cannes, povestea ei abia a început să se spună. Bucuria nu poate fi atinsă de timp.
Mafia prunelor
- Marile succese au totdeauna în spatele lor poveşti. Ele încep cu "a fost odată"... A fost odată ca niciodată o fetiţă pe care părinţii au botezat-o Cristina... Cum începe, de fapt, povestea succesului tău?
- Viaţa mea a început cu o copilărie de vis. O copilărie cam aşa cum găseşti în cărţile lui Creangă. M-am născut la Iaşi, dar în toate vacanţele am stat la bunicii mei, la Cudalbi, undeva în sudul Moldovei. Dacă acasă, cu părinţii, eram un copil foarte cuminte, deseori singuratic şi tăcut, la Cudalbi lucrurile stăteau altfel. Mă jucam de dimineaţă până seara cu verişorii mei, umblam mult desculţă, mă suiam în copaci şi pe casă, sau mergeam la stână, la unchiul meu şi alergam pe dealuri. Am trăit o copilărie liberă şi fericită, cu tot felul de întâmplări vesele, care mă fac să zâmbesc şi acum. Am să vă zic una dintre ele: într-o zi, eram cu verişorii mei în grădina unchiului meu, la furat de prune. El lucra o zi da, o zi nu, iar noi le număram cu responsabilitate, pentru a putea organiza cât mai bine "mafia prunelor". Dar într-o zi, nu ştiu cum, am greşit numărătoarea. Şi în timp ce eu prindeam în poală prunele aruncate din copac, a intrat unchiul pe poartă şi a zis doar atât: "Mă!". Am înlemnit cu toţii o secundă, după care am rupt-o la fugă, fără să ne mai uităm înapoi, şi ne-am ascuns în şopronul bunicii. Am stat acolo până seara târziu, mâncând o
Cu marele premiu "Palme D'or"
- Şi cum a răsărit din grădina de la Cudalbi, marea actriţă Cristina Flutur?
- La început, de fapt, visul meu era să mă fac astronom. Îmi plăceau planetele şi stelele şi mă gândeam pe atunci că ar fi ceva interesant de studiat pentru cineva cu capul în nori, cum eram eu. Când am înţeles însă că nu e chiar aşa de poetic cum credeam, m-am orientat spre engleză, care îmi plăcea foarte mult, şi am dat la Litere, la Română-Engleză. După primul an de facultate, mi-am dat seama că totuşi ceva îmi lipseşte. Aşa că m-am înscris într-o trupă de teatru studenţesc, în care am rămas pe toată perioada facultăţii. Mi-a plăcut! Fără prea mari regrete, am părăsit Iaşiul, am plecat la Cluj şi am dat la teatru. Nici acum nu ştiu de ce am ales Clujul, dar am iubit enorm oraşul ăsta. Nu cunoşteam pe nimeni, nu am avut nicio aşteptare, şi tot ce a venit a fost bine primit. Pentru mine, studenţia la Cluj a fost o studenţie perfectă, dar am plecat şi de-acolo. În ultimul an, studiam o listă cu toate teatrele care aveau concurs pentru actori. Primul teatru pe listă era Sibiul, doar că nu erau locuri pentru fete. Însă mi-am zis că nu am nimic de pierdut, că doar n-o să mă dea afară, şi m-am dus să încerc. Puteam să rămân la Cluj, ca asistent la universitate, dar eu vroiam să joc. Aşa că am plecat la Sibiu, lăsând o parte din mine Clujului. A fost bine că am plecat, asta văd acum, dar atunci trăiam doar tristeţea despărţirii de oraşul studenţiei mele.
- Părinţii te-au susţinut în visele tale? Ai avut un sprijin în ei? Mamele nu prea se bucură când le pleacă fetele-n lume să se facă artiste...
- Părinţii mei au fost foarte necăjiţi de ideea mea de a face teatru. Unul mă vedea medic, celălalt avocat. În plus, nu aveam nici o explicaţie raţională care să stea în picioare pentru ei, aveam doar un impuls, o pornire de neoprit. N-a fost uşor, n-am vrut să-mi supăr părinţii. Îi iubesc foarte mult, dar nu tot timpul putem face tot ce doresc alţii de la noi. Şi-apoi, trăiam febra actoriei cu atâta ardoare, încât n-am putut să renunţ. Simţeam că ăsta e drumul. Vocea mea interioară, chemarea mea, îmi spunea că e bine ce fac. În mod conştient, nu-mi propusesem nimic. N-am pornit la drum cu ideea de a construi o carieră, ci am luat totul ca pe o provocare a vieţii. Deşi mi-am pus mereu întrebări, nu cred că am greşit. Indiferent cât de greu pare, trebuie să îţi asculţi vocea ta interioară. Fără asta, rişti să te înstrăinezi de tine şi ajungi la suferinţă şi eşec.
Când coboară îngerul
Într-o scenă din film
- E foarte multă muncă şi, uneori, şi singurătate. Eşti foarte singur, doar tu, cu povestea ta, cu personajul pe care îl joci, cu căutările tale. Căutările astea sunt pe un teren nisipos, nu există o formulă, nu există o reţetă universală pentru succes. Există, în schimb, ceva care vine de sus, pogorând peste tine. Un har, o stare de graţie, ceva pe care trebuie să-l preiei şi să munceşti pentru el. Şi mai există şi echipa, fără de care nu poţi exista ca actor, cei cu care construieşti împreună. În film, fiecare om este important, de la regizor la partenerul de scenă, de la operator, la echipa de la machiaj şi aşa mai departe. Am acasă o carte intitulată "Ensemble c'est tout" ("Împreună e totul") şi mi se pare că asta este esenţa meseriei de actor. Deşi dependenţa de alţii, într-o meserie aşa de "personală" ca actoria, nu e totdeauna uşoară. Uneori, atât de mult suflet pui în ceea ce faci, încât dacă cineva din echipă e cu gândul în altă parte, imediat se simte, se creează o distonanţă şi apare un fel de senzaţie de lucru în gol. Dar momentele când starea de "împreună" funcţionează, sunt de vis. Profesoara mea din facultate, Irina Wintze, spunea că acestea sunt momente de graţie, când coboară îngerul. Tu trebuie să fii pregătit să îl primeşti, altfel pleacă şi ai trecut pe lângă momentul acela de magie, când lucrurile puteau să iasă minunat. Până la urmă, e important să găseşti în tine toate resursele care te ajută să mergi mai departe, indiferent de situaţie. Să crezi cu convingere că Acela care ţi-a deschis calea, îţi dă şi puterea de-a merge pe ea.
- Spune ceva şi despre dragul de meserie. Se crede că ar fi una din rădăcinile bucuriei.
- În momentul în care-ţi place ce faci, e ca şi cum ţi se deschid porţile cerului. Totul te încarcă de emoţie şi lumină. Te trezeşti dimineaţa cu senzaţia că abia aştepţi să începi ziua, să întâlneşti oamenii cu care lucrezi, să creezi alături de ei. Lipsa de entuziasm e semnul sigur al pierzaniei, citisem că ar fi zis undeva Dostoievski. Eşti mai aproape de cer când ai entuziasm. Când faci lucrurile doar aşa, pentru că trebuie să le faci, eşti la jumătate. Asta e ce cred eu.
La Festivalul de film de la Cannes, alături de Cristian Mungiu şi Cosmina Stratan
- Acum sunt mai mult pe partea cu filmul. Are nuanţe şi fineţuri specifice şi un alt mod de-a transmite ideile. Dar îmi plac amândouă. Sunt mereu curioasă, îmi place să deschid cât mai multe uşi, să trag cu ochiul dincolo. Şi-mi place grozav să intru în lumea altei fiinţe. Când vine un personaj, vine cu propria lui galaxie, şi tu te arunci în ea şi începi să înoţi în adânc, ca un scafandru, şi să tot descoperi. E un pic senzaţia că trăieşti mai multe vieţi. Oricum, eu cred că avem în noi posibilitatea mai multor destine. Un personaj vine doar şi-ţi spune că ai fi putut fi şi aşa. Dacă ai fi avut povestea lui, dacă ai fi avut rădăcinile, familia, locul, timpul, contextul lui, ai fi putut fi aşa. E minunat să trăieşti un timp viaţa altcuiva şi apoi să te întorci la tine.
- Cu ce plăteşti în viaţă succesul, libertatea şi bucuria meseriei pe care o faci?
- Poate am avut uneori mai puţin timp pentru familie şi prieteni, pentru că atunci când lucrezi te rupi de realitate. Şi eşti puţin straniu, pe altă lume, în nori. Cei care sunt în jurul tău trebuie să înţeleagă asta, altfel nu mai funcţionează relaţiile. Dintr-o dată cazi pe gânduri, sau eşti nervos, nemulţumit, îngrijorat. Cauţi un răspuns la o întrebare care te urmăreşte şi pentru care nu există mâine. Astăzi, acum, trebuie să afli răspunsul! E o încercare şi pentru cei din jur. Ei trebuie să te înţeleagă şi să-ţi lase spaţiu. Când ţi-ai împlinit căutarea, te întorci singur înapoi.
- Premiul de la Cannes ţi-a adus, în mod sigur, celebritatea. A schimbat ea ceva în viaţa ta?
- Ceilalţi te văd altfel, chiar şi cei apropiaţi. La început, asta mi s-a părut foarte ciudat, pentru că eu simt că sunt aceeaşi. Valorile după care mă orientez în viaţă au rămas neschimbate. Latura umană, prietenia şi iubirea, nu au de a face cu asta. Desigur, odată cu premiul, a trebuit să învăţ să fac faţă unor situaţii noi. A trebuit să mă organizez mai bine, să-mi drămuiesc mai cu atenţie timpul şi energia. Se pierde un pic din linişte. Telefonul sună mult mai des, căsuţa de e-mail e mult mai plină, dar trebuie să înveţi să gestionezi toate astea, să nu uiţi să fii tu, să nu vrei să copiezi pe nimeni. Când m-am întors de la Cannes, a fost ca şi cum aş fi deschis o uşă, dincolo de care era mult zumzet, multă forfotă. Dar tu decizi ce iei şi ce laşi.
- Chiar dacă premiul de la Cannes a devenit istorie, emoţia lui nu se pierde. Îţi mai aminteşti cum a fost?
- S-a întâmplat foarte rapid totul. Mi-am auzit numele, m-am ridicat, l-am pupat pe Cristian, am ieşit în faţă şi am zis ceva. Abia mai târziu, când am văzut filmuleţul de la premiere, am aflat ce am spus. A fost ca şi cum cineva m-a luat de mână şi mi-a arătat tot ce trebuie să fac. În situaţiile limită trebuie să scoţi alţi aşi din mânecă, pe care nici nu ştiai că îi ai. Faci lucruri pe care nu ştiai că le poţi face. Nu zic că momentul premiului a fost o situaţie limită, extremă, dar a fost o situaţie căreia a trebuit să-i fac faţă, ca să nu leşin de emoţie. După ce am vorbit, ne-am dus în spatele scenei, l-am îmbrăţişat pe actorul Alec Baldwin, cel care mi-a oferit premiul, apoi am rămas aşa, cu ochii mari, ca plutind într-un vis. Acest vis m-a ţinut cam două săptămâni, timp în care mi se părea că nu e real ceea ce trăiesc. Văd viaţa ca pe o carte cu multe, multe capitole, iar Cannes e un capitol aparte pe care-l retrăiesc cu mare bucurie. Mă bucur de premiu, şi pentru că datorită lui, filmul ajunge la mai mulţi oameni: unii merg să-l vadă doar pentru că a fost premiat.
Mungiu şi măreţia lui
- Pe scenă i-ai mulţumit, în primul rând, lui Cristian Mungiu. În ce constă "măreţia" lui?
- O întrebare "fatală", de final de interviu. În afară de teatru şi cinema, mai ai şi o altfel de viaţă? Normală, intimă?
- Viaţa personală merge în paralel cu profesia. Nu cred că mi-ar ajunge numai una dintre ele. Pentru că, oricâte roluri aş avea, am nevoie de prieteni, de oameni pe care să-i iubesc şi care să mă iubească, de un cămin unde să mă simt acasă. Fără partea asta, ceva ar lipsi. Fericirea nu ţine doar de premii. După ce se lasă cortina sau ai încheiat filmările, fericirea înseamnă să mergi acasă şi acolo să fie cineva care să se bucure când intri pe uşă, cineva pe care abia aştepţi să-l vezi. Când cineva îţi spune "te iubesc", asta e una dintre cele mai mari bucurii din lume. Şi e frumos să fim recunoscători mereu pentru ceea ce avem, să trăim momentul. E important să te bucuri de ce ai deja şi să spui mulţumesc!
- Suntem în plină vacanţă mare. Pe ce direcţie te îmbarci?
- La mare sau la munte, undeva într-un loc mai sălbatic, cu mai puţină civilizaţie. Mi-e dor de natură, de locurile curate şi magice. În mijlocul naturii nu contează ce eşti: copacul se uită la tine la fel. Natura îţi dă foarte bine măsura şi te întoarce la tine. Apoi, o să încep repetiţiile pentru un nou proiect de film, de data aceasta în limba engleză. În rest, rămân deschisă la ce apare, nu ştiu ce va fi mâine, nu cred că ştim vreodată ce urmează. E o iluzie care ne linişteşte cumva, dar rămâne o iluzie. Eu spun "bine-ai venit" fiecărei zile, cu tot ce are în ea. Şi dacă te laşi purtat, viaţa te duce unde ştie ea mai bine.
RALUCA MAILAT
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
