Animalele dispărute de pe teritoriul României

Zoologie

Natura României de azi, deşi încă gene­roa­să, este, ca mai peste tot în Europa, doar o rămăşiţă a fostei sale bogăţii. Dacă am da tim­pul înapoi cu patru-cinci sute de ani, am ră­mâ­ne fără suflare: păduri nesfârşite şi râuri limpezi, tur­me imen­se de antilope, bouri, zimbri şi cai săl­batici, mar­mote, dropii, castori şi foci trăiau în spaţiul de­limitat de Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră. Multe din­­tre ele au pierit cu totul şi au fost uitate. Că de vină pentru po­­veştile lor tris­­te au fost schim­bările dras­tice de me­diu, defri­şă­rile şi asanările, lăcomia ce­lor puternici, ne­păsarea să­racilor, în vremuri în ca­re supravieţuirea era sin­gu­ra ordine, ori "lupta" ide­olo­gică a "omului nou" cu na­tura, nu mai con­tea­ză. Pe une­le le mai putem vedea îm­pă­iate prin mu­zee, ori le regăsim amin­ti­rea în ver­suri populare şi în numele unor localităţi. Urma altora a fost înghiţită de timp. Ci­ne mai ştie azi că ceah­­lăul a fost la ori­gine un vul­­tur uriaş, care patrona când­­­­va Carpaţii, exterminat de oa­­­meni cu hoituri otrăvite? Doar de noi depinde ca ase­menea sacrilegii să nu se mai repete şi - cine ştie - ca pe une­­le dintre ani­ma­lele dispă­rute să le rea­du­cem, miracu­los, înapoi.

Plotunul, cerbul "lopătos"

Înainte de a-şi restrânge traiul la nesfârşitele tai­gale ale Siberiei sau Alaskăi, ela­nul trăia şi în Ţările Ro­mâne, sub numele vechi de "plotun". Ul­timul plo­tun a fost doborât de braconieri în 1978, în Vran­cea. Do­ve­zile existenţei lui în pădu­rile noastre se află pretu­tindeni în folclor şi în topo­nimie. Cantemir relata, în Descriptio Moldaviae, cum turmele de plotuni co­borau iarna pe malurile Nistrului, iar din balada populară "Vodă Căpitan Matei" aflăm că, în vremea voievodului Matei Ba­­sa­rab, voinicii vânau "cer­bii falnici, rămuroşi, şi plo­tu­nii lopătoşi... ". În Geo­gra­fia Universală a astro­no­mului şi matematicia­nu­lui italian Ma­gini, scrisă la sfârşitul seco­lu­lui XVI, când vine vorba de Transilvania se spune că era aco­perită de păduri dese, stăpânite de elani. După 1800, nu s-a mai vorbit de ei, însă câteva exemplare au mai fost semnalate, ici-colo, şi în secolul 20. În 1964, a fost fotografiat un ultim plotun pe grindul Letea din Deltă.

Calul sălbatic (tarpanul)

Odată domesticit, calul a însoţit, din vremuri de dincolo de memorie, începând poate cu neoliticul timpuriu (7-10 000 ani î.H.), istoria recentă a omului şi a contribuit decisiv la apariţia civilizaţiei. Spaţiul dacic, cel dintre Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, es­te şi leagănul strămoşului tuturor cailor domes­tici de pe teritoriul european. Tarpanii (sau tă­pă­lanii, pentru că aveau glezna şi copita groasă), ul­ti­mii dintre caii liberi, au trăit în podişul transil­van, în Câmpia Română, Moldova şi Dobrogea, şi au fost ucişi, până pe la 1750, în vânători or­ganizate de nobilii şi boierii locurilor. Unele teri­to­rii locuite de tar­pani erau împrejmuite şi cap­tu­rarea lor in­ter­zisă oamenilor de rând. Rezervaţi ca trofee nea­mu­rilor regeşti, tarpanii erau ucişi cu suliţe şi paloşe, în vânători organizate, urmate de festinuri. Un cro­nicar de la curtea regelui român al Unga­riei, Matei Corvin, aminteşte într-o scriere din 1495 de un astfel de "parc" de vânătoare, consti­tuit în preaj­ma cetăţii Făgăraşului, unde vieţuiau şi zimbrii şi bouri. În Moldova şi Bugeac, tar­pa­nii erau omo­râţi pentru că iepele lor ade­meneau caii do­mes­tici, iar aceştia, odată "de­dulciţi" la liber­ta­te, nu mai su­por­tau căruţa sau călă­re­ţul şi deveneau nă­răvaşi.

Colunul, măgarul sălbatic

Cantemir vor­beşte şi despre el, dar spune că nu-l cu­noaşte, de unde dedu­cem că dis­pă­ruse deja, la sfâr­şitul secolului XVII. În siturile arheologice de la Hamangia şi Te­chir­ghiol, s-au găsit o mul­ţime de oa­se de co­lun, măgarul sălbatic mon­gol, care vie­ţuia în Mol­dova şi Valahia a­cum câteva sute de ani. A fost un animal fru­mos, mai fin şi mai înalt decât mă­garul domestic, de cu­loare bej, cu coamă bo­ga­tă. Balega lui era fo­losită pentru fumi­ga­ţiile magice ce însoţeau une­le descântece. Un sat de lângă Sibiu, pe nume Co­lun, este atestat pe la 1350 (satul există şi azi). Multe aşezări din Mol­do­­va şi Basarabia au pur­­­tat numele Colunu. Ul­timul măgar liber, a­flat pe cale de dispa­ri­ţie, mai poate fi găsit azi doar în Mongolia şi în stepele din nordul Chi­nei, în rezervaţii (de la câteva mi­li­oa­ne, au ră­mas câteva mii), unde este intens bra­conat. În viitorul apropiat, colunul va fi, cu mare pro­ba­­bi­litate, exterminat în tota­litate.

Bobacul (marmota de stepă)

Marmota de stepă a trăit în toate câmpiile din teritoriul românesc. De­numirea de "bobac" sau "bai­bac" provine din lim­ba turco-tătară şi este regăsită azi în nenu­mă­rate toponime. Baiba­ra­cele sau bai­ba­firele din vechime, haine scurte pâ­nă-n brâu, purtate cu pre­cădere de femei, se făceau din blană de bo­bac, preţuită pentru frumuseţea şi calităţile ei. Într-o vre­me, nu exista cadou de nuntă mai bun de făcut unei mirese de boier decât o "bai­ba­racă". Din acest motiv, bobacul a şi fost ex­ter­mi­nat, încă din evul mediu târziu. În zonele î­nal­te ale Mus­celului şi Ar­geşului, a existat şi o va­rietate alpină de marmotă, numită "şuică", întâlnită şi în versurile baladei "Vodă Căpitan Matei" ("Ţapii de pe stânci vânau/ Şuicile le săgetau/Munţii văile vu­iau"), dar şi în alcătuirea unor toponime (ex. co­mu­na Şuica din Olt). Şi azi, în unele zone din sudul Ro­mâniei, "bo­bac" i se spune unui băr­bat mic de statură şi îndesat, ase­­meni unei mar­­mo­te.

Castorul sau brebul

Prezenţa castorului, neobosit constructor de diguri din trunchiuri de co­pac tăiate cu dinţii, este atestată, pe tot teritoriul românesc, prin nenu­mă­rate topo­nime având în al­cătuire particula "breb" sau "bre­be­nel". Castorul eu­­ropean a dispărut a­proape de pe tot cu­­prinsul continentului, acum mai bine de 200 de ani, fi­ind vânat excesiv pentru bla­nă, dar şi pentru casto­reum, secreţia glandelor sale perianale, cu aro­mă de vanilie, folosită la fa­bri­carea parfumurilor. Din­­ţii lor erau puşi în sal­be-talisman, pur­tate de co­pii, ca să le "dea" danturi puternice. În­ce­pând cu anul 1998, se încearcă reaclimatizarea cas­torilor pe râu­rile Olt, Mureş şi Ialomiţa. În această vară, prin mi­gra­ţie spon­tană, coborând pe Dunăre din nordul Eu­ropei, au ajuns şi în Deltă câteva perechi de cas­tori, în complexul lagunar de la Somova-Par­cheş, unde sunt monitorizaţi. Este posibil, aşadar, să avem din nou brebi în România, o specie cu un im­pact po­zitiv asu­pra mediului, pentru că extind zonele umede, iar vi­zuinile lor din împletituri de crengi de­vin şi locuri de cui­bărit pentru păsări. O poveste cu final fericit, pe care am dori-o repetată şi cu alte spe­cii dis­părute.

Marele zăgan, vulturul bărbos

Nu mai trăieşte de mult în Carpaţi, dar străjuieşte de la mare înălţime Pirineii, Alpii, Tibetul şi Hima­laya. Mai poate fi găsit şi în insula Creta. Este cel mai mare şi cel mai maiestuos dintre vulturi, cu o în­tindere a aripilor de aproape trei metri şi ajungând până la 9 kg greutate. Penele negre care-i cresc la baza ciocului îi dau renumele de "bărbos". Are un co­lorit frumos şi este copleşitor să-l vezi planând în tăriile cerului. Zăganii mai trăiau încă nestingheriţi prin anii 1930, când au fost îm­puş­caţi într-o cam­pa­nie pro­gramată, crezându-se, în mod eronat, că vor uci­­de toţi puii caprelor negre. Cei care au supravieţuit atunci au pierit în vremea comu­niş­tilor, între 1950 şi 1960, în­tr-un asalt stahanovist de ex­­terminare a lupi­lor, con­sideraţi şi ei "duşmani ai poporului". Lupii erau mo­miţi cu hălci de carne otră­vită, zăganii au căzut şi ei vic­time ale acestei practici bar­bare, o mare pierdere pen­­tru echilibrul naturii, căci, deopotrivă, lu­pul şi ză­ganul erau sanitarii pădurii şi garanţii stabilităţii ei. Din fericire, azi lupii trăiesc din nou în pă­durile noastre, gra­ţie unor migraţii spon­tane ma­­sive venite dinspre Ucrai­na, însă din maies­tuo­sul ză­gan nu a rămas nici măcar amintirea. Au fost vremuri când stăpânea cerul Carpa­ţi­lor şi îşi împrumuta nu­mele unor masive întregi. "Ză­gan", "Ceahlău" şi "Ra­rău" sunt, cu mare pro­ba­bilitate, de­numiri dacice ale vul­tu­rului bărbos.

Dropia

Sărmana dropie, trăitoare cu zecile de mii în Câm­­­pia Română, este o pasăre de stepă mult mai ma­re ca o găină (şi din păcate chiar mai gustoasă decât ea), cu pe­naj frumos împestriţat şi alură mândră, cea mai ma­sivă dintre păsările zbu­ră­toare. Mai grei decât peli­canii sau lebedele, masculii de dropie ajungeau şi la 18 kg. Sărăcia ţăranilor din Bă­răgan şi Dobrogea a făcut ca dro­pia să fie vânată fără oprelişti. A fost uşor de ex­terminat şi pentru că nu este dotată cu glanda uro­pi­gia­nă, cea care secretă gră­simea protec­toa­re la apă şi la frig. Când sosea primul îngheţ, ari­pile în­ce­peau să le atârne şi nu mai puteau zbu­ra, aşa că ţăranii ie­şeau pe câmp şi le uci­deau cu bâte sau pietre, pentru a le bă­ga la cuptor. Prin anii 1970, ul­timele dropii au fost ucise în Te­le­orman, deşi legile încercau să le pro­te­jeze. Prin anii '90, o singură pe­re­­che de dropii a mai fost sem­na­la­tă, cui­bă­rind în câm­pia vestică şi ve­­nită probabil din Câmpia Pano­nică.