"Vrem paradisul promis, când am ieşit din comunism", sună un vers al unei cunoscute formaţii muzicale, apărute imediat după 1989. După cum ne amintim, "democraţii originali" ai epocii postdecembriste promiteau o Românie a valorilor europene, o Românie prosperă, în care interesul public să fie protejat cu prioritate. În acest nou concept a fost introdusă şi pădurea, ca sanctuar al istoriei româneşti, dar mai ales al viitorului naţiunii. A fost introdusă doar în vorbe, căci pe hârtie s-a întâmplat altceva. În primul rând, în Constituţia din 1991, "originalii" de pe Dâmboviţa nu amintesc nimic de rolul pădurii în viaţa poporului român, spre deosebire de democraţii de la Chişinău, care au introdus un articol de protejare a pădurii în Constituţia lor din 1994. În acelaşi timp, legea ceauşistă a pădurii (Legea nr. 2 din 1987), considerată una dintre cele mai stricte din Europa, a fost abrogată printre primele, ca un vis urât al neocomuniştilor. Noua nomenclatură, centrală şi locală, avea nevoie să se îmbogăţească rapid, avea nevoie de resurse brute şi uşor de exploatat. Lemnul li s-a părut tuturor mana cerească a democraţiei originale. Şi aşa a început jaful. Astfel s-a ajuns ca gaterele lui Verestoy Attila să poată fi văzute din satelit, iar camioanele cu buşteni din Apuseni să poată fi monitorizate de pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS). Proporţiile sunt catastrofice. (Citiţi şi textul din pag. 16-17) Prin sate izolate de munte trec tiruri încărcate cu buşteni de lemn valoros, fără numere de circulaţie. Nepăsarea guvernanţilor este transpartinică. Responsabilitatea, istorică.
Pentru a analiza mai îndeaproape acest dezastru, am solicitat opinia unui mare specialist al problemei, revoltat de tragedia pădurilor româneşti. Este doctorul în silvicultură Cristian D. Stoiculescu, custode onorific al Comisiei Monumentelor Naturii din Academia Română, laureat al Premiului "Traian Săvulescu" al Academiei. Dr. Stoiculescu a publicat 310 lucrări de cercetare pe tema pădurii, fiind, astfel, la această oră, una dintre autorităţile ştiinţifice de vârf din ţară, în domeniul silvic.
"Unii silvicultori şi politicieni români nu au nici «inimi», nici «rouă» de oferit pădurii; au doar securea, drujba şi o mare lăcomie"
- Părintele silviculturii româneşti, prof. Marin Drăcea, spunea: "Ca pădurile unei ţări să poată prospera, ele au, înainte de toate, nevoie de căldura şi de roua inimii omeneşti". Oare câtă "rouă" au dat conducătorii României postdecembriste, din inima lor, pădurii?
- Pădurea României de azi, spre deosebire de cea a Daciei şi chiar de cea a României interbelice, e departe de a prospera, cum îşi dorea marele profesor Drăcea. Generaţia actuală de silvicultori, manipulată de politicieni, nu s-a achitat de misiunea de trezire la realitate a contemporanilor, ceea ce echivalează cu un atentat potenţial la avuţia ţării, egalat de jefuirea nestingherită şi omniprezentă a pădurilor, cu deosebire în judeţele Harghita, Covasna, Alba, Buzău etc. Situaţia e la fel de gravă în pădurile retrocedate abuziv (secularizate de Cuza Vodă la 1865, în vechiul regat, sau câştigate definitiv de Titulescu, în anul 1930, la Curtea de Justiţie de la Haga, în procesul optanţilor în Transilvania). Am în vedere şi Parcurile Naţionale, Parcurile Naturale şi celelalte arii protejate, în care au proliferat firme fantomatice de exploatare a pădurilor, neconstrânse de nimeni să le reîmpădurească. Pe scurt, unii silvicultori şi politicieni români, proprietari de păduri sau legaţi de interese silvice meschine, nu au nici "inimi", nici "rouă" de oferit pădurii; au doar securea, drujba şi o mare lăcomie.
- De ce se spune că România este fericită cu atâtea păduri, râuri, munţi şi dealuri?
- Pentru că, sub raport biogeografic, România este una din ţările lumii multiplu privilegiate. Este situată în zona temperată, la interferenţa a cinci tipuri climatice; are suprafaţa armonios împărţită pe cele trei mari unităţi de relief: câmpie, deal şi munte; este riverană celui mai mare fluviu central-european, în cel mai valoros sector al acestuia; are deschidere la mare şi dispune de o impresionantă diversitate la nivelul celor trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. Şi, deşi deţine abia 2,39 % din suprafaţa Europei, România concentrează: 13 % din numărul de peisaje europene; 42 % din numărul zonelor de vegetaţie naturală europeană; 28 % din inventarul floristic european; 98 de tipuri de peisaj; 500 de tipuri naturale de pădure şi circa 50.000 de specii de animale, plante şi fungi. În plus, România este singura ţară a Uniunii Europene care deţine 5 din cele 11 regiuni biogeografice continentale. Dar, dacă sub raportul proporţiei de plante cu flori, România se situează pe locurile 6 şi 7 în Europa, sub raportul suprafeţei protejate, ea ocupa până de curând abia locul 26 din 33! În acest caz, nu e firesc să ne aducem ţara pe locul meritat, pe măsura generozităţii zestrei sale naturale?
"Adopt un stil insurgent şi întreb: mai putem sta liniştiţi, sau conştiinţa ne îndeamnă să acţionăm pentru prevenirea unui deznodământ funest?"
- Schimbarea peisajului planetei, greu perceptibilă la nivelul unei generaţii, la scară milenară este catastrofală. Astfel, în decursul ultimelor două milenii, numai pădurea din spaţiul carpato-danubiano-pontic a suferit două mutaţii brutale. Prima, prin reducerea suprafeţei de pădure de la 75-80%, la începutul erei creştine, la 22 % în perioada interbelică. A doua, prin diminuarea severă a suprafeţei pădurilor virgine, care astăzi abia dacă mai acoperă 1% din întinderea lor iniţială, adică circa 240.000 ha. Aproximativ 90% din numărul total de plante şi animale terestre vieţuiesc în păduri. La finele secolului trecut, fiecare a cincea specie era ameninţată cu dispariţia, iar fiecare plantă dispărută antrena dispariţia altor 30 de specii, care nu mai puteau fi înlocuite niciodată. O îngustare a patrimoniului natural şi în special a întinderii pădurilor virgine este o lovitură dată vieţii. În România, transformarea pădurii virgine în teren agricol este un joc cu moartea, care duce la reducerea biodiversităţii fiecăreia din cele 50 de formaţii forestiere ale ţării, de la câteva mii la câteva zeci de specii, adică de 100 de ori! Dar adevărata pierdere în biodiversitate se înregistrează în cazul suprafeţei pădurii virgine de astăzi, de circa 90 de ori mai mică decât întinderea ei iniţială. Silvicultorul, ca şi ofiţerul de stat-major, are o viziune de lungă durată care, în perspectiva schimbărilor climatice, îndeamnă la chibzuinţă şi responsabilitate. În faţa acestei situaţii care subminează siguranţa supravieţuirii copiilor şi a nepoţilor noştri, adopt un stil insurgent şi întreb: mai putem sta liniştiţi, sau conştiinţa ne îndeamnă să acţionăm pentru prevenirea unui deznodământ funest?
"Zeci de victime omeneşti inocente plătesc cu viaţa voracitatea şi indolenţa «aleşilor» care îşi condamnă poporul la privaţiuni, sărăcie şi moarte"
- Inventarul silvic, ca şi inventarul economic, în general, evitate de toţi politicienii postdecembrişti, ne-ar arăta cum stăm. Se ştie, spre exemplu, ce suprafaţă de pădure are România?
- Institutul Naţional de Statistică arată că, în anul 2011, suprafaţa totală a pădurilor însuma 6,36 milioane de hectare, respectiv circa 26 % din întinderea ţării. Din acestea, potrivit unei statistici româno-olandeze din 2005, pădurile virgine deţineau 218 mii ha sau 0,7 % din întinderea lor iniţială (şi suprafaţa scade mereu)! Concomitent, în ultimele două secole, s-au extins exploziv terenurile degradate, odinioară păduri virgine, care, în anul 1968, ajunseseră la 8,4 milioane ha (peste 35 % din suprafaţa ţării!). Această cifră, deşi neactualizată, dezvăluie tristul adevăr, potrivit căruia, odată cu scăderea suprafeţei vegetaţiei forestiere, ecologic funcţională, a scăzut drastic şi capacitatea de protejare a mediului. Tornade şi alte calamităţi apocaliptice, inexistente în Europa, şi-au făcut apariţia în România. Urmare a defrişărilor din ultimii 25 de ani, căi de comunicaţii, poduri, diguri şi sute de gospodării sunt spulberate de viituri, la fiecare ploaie. Zeci de victime omeneşti inocente plătesc cu viaţa voracitatea şi indolenţa "aleşilor" care îşi condamnă poporul la privaţiuni, sărăcie şi moarte.
- Sunteţi unul dintre principalii experţi europeni în păduri de fag, în făgete. Cum stă România la acest capitol? Mă gândesc că poate stăm şi noi bine la ceva...
- Prin comunicările dezinteresate prezentate în Germania (Fallingbostel 2000), am determinat recunoaşterea atuurilor incontestabile ale României în lume în domeniul pădurilor, mai ales al făgetelor, prin deţinerea celei mai mari suprafeţe de făgete naturale din arealul euro-asiatic al genului (2.040.000 ha), din care făgete virgine circa 150.000 ha. Apreciate, publicate şi postate pe site-uri germane, acestea nu sunt cunoscute în ţară şi nu există niciun interes pentru publicarea lor actualizată într-un volum bilingv român-german. Aceste comunicări au deschis calea pentru includerea făgetelor pure şi/sau amestecate româneşti pe lista celor mai reprezentative făgete europene, candidate la cel mai înalt statut, acela de "Bun al Patrimoniului Natural Mondial", sub egida UNESCO. Dacă am avea această şansă unică, în condiţiile în care guvernul nu se implică, am avea o serie de facilităţi salvatoare, printre care: creşterea interesului ştiinţific, profesional, istoric şi cultural faţă de pădurea românească; creşterea prestigiului naţional şi implicit al Regiei Naţionale a Pădurilor şi al corpului silvic; promovarea gratuită a imaginii de ţară; publicitate internaţională multiplă, permanentă şi gratuită etc. Aş vrea să cred, totuşi, că românii se vor trezi, iar arealele în care arborii au fost măcelăriţi fără scrupule vor fi reîmpădurite; aş vrea să văd că în noua Constituţie vor fi incluse prevederi minimale privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurii.
"Văd că primarul Oprescu vrea să taie, la Casa Presei, zeci de tei plantaţi de Robescu. Cu ce drept?"
- Ne aflăm într-un punct critic al existenţei noastre ca naţiune, de vreme ce dispare pădurea românească. Defrişările continuă nestingherite. Ce ne mai rămâne de făcut?
- Continuitatea naţiunii române în spaţiul ei ancestral a ajuns, într-adevăr, nesigură. Nu din cauza străinilor, ci a conaţionalilor veroşi şi ipocriţi, care irosesc astăzi capitalul natural şi forestier al ţării, într-un mod vădit antinaţional. Defrişările însumează sute de mii de hectare, cu o rată de 3 ha/oră, aşa cum a demonstrat recent "Greenpeace România". Devastarea pădurilor, singurul scut ecologic eficient protector al ţării, cu complicitatea calificată a autorităţilor de stat, impune necesitatea reintroducerii pedepsei cu moartea.
- Aţi deplâns, deseori, dispariţia "pădurilor din Bucureşti". Care este situaţia la zi?
- În urmă cu peste o sută de ani, Capitala a avut norocul de a avea în fruntea primăriei un inginer silvic: C.F. Robescu. În doi ani, el a plantat 15.000 de arbori, unii sunt şi astăzi în picioare, furnizând oxigen şi umbră bucureştenilor. La proporţiile Bucureştiului de azi, efortul primarului Robescu ar însemna plantarea a 300.000 de arbori! Oare câţi arbori au plantat primarii postdecembrişti? Dar preşedinţii şi prim-miniştrii României? Tradiţia regală şi chiar comunistă s-a pierdut... Văd că primarul Oprescu vrea să taie, la Casa Presei, zeci de tei plantaţi de Robescu. Cu ce drept? Academia Română a demonstrat, prin cercetările dr. ing. C. Bândiu, că fiecare om consumă într-un an circa 250 kg de oxigen. Asta înseamnă că trei arbori de dimensiuni medii pot să asigure necesarul de oxigen al unui om. Luând în considerare populaţia Capitalei, de circa 2 milioane, rezultă că nevoia de oxigen a bucureştenilor poate fi asigurată de şase milioane (!) de arbori sau de o pădure urbană de circa 100.000 ha! Suntem, deci, atacaţi la "rădăcina sufletului", cum am definit cândva pădurea. Şi continuăm să alegem aceiaşi politicieni, de parcă ne-a vrăjit "fata pădurii"...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
