CRISTINA FLUTUR - "E minunat să trăiești un timp viața altcuiva și apoi să te întorci la tine"

- Cinefilii o cunosc: este câștigătoarea râvnitului "Palme D'or" - Premiul pentru Interpretare Feminină, la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, în 2012, pentru rolul Alina, personaj principal, în drama "După dealuri", în regia lui Cristian Mungiu. Mai cunoscută în străinătate decât acasă, așa cum se întâmplă pe la noi, am poftit-o pe tânăra actriță a Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, să ne povestească despre călătoria ei pe orbita succesului -

"Este incredibil! Tocmai am coborât din avion. Mul­țumesc juriului, mulțumesc Cannes-ului, mulțu­mesc tuturor celor care au văzut acest film... Dar îna­intea tuturor oa­menilor din lume aș vrea să-i mul­­țumesc lui Cristian Mungiu. Îi mul­țumesc pentru tot ce mi-a dăruit și pentru felul lui magis­tral, atât de frumos, în care lu­crează cu ac­torii."
Aceasta a fost declarația ros­tită cu voce tremurată, plină de emo­ție, de Cristina Flutur, pe scena celui mai important fes­tival de film din lume. La doar 34 de ani, urcase pe culmile re­cunoașterii și succe­su­lui, acolo unde alți actori se stră­duiesc o viață întreagă să ajungă. Deși a trecut ceva vre­me de la perfor­man­­ța Cris­tinei Flu­tur la Cannes, po­vestea ei abia a în­ceput să se spună. Bucuria nu poate fi atinsă de timp.

Mafia prunelor

- Marile succese au totdeauna în spatele lor povești. Ele încep cu "a fost odată"... A fost odată ca niciodată o fetiță pe care părinții au botezat-o Cristina... Cum începe, de fapt, povestea succesului tău?

- Viața mea a început cu o copilărie de vis. O copilărie cam așa cum găsești în cărțile lui Creangă. M-am născut la Iași, dar în toate vacanțele am stat la bunicii mei, la Cudalbi, undeva în sudul Moldovei. Dacă acasă, cu părinții, eram un copil foarte cuminte, deseori singuratic și tăcut, la Cudalbi lucrurile stă­teau altfel. Mă jucam de dimineață până seara cu verișorii mei, umblam mult desculță, mă suiam în copaci și pe casă, sau mergeam la stână, la unchiul meu și alergam pe dealuri. Am trăit o copilărie liberă și fericită, cu tot felul de întâmplări vesele, care mă fac să zâmbesc și acum. Am să vă zic una dintre ele: într-o zi, eram cu verișorii mei în grădina unchiului meu, la furat de prune. El lucra o zi da, o zi nu, iar noi le număram cu responsabilitate, pentru a putea or­ganiza cât mai bine "mafia prunelor". Dar într-o zi, nu știu cum, am greșit numărătoarea. Și în timp ce eu prindeam în poală prunele aruncate din copac, a intrat unchiul pe poartă și a zis doar atât: "Mă!". Am înlemnit cu toții o secundă, după care am rupt-o la fugă, fără să ne mai uităm înapoi, și ne-am ascuns în șopronul bunicii. Am stat acolo până seara târziu, mâncând o grămadă de prune și "analizând" tragedia în care ne aflam. Dar unchiul nu ne-a pârât. Nu ne-a dojenit nimeni și a rămas întâmplarea doar a noastră. Da, când mă întorc la copilărie, mă întorc acolo, în satul bunicilor! Oameni simpli, curați și cu un bun simț ancestral. Sunt plini de povești și de înțelep­ciu­ne. Am luat de la ei valori prețioase, pe care le port cu mine ca pe o mare comoară. Bunicul meu este foar­te credincios, se roagă mult, trăiește aproape ca un călugăr. Am un mare respect pentru el. Are o cu­rățenie sufletească extraordinară și îl văd foarte aproa­pe de Dumnezeu. Când mă gândesc la el, îmi amintesc de un film în care un om murise și ajunsese în rai. Nu înțelegea cum și de ce a ajuns acolo, dar tot întrebând, a aflat că o singură dată în via­ța lui, o femeie se rugase pentru el, iar asta fu­sese suficient. Bunicul mi-a explicat mereu ce în­seamnă această putere extraordinară a rugăciunii.

- Și cum a răsărit din grădina de la Cudalbi, marea actriță Cristina Flutur?

- La început, de fapt, visul meu era să mă fac as­tronom. Îmi plăceau pla­ne­tele și stelele și mă gân­deam pe atunci că ar fi ceva interesant de studiat pentru cineva cu capul în nori, cum eram eu. Când am înțeles însă că nu e chiar așa de poetic cum credeam, m-am orientat spre en­gleză, care îmi plăcea foarte mult, și am dat la Litere, la Română-Engleză. După pri­mul an de facultate, mi-am dat sea­ma că totuși ceva îmi lip­sește. Așa că m-am înscris într-o trupă de teatru stu­dențesc, în care am rămas pe toată pe­rioada facultății. Mi-a plă­cut! Fără prea mari regrete, am părăsit Iașiul, am plecat la Cluj și am dat la teatru. Nici acum nu știu de ce am ales Clujul, dar am iubit enorm orașul ăsta. Nu cu­noș­team pe nimeni, nu am avut nicio aș­teptare, și tot ce a venit a fost bine pri­mit. Pentru mine, stu­denția la Cluj a fost o studenție perfectă, dar am ple­cat și de-acolo. În ultimul an, studiam o listă cu toate teatrele care aveau concurs pentru actori. Primul teatru pe listă era Sibiul, doar că nu erau locuri pentru fete. Însă mi-am zis că nu am nimic de pier­dut, că doar n-o să mă dea afară, și m-am dus să în­cerc. Puteam să rămân la Cluj, ca asis­tent la uni­versitate, dar eu vroiam să joc. Așa că am plecat la Sibiu, lăsând o parte din mine Clu­jului. A fost bine că am plecat, asta văd acum, dar a­tunci tră­iam doar tristețea despărțirii de orașul studenției mele.

- Părinții te-au susținut în visele tale? Ai avut un sprijin în ei? Mamele nu prea se bucură când le pleacă fetele-n lume să se facă artiste...

- Părinții mei au fost foarte necăjiți de ideea mea de a face teatru. Unul mă vedea medic, celălalt avocat. În plus, nu aveam nici o explicație rațională care să stea în picioare pentru ei, aveam doar un impuls, o pornire de neoprit. N-a fost ușor, n-am vrut să-mi supăr părinții. Îi iubesc foarte mult, dar nu tot timpul putem face tot ce do­resc alții de la noi. Și-apoi, trăiam fe­bra ac­toriei cu atâta ardoare, încât n-am pu­tut să renunț. Simțeam că ăsta e dru­mul. Vocea mea in­terioară, che­ma­­rea mea, îmi spunea că e bine ce fac. În mod conștient, nu-mi propu­se­sem ni­mic. N-am pornit la drum cu ideea de a construi o ca­rieră, ci am luat totul ca pe o provo­ca­re a vieții. Deși mi-am pus mereu întrebări, nu cred că am greșit. Indi­fe­rent cât de greu pare, trebuie să îți as­culți vocea ta inte­rioa­ră. Fără asta, riști să te înstrăi­nezi de tine și ajungi la suferință și eșec.

Când coboară îngerul

- Cristina, cum arată un vis împlinit? E făcut din aur, așa cum se vede pe dinafară?

- E foarte multă muncă și, uneori, și singurătate. Ești foarte singur, doar tu, cu povestea ta, cu perso­najul pe care îl joci, cu căutările tale. Căutările astea sunt pe un teren nisipos, nu există o formulă, nu există o re­țetă universală pentru succes. Există, în schimb, ceva care vine de sus, pogorând peste tine. Un har, o stare de grație, ceva pe care trebuie să-l preiei și să mun­cești pentru el. Și mai există și echipa, fără de care nu poți exista ca actor, cei cu care cons­truiești împreună. În film, fiecare om este important, de la regizor la partenerul de scenă, de la operator, la echipa de la ma­chiaj și așa mai departe. Am acasă o carte intitulată "Ensemble c'est tout" ("Împreună e totul") și mi se pare că asta este esența meseriei de actor. Deși de­pendența de alții, într-o meserie așa de "personală" ca actoria, nu e totdeauna ușoară. Une­ori, atât de mult suflet pui în ceea ce faci, încât dacă cineva din echipă e cu gândul în altă parte, imediat se simte, se creează o distonanță și apare un fel de sen­zație de lucru în gol. Dar mo­men­tele când starea de "împreună" funcționează, sunt de vis. Pro­fesoara mea din facultate, Irina Wintze, spu­nea că acestea sunt momente de grație, când coboară înge­rul. Tu tre­buie să fii pregătit să îl primești, altfel plea­că și ai trecut pe lângă momentul acela de magie, când lu­crurile puteau să iasă minunat. Până la urmă, e im­portant să găsești în tine toate resursele care te ajută să mergi mai departe, indiferent de situație. Să crezi cu convingere că Acela care ți-a deschis calea, îți dă și puterea de-a merge pe ea.

- Spune ceva și despre dragul de meserie. Se crede că ar fi una din rădăcinile bucuriei.

- În momentul în care-ți place ce faci, e ca și cum ți se deschid porțile cerului. Totul te încarcă de emoție și lumină. Te trezești dimineața cu senzația că abia aștepți să în­cepi ziua, să întâlnești oamenii cu care lucrezi, să creezi alături de ei. Lipsa de entu­ziasm e semnul sigur al pierzaniei, citisem că ar fi zis undeva Dostoievski. Ești mai aproape de cer când ai entu­ziasm. Când faci lu­cru­rile doar așa, pentru că trebuie să le faci, ești la ju­mătate. Asta e ce cred eu.

Explorând galaxiile

- Ai absolvit institutul de teatru, dar gloria ai cunoscut-o după ce ai luat premiul la Cannes, pentru ro­lul din filmul "După dealuri". Un­de te regăsești cel mai mult, în teatru sau în film?

- Acum sunt mai mult pe par­tea cu filmul. Are nuanțe și finețuri specifice și un alt mod de-a transmi­te ideile. Dar îmi plac amân­do­uă. Sunt mereu curioasă, îmi place să deschid cât mai multe uși, să trag cu ochiul dincolo. Și-mi place gro­zav să intru în lumea altei fiin­țe. Când vine un personaj, vine cu propria lui galaxie, și tu te arunci în ea și începi să înoți în adânc, ca un scafandru, și să tot descoperi. E un pic senzația că trăiești mai mul­te vieți. Oricum, eu cred că avem în noi posibilitatea mai multor destine. Un personaj vine doar și-ți spune că ai fi putut fi și așa. Dacă ai fi avut povestea lui, dacă ai fi avut rădăcinile, fa­milia, locul, timpul, contextul lui, ai fi pu­tut fi așa. E minunat să trăiești un timp viața altcuiva și apoi să te în­torci la tine.

- Cu ce plătești în viață suc­ce­sul, libertatea și bucuria me­se­riei pe care o faci?

- Poate am avut uneori mai puțin timp pentru familie și prieteni, pen­tru că atunci când lucrezi te rupi de realitate. Și ești puțin stra­niu, pe altă lume, în nori. Cei care sunt în jurul tău trebuie să înțeleagă asta, altfel nu mai funcționează relațiile. Din­tr-o dată cazi pe gân­duri, sau ești ner­vos, nemul­țumit, îngrijorat. Cauți un răspuns la o întrebare care te urmărește și pentru care nu există mâine. Astăzi, acum, trebuie să afli răs­punsul! E o încercare și pentru cei din jur. Ei trebuie să te înțeleagă și să-ți lase spațiu. Când ți-ai împlinit căutarea, te întorci singur înapoi.

- Premiul de la Cannes ți-a adus, în mod sigur, ce­lebritatea. A schimbat ea ceva în viața ta?

- Ceilalți te văd altfel, chiar și cei apropiați. La început, asta mi s-a părut foarte ciudat, pentru că eu simt că sunt aceeași. Valorile du­pă care mă orientez în viață au rămas neschimbate. Latura umană, prie­te­nia și iubirea, nu au de a face cu asta. Desigur, oda­tă cu premiul, a trebuit să învăț să fac față unor si­tuații noi. A trebuit să mă orga­ni­zez mai bine, să-mi drămuiesc mai cu atenție tim­pul și energia. Se pierde un pic din liniște. Tele­fonul sună mult mai des, căsuța de e-mail e mult mai plină, dar trebuie să înveți să gestionezi toate astea, să nu uiți să fii tu, să nu vrei să co­piezi pe nimeni. Când m-am întors de la Cannes, a fost ca și cum aș fi deschis o ușă, dincolo de care era mult zumzet, multă forfotă. Dar tu decizi ce iei și ce lași.

- Chiar dacă premiul de la Cannes a devenit istorie, emoția lui nu se pierde. Îți mai amintești cum a fost?

- S-a întâmplat foarte rapid totul. Mi-am auzit numele, m-am ridicat, l-am pupat pe Cristian, am ieșit în față și am zis ceva. Abia mai târziu, când am văzut filmulețul de la premiere, am aflat ce am spus. A fost ca și cum cineva m-a luat de mâ­nă și mi-a arătat tot ce trebuie să fac. În situațiile limită trebuie să scoți alți ași din mânecă, pe care nici nu știai că îi ai. Faci lucruri pe care nu știai că le poți face. Nu zic că momentul premiului a fost o situație limită, extremă, dar a fost o situație căreia a trebuit să-i fac față, ca să nu leșin de emoție. După ce am vorbit, ne-am dus în spatele scenei, l-am îm­bră­țișat pe actorul Alec Baldwin, cel care mi-a oferit premiul, apoi am rămas așa, cu ochii mari, ca plutind într-un vis. Acest vis m-a ținut cam două săptămâni, timp în care mi se părea că nu e real ceea ce trăiesc. Văd viața ca pe o carte cu multe, multe capitole, iar Cannes e un capitol aparte pe care-l retrăiesc cu mare bucurie. Mă bucur de pre­miu, și pentru că datorită lui, filmul ajunge la mai mulți oa­meni: unii merg să-l vadă doar pen­tru că a fost premiat.

Mungiu și măreția lui

- Pe scenă i-ai mulțumit, în primul rând, lui Cristian Mungiu. În ce constă "măreția" lui?

- Cu Cristian Mungiu a fost una dintre acele întâlniri speciale, pe ca­­re un om le are o dată într-o via­ță. Te întâlnești cu cineva, n-ai ne­vo­ie de prea multe cuvinte ca să comunici, și toate curg. Nu e luptă, negociere, conflict, ine­ga­litate - to­tul e ca un râu curat de munte. Cam așa a fost și întâl­nirea noastră. Nu aveam nevoie să explicăm mai ni­mic și am câștigat foarte mult timp în felul ăsta. Eu nu aveam nevoie să în­treb, el nu avea nevoie să-mi explice, munca împreună a fost fără cuvinte, deși ne-am spus mul­te.

- O întrebare "fatală", de final de interviu. În afară de tea­tru și cinema, mai ai și o altfel de viață? Normală, intimă?

- Viața personală merge în pa­ralel cu profesia. Nu cred că mi-ar ajunge numai una dintre ele. Pentru că, oricâte roluri aș avea, am ne­voie de prieteni, de oameni pe care să-i iubesc și care să mă iubească, de un cămin un­de să mă simt acasă. Fără partea asta, ceva ar lipsi. Fe­ri­cirea nu ține doar de premii. După ce se lasă cortina sau ai în­che­iat fil­mările, fericirea înseamnă să mergi acasă și acolo să fie cineva care să se bucure când intri pe ușă, cineva pe care abia aștepți să-l vezi. Când cineva îți spune "te iubesc", asta e una dintre cele mai mari bucurii din lume. Și e frumos să fim recunos­că­tori mereu pentru ceea ce avem, să trăim mo­men­tul. E important să te bucuri de ce ai deja și să spui mul­­țumesc!

- Suntem în plină vacanță mare. Pe ce direcție te îmbarci?

- La mare sau la munte, undeva într-un loc mai sălbatic, cu mai puțină civilizație. Mi-e dor de natură, de locurile curate și magice. În mijlocul naturii nu contează ce ești: copacul se uită la tine la fel. Natura îți dă foarte bine măsura și te întoarce la tine. Apoi, o să încep repetițiile pentru un nou proiect de film, de data aceasta în limba engleză. În rest, rămân deschisă la ce apare, nu știu ce va fi mâine, nu cred că știm vreo­­dată ce urmează. E o iluzie care ne liniștește cum­va, dar rămâne o iluzie. Eu spun "bine-ai venit" fie­cărei zile, cu tot ce are în ea. Și dacă te lași purtat, viața te duce unde știe ea mai bine.

RALUCA MAILAT