La 70 de ani, clujeanul Nicolae Maniu este unul dintre cei mai faimoşi pictori români din lume. Şi printre cei mai bine vânduţi. În anii '80, a plecat din ţară, hotârât să răzbată cu arta sa în Occident. Şi este printre puţinii plasticieni români care a reuşit. Frumuseţea delicată a făpturilor de vis din lucrările sale te prinde imediat. Este un spectacol frenetic de culori şi de forme vaporoase şi misterioase, un spectacol care îţi încălzeşte sufletul şi îţi bucură ochiul. În răspărul dibuirilor artistice ale vremii de-acum, când abstracte, când prea realiste, artistul şi-a construit un univers mirific. Un univers pictat cu migala şi splendoarea vechilor maeştri flamanzi, dar guvernat de o magie suprarealistă, de secol XX. Această rară combinaţie de meşteşug renascentist şi visare modernă a făcut ca în anii '90 Maniu să intre în portofoliul uneia dintre cele mai importante galerii din Paris. În doar câţiva ani, prinţi, bancheri, oameni de afaceri şi actori renumiţi ai lumii încep să-şi dorească tablourile sale, pentru care sunt dispuşi să plătească preţuri mari. Lucrările românului ajung să se vândă şi cu 100.000 de euro! Preţuri la care pictorii de la noi încă visează. Şi astfel, Nicolae Maniu ajunge să fie cel mai colecţionat şi mai răspândit pictor român de pe glob. 600 de tablouri semnate de el se află în casele bogaţilor colecţionari din Asia, Europa şi America; de la Paris până în Miami şi New York, de la Londra până în Hong Kong şi Singapore. Între ei se numără secretarul financiar al sultanului din Brunei, actorul Pierce Brosnan, fiul lui Deng Xiaoping (magnat din Macao şi Singapore, îmi explică pictorul), regele comerţului cu petrol sau Chairman-ul unui mare Consorţiu internaţional de arhitectură din Alabama. Pe lângă ei, prestigioase muzee şi colecţii publice din Germania, Elveţia, SUA şi România adăpostesc lucrările pictorului clujean. Până acum câţiva ani, un tablou de Maniu era de negăsit la vreun colecţionar român. Apoi, începând din 2007, câţiva clujeni, oameni de afaceri pasionaţi de arta maestrului, au reuşit să se "atingă" de lucrările sale, cumpărându-le prin negocieri directe cu pictorul. De aici şi până la marele eveniment de la Cluj, din această primăvară, nu a fost decât un pas. Noii săi prieteni l-au rugat, aproape că l-au somat, aşa cum îmi spune pictorul, după ce i-au pus la dispoziţie şi lucrările din colecţiile lor, să organizeze în oraşul de pe Someş cea mai mare expoziţie retrospectivă Maniu făcută vreodată în lume. O expoziţie de mare clasă. Ea a fost darul pe care Nicolae Maniu îl făcea oraşului său şi românilor. Darul Seniorului. Şi pentru care lui Nicolae Maniu i s-a decernat titlul de cetăţean de onoare al judeţului Cluj. Un titlu pentru care, atunci când am început să stăm de vorbă, pictorul s-a arătat neaşteptat de mândru. Acum, la 70 de ani, Nicolae Maniu, cel plecat din Cluj ca să cucerească Occidentul, vrea să revină acasă, întorcând astfel încă o filă a destinului său tumultuos. Un "acasă" pe care l-a purtat tot timpul cu el şi de care nu s-a despărţit niciodată.
Cedarea Ardealului, tata şi portocalele
"Natură moartă"
- D-le Nicolae Maniu, care este cheia succesului dvs.? (îmi iau eu inima în dinţi)
- Succesul trebuie să-l construieşti. Nu există o cheie a succesului. Mai degrabă un demers. Cum spune un proverb chinezesc: "Un drum de zece mii de kilometri începe cu primul pas".
- Să începem atunci cu primii paşi ai dvs. către succes. Când v-aţi descoperit talentul de artist? Şi când v-aţi hotărât să vă urmaţi vocaţia?
- Încă de la grădiniţă desenam cu dezinvoltură. Dar cel care m-a încurajat şi mânat cu cerbicie şi tandreţe să aleg calea artei a fost tatăl meu, Ionel Maniu. Tata fusese, la rândul său, un desenator extrem de talentat, şi cine ştie ce ar fi ieşit din el dacă s-ar fi hotărât să facă artă. Dar fiind primul ridicat dintr-un neam de ţărani, pentru ai săi asta ar fi fost o erezie. Aşa că tata a făcut ceva practic, dar care se lega de cultură. A înfiinţat "Cartea noastră", cea mai mare librărie a Clujului, dintre războaie. De la librăria asta i s-a tras un destin aventuros, pe care l-am moştenit şi eu. Numai că al tatei a fost mult mai tragic. În 1940, Clujul cade la unguri, cu tot Ardealul de Nord. Ai mei se mută la Turda, în refugiu. De asta m-am născut eu la Turda, la fel ca şi fratele meu, cu doi ani mai mare. De fapt, îs clujean. Trăit, educat, şcoală elementară, Liceul de Artă, plus Institutul de Artă, totul la Cluj. Ne-am întors acasă în septembrie 1944, când nemţii se retrăgeau, Ardealul de Nord i-a revenit României şi noi am rămas în Cluj. Dar tata dispare într-un mod misterios.
- Avea probleme cu comuniştii?
- Nu. Că nu prea ştia nimeni atunci ce-i comunismul. Altceva era. Cât stătuse în Turda, el avea pe perete o hartă mare a Europei şi, în fiecare dimineaţă, în funcţie de ştiri, din '39, când începuse războiul, punea steagul cu zvastica germană, cum înainta în Europa. Nu era nici nazist, nici legionar, dar avea relaţii comerciale cu librăria în Germania. Primea de acolo hârtie, stilourile Mont Blanc, Parker. Că tata vindea cărţi, dar şi papetărie. Şi când lucrurile s-au zguduit, i-a zis cineva: "Vezi că-i sigur, ai fost fişat că erai progerman". Şi tata dispare un an, cu armata germană, la Viena. Aici, alte necazuri. Face un ulcer perforat şi îl operează o somitate de chirurg austriac. Dar el, ca prizonier la nemţi, ar fi trebuit să stea într-un lagăr. Şi doctorul îi spune: "Dacă vreţi să vă vindecaţi, ar fi bine să mâncaţi citrice. Mergeţi în Italia". Şi tata pleacă nestingherit în Italia, fiind tot timpul în prizonierat, chipurile. Dar, probabil că plătise el ceva aur, că ajunge la Roma şi nimereşte într-un lagăr de prizonieri, la Cinecittà. În raiul protejaţilor lăsaţi de nemţi. A revenit în ţară în 1945, în noiembrie. Ţin minte că a venit cu o valiză plină de portocale. Revine şi îşi redeschide, liniştit, librăria în Cluj. Dar în 1948, într-o seară, e luat şi dus la Canal, că era capitalist, nu-i aşa? A făcut, săracul, canalul de două ori, până la marea amnistie din '64. Cu martori falşi, a stat închis 11 ani pe nimic, pentru o ideologie care se schimba de la o zi la alta. Iar când s-a întors definitiv, s-a implicat şi mai tare în formarea mea. Lui îi datorez faptul că am dat la Liceul de Artă şi la Institutul de Artă din Cluj.
"Cum dracu' au putut ei să facă buchetele astea de flori?"
"Pictura începuturilor: "Prima zăpadă"
- Cum veţi vedea, eu nu am avut o reţetă a succesului. În studenţie, de pildă, am făcut sculptură. Dar, după ce am terminat facultatea, am înţeles repede că era complicat de trăit cu sculptura. Visam să fac sculptură în bronz, dar era greu de făcut, greu de transportat, de vândut oriunde în lume, nu doar în România. Mulţi regretă şi spun că România a pierdut un posibil sculptor mare. Am renunţat la sculptură ca să pot fi proprietar al timpului meu. Fără salariu bun, dar şi fără şefi şi fără orar. Cel mai mare lux este să fii proprietarul timpului tău. Şi dacă poţi trăi din ce-ţi place să faci, cum e cazul meu, lux mai mare nu există. Revenind la întrebare, am început relativ târziu pictura, la 27 de ani. În facultate, o detestam. N-am atins culorile şase ani. Iar pictura am făcut-o autodidact. Nu am avut un Bramante sau un Ghirlandaio, ca să fur meserie. Şcoala serioasă de pictură era la Bucureşti, nu la Cluj. Poate şi de aceea, primele mele tablouri din România, din 1971, au fost de altă factură. Erau tablouri pictate pe PFL, în culori tipografice. Erau foarte Pop Art. Am apărut cu personaje galbene, violet, cu umbre roşii. Un fel de rebeliune, n-aveam nimic de-a face cu nimeni.
- Eraţi încă departe de meşteşugul flamand care v-a consacrat.
- Eram încă de atunci obsedat de măiestria asta a picturii flamande, olandeze şi italiene. Şi, treptat, am ajuns să descopăr pictura aceea uluitoare în ulei. Mai din cărţi, mai după cele câteva tablouri de la Muzeul de Artă din Bucureşti. Mă uitam cum dracu' au putut ei să facă buchetele astea de flori, redate cu o perfecţiune dezarmantă? Mă gândeam la ele zi şi noapte. Şi, încet, redescoperind singur ce ştiu eu, cu har, cu pasiune, insistând până la obsesie, am ajuns să pictez ca flamanzii şi olandezii. Apoi am început să fac peisaje. Peisaje tipice, să zic, pentru zonele de dealuri din jurul Clujului. Numai că erau peisaje inventate. Le inventam eu din cap. Şi ele începuseră să-mi asigure existenţa. Mi le cumpărau doctorii. Se băteau pe ele.
Cu norocul în pânze
- Cum a început aventura dvs. în Occident?
- Nu prea eram hotărât, mai ales că soţia şi fata mea erau încă în ţară. Dar, la Braunschweig, expoziţia mea a fost un succes: s-a vândut imediat. Apoi mi-a venit o comandă prestigioasă de la Muzeul Albrecht Dürer din Nürnberg. Şi începuse să-mi şi placă viaţa liberă din Germania. La noi, Ceauşescu deja ne arăta biciul. Toate astea m-au convins să încerc să rezist ca artist în Occident. Mai întâi, m-am apucat să studiez piaţa de artă. Eu credeam în pictura mea care implica multă meserie. În Germania, însă, altceva era atunci la modă. În legătură cu asta, îmi amintesc un răspuns al lui Karl Lagerfeld, când a fost întrebat: "Ce înseamnă pentru dvs. moda?". "Simplu. E ceva ce se demodează". Atunci, era în plin boom noua pictură sălbatică. În galerii vedeai pânze uriaşe, cu pictură din asta puerilă, cum fac copiii. Sigur, din zona aceea a rămas Baselitz, de pildă. Dar acum, piaţa era pur şi simplu invadată cu nişte tablouri uriaşe, făcute probabil în două zile. Puteam devia şi eu într-acolo, ca să fiu la modă. Dar nu credeam în pictura aia. Aşa că eu am continuat cu pictura mea, în care introdusesem imagini noi. Aveam deja un lanţ de invitaţii din Göttingen, din Hamburg, dar am mai tatonat şi alte galerii. N-au dovedit prea mult entuziasm. "Nu, că astea sunt fumate, e surrealism, acum se cere altceva!". Dar, cu toată opoziţia galeriştilor, tablourile mele se vindeau. Le cumpărau oameni care nu ştiau nimic despre mine. Aşa că am mers mai departe, pentru că ştiam că pictura mea este mai expresivă, este rară, puţini puteau face aşa ceva, ţinea de meşteşug. Era o pictură făcută serios, nu escrocherie. Şi crezul meu a dat rezultate. Dar a mai fost ceva bizar în acele începuturi. Anume, că niciun galerist, dar niciunul, nu m-a întrebat dacă am diplomă de absolvent de institut de artă. Unul singur, un austriac, a zis: "Veniţi din România? Se vede! Acolo se mai face şcoala asta serioasă. Asta în Occident e ca o erezie". Pe urmă, am renunţat la căpiţele şi la dealurile ardeleneşti din pictura mea. Şi am trecut la compoziţii cu personaje, cu mesaj şi subiecte ce puteau fi înţelese şi de publicul din Occident.
"Dora"
- Un prieten m-a dus la Paris. A fost primul francez pe care l-am cunoscut când am ajuns acolo, în anii '80. Îl cheamă Pierre B. Pierre şi s-a pasionat de arta mea. Ne-am împrietenit, mi-a cumpărat multe tablouri. Ţinea la mine, urmărea cariera mea aflată în ascensiune, la galeria pariziană "Opera Gallery" şi, într-o zi, mi-a spus să-mi fac bagajele din Germania şi mi-a pus la dispoziţie un apartament în Paris. Eu tocmai mă despărţisem de soţia mea, nu din vina mea, dar, în fine, tot al doilea cuplu în lume se separă, la un moment dat. Aşa că Pierre mi-a spus: "Hai la Paris, ca să scapi de nostalgii!". Dar nu mi-a fost uşor să plec din Germania. Aveam gaşca mea de români stabiliţi acolo. Erau toţi stomatologi, pentru că şi Sofia, soţia mea, era stomatolog. Ne ştiam toţi din anii tinereţii. Dar veneam des la Paris. Vorbeam franceză, mai ieşeam. Pierre ne arăta faţa secretă a Parisului, m-a tot dus în restaurante cu "rafinesuri" din astea de consumişti. Mai târziu, pentru că ţinea mult la mine (acest om a avut vreo 30 de tablouri de-ale mele), şi-a dorit să facă un Muzeu Maniu în Spania. Îşi construise o vilă uriaşă, nu departe de Barcelona. Lângă Barcelona este şi casa lui Dali. Aşa voia el, să facă o casă Maniu. Dar în 2002 a murit.
"Comerţul de artă a devenit un business gigantic"
- Şi totuşi, aţi plecat la Paris, şi în anii '90, eraţi deja un pictor de mare succes.
- Da, dar am făcut sacrificii mari pe drumul acesta lung. Toate drumurile le-am făcut eu, pe banii mei, cu toate riscurile. Şi n-am ajuns niciodată să fiu îndatorat. Dar e o luptă dură să trăieşti din pictură, mai ales în Paris, unde sunt aproape 28.000 de artişti înscrişi la Maison des Artists, Uniunea Plasticienilor de acolo. Dintre toţi, doar 2% trăiesc numai din artă. E o meserie care nu este de recomandat!
- Cum aţi ajuns să aveţi cota aceasta mare?
- Cu ce m-am mândrit eu mereu a fost că întotdeauna cumpărătorii mei au vrut un tablou de-al meu pentru imaginea sa, şi nu pentru numele meu. De multe ori, ei nici nu ştiau de mine. Aşa cum a fost Pierce Brosnan. Aşa că eu aş vrea să uit de cuvântul cotă. După ce o să mor, or să tot vină să mă coteze. Aşa rău am ajuns, că azi-mâine n-or să se mai expună opere de artă, ci etichete cu preţuri. Am şi asistat la aşa o scenă. La Paris, la Sotheby's, se făcea o licitaţie şi, cu o zi înainte, s-au expus tablouri ale marilor impresionişti. Între ei era şi Cezanne, cu un tablouaş cu nişte mere. Era estimat între 2 şi 5 milioane de euro. Şi numai ce văd în faţa mea un cuplu de francezi bătrâni. Se uitau ei atenţi şi zic eu: "Vă place Cezanne? Că v-am observat cum îl admiraţi". Şi ei: "Nu, domnule, admiram preţul!". Sigur, cei mai mari artişti ai lumii sunt cei care sunt cei mai scumpi. Dar chiar şi aşa, pe alocuri s-a ajuns prea departe. E o neruşinare că anul trecut, în martie, un tablou din anii '60, al unui pictor Rothko, a devenit cea mai scumpă pată roşie din pictura universală: 73 de milioane de dolari! Şi, la trei săptămâni, un El Greco, cam de aceeaşi mărime, se vinde cu doar 9 milioane de dolari. Şi unde-i El Greco, şi unde-i o pată roşie? S-a ajuns la ceva total aberant. Comerţul de artă a devenit un business gigantic.
"Îmi place să mă sărut pe româneşte"
- Cum staţi cu muzele, maestre Maniu?
- Eu n-am avut muze. Nudul de femeie apare târziu în pictura mea. Şi când îl pictezi, poţi oricând să cazi în comercial. Am găsit ceva modele printr-un prieten, fete care au venit, le-am făcut poze. De vreo trei ori s-au dezbrăcat, în fine... Eu eram atunci încă în Germania. Am pictat multe nuduri din spate, din profil, puţine sunt frontale, pentru că tablourile cu nuduri feminine, dacă femeia din ele se uită frontal, sunt greu de vândut. Asta din cauza soţiei cumpărătorului. O ştiu şi de la alţi pictori şi galerişti. Îmi amintesc de o fată pe care am cunoscut-o în '97, Dora, o fată tânără din Cluj, cu care am stat aşa, o vreme, îi plăceam ca artist. Pe ea am pictat-o în vreo 40 de tablouri. Dar am pictat-o ca şi când aş fi pictat gheaţă. Căci aşa a fost pentru mine cu femeile: o fatalitate. N-am avut idile. N-am găsit. N-am găsit pe cineva pe care s-o iubesc şi s-o pictez. Poţi fi trist uneori din cauza asta, uneori chiar şi depresiv la limită. Sigur, am avut câteva relaţii din astea, de pat, cum se spune, dar nu de suflet. Franţuzoaicele nu-s faine, iar eu mă descurc în română; am eu mobilitate în franceză, dar pentru nuanţe mai trebuie să merg la dicţionar. Şi mie îmi place să mă sărut pe româneşte. Am mai cunoscut ceva femei de rasă şi aici, dar e complicat să ai o legătură de la distanţă. Şi ce arsenal uimitor de femei e în România! Acum au apărut astea, starletele. Arată de parcă-s din Las Vegas, dar cu o tentă balcanică.
- Dacă în România vă plac femeile, ce vă place la Paris? Cum e viaţa dvs. acolo?
- Acum e izolată, iar Parisul l-am consumat deja. Am fost peste tot, am ieşit la expoziţii, la vernisaje, am cheltuit sume foarte mari pe restaurante, pentru că nu aveam pe ce cheltui banii, decât pe vinuri, mâncare şi prieteni, ieşiri. Iar când ieşi la o terasă din Paris, începe spectacolul străzii şi al oraşului. Spectacolul acesta, greu de prins în câteva cuvinte. Dar şi marile evenimente, pe care numai Franţa le poate face, sau Parisul. Cu clădirile alea pe care nu le mai poate repeta nimeni. Zgârie-nori, oţel poate să facă oricine. De aia Parisul va rămâne întotdeauna vizitat. Din păcate, viaţa în Paris a devenit foarte scumpă. Parisul este între primele cinci cele mai scumpe oraşe ale lumii. Vorbim de chirie, de restaurantele care au devenit neobrăzat de scumpe. Nu
"Sisif"
- Când şi unde vă veţi retrage în România?
- Voi veni, spre sfârşitul lui 2014, în Cluj. Părăsesc Parisul, după ce l-am consumat. Trebuie să te gândeşti că, de la vârsta asta înainte, poate să ţi se întâmple ceva, Doamne feri! La Paris, eu nu am pe cine să chem. Am cunoştinţe, dar oraşul e mare, oamenii-s răsfiraţi. În Cluj, totul e mult mai simplu. Şi pe urmă, contează mult că mi s-a pus la dispoziţie o vilă, graţie unuia din colecţionarii români, o casă în care o să mă simt şi eu nu moşier, dar fericit în grădina aceea ca o junglă, care mă aşteaptă. Acolo simt că voi picta enorm. Am idei pentru încă mulţi ani.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
