Mână, birjar!

Bună dimineaţa

În braţele ei mă topeam. Aşa cum dragostea to­peşte orice împotrivire. Aşa cum dragostea te face să te uiţi, să nu te mai ştii, să nu te mai poţi aminti, în­chipui decât aşa: topit, pierdut în braţele ei. Iar acolo să-ţi fie bine, cel mai bine, de parcă aşa, fără tine, ai afla cu adevărat cine eşti: un copil în braţele bunicii. Răs­făţul suprem, începutul lumii, o lume care nu s-a născut încă, o lume care mai poate să aştepte. Iar fa­cerea lumii, atunci când eşti copil şi ţi-e cel mai bine, vine întotdeauna tiptil: mai întâi mirosul de lavandă, o bluză care foşneşte, degetele ei care îţi mângâie faţa, lumina care se strecoară prin draperiile verzi şi te gâdilă. Lumina pe care vrei să o alungi, care te face să clipeşti, zâmbetul ei de zână bună, zâmbetul ei care îţi spune "Te-ai trezit, bu­nă dimineaţa!". M-am tre­zit, bu­nă dimi­neaţa, lumina tot creşte încet în gar­­soniera de la etajul trei, se face tot mai mare şi mai verde, draperiile n-o pot ţine deo­parte, lumea se naşte din nou, cu dra­goste, chiar acolo, în braţele bunicii mele. O laşi să fie, să se nască, ce treabă ai tu cu fa­ce­rea lu­mii, cu oamenii care se duc la serviciu, cu claxoanele care claxonează, tu eşti aici, cu Uca, şi atât timp cât eşti aici, cu Uca, lumea e departe şi ni­mic rău nu ţi se poate în­tâmpla. Te încearcă răsfăţul şi ai poftă de dulceaţă, ai vrea să nu mai co­bori din pa­tul ăla niciodată. Bună dimi­nea­ţa. Toate lucrurile pe care le ştii sunt cu tine, nu ai nevoie de altele, Uca e Uca, tu eşti în braţele ei, des­pre asta e vorba, aşa a fost întotdeauna.

Lucia Florescu

Am aflat că Uca nu era doar Uca, ceva mai târziu. Ştiam că o cheamă Lucia Florescu, ştiam şi că odată a fost tânără şi frumoasă, ştiam şi că, demult, purta mărgele cu perle la gât. Doar mă uitam la fotografia ei de pe perete şi tot încercam să-mi închipui cum a devenit femeia de acolo Uca. Nu reuşeam. Trăgeam cu coada ochiului când la fotografie, când la ea, dar orice aş fi făcut, femeia cu mărgele, cu păr brunet şi câr­lionţat, cu alura ei de divă, de Liz Taylor, îmi ră­mâ­nea o străină. Nu o vedeam ţinându-mă în braţe, nu îmi imaginam cum ar fi putut să-mi aducă dul­ceaţă, aşa cum făcea Uca, fără ca eu să-i spun nimic. Acolo era Lucia Florescu, iar despre Lucia Florescu nu ştiam mare lucru. Nici nu mă interesa prea tare. Lucia Florescu era sora unei mătuşi îndepărtate care, atunci când am crescut şi mama a trebuit să se în­toar­că la serviciu, a ac­cep­tat să aibă grijă de mine. Era văduvă, pensionară, fără copii, iar momentul ăla i-a schimbat viaţa. Şi ei, şi mie. Eu am devenit Puşiţa, iar ea Uca, şi ni­ciunul din noi n-a mai putut trăi fără ce­lălalt. Târ­ziu, mult mai târziu, când eram deja mare, Lucia Florescu i-a mărturisit mamei că aşa, prin mine, a aflat ce e dragostea. Şi i-a mulţumit şi pro­ba­bil că a plâns: plângea încet, şoptit, nici nu ştiai că plân­ge. Era doar un tremur al umerilor, erau doar câ­teva lacrimi pe care le îndepărta repede cu mâ­neca hainei. Lucia Florescu era puternică şi era mân­dră. Oamenilor din jur le era teamă de ea. Iar asta era alt­ceva ce nu puteam înţelege. Pentru mi­ne, ea era Uca, iar Uca era Uca şi atât, niciodată n-a încercat să fie altcineva, niciodată nu mi-a povestit despre viaţa ei de dinainte. Eram doar noi, o bunică şi un copil, într-o garsonieră de bloc cu draperii verzi, dincolo de care începea o altă lume. Cât eram cu ea, de lumea aia nu mă lega ni­mic. Nici nu aveam nevoie, aveam totul la în­demână, o aveam pe ea, iar ea mă avea pe mine, ne era bine, ne eram de ajuns. Şi ţin bine minte când am cunoscut-o pe Lucia Flo­rescu, cea din fotografie. Era seară, eram sin­guri, fratele meu cumpărase un disc cu Jean Moscopol şi plecase. Pick-up-ul a început să hârşâie încet, s-au auzit viorile acelea din altă lume, blocurile din jur s-au făcut ţăndări, n-au rămas decât străzi cu ca­se şi trăsuri, oda­tă cu pianul a venit şi noaptea, o vioară a urcat sfâşietor şi s-a stins, ca un ţipăt, s-au aprins felinarele, acul a zgâriat uşor discul, am văzut-o pe Uca cum tremură, m-am gândit că îi e frig, era vară, ţiganii îmi cântă romanţa unei femei ce-am iubit, a zis Jean Moscopol, Uca a început să tremure şi mai tare, era un fri­son, poate răcise, felinarele pâl­pâiau pe discul acela, acul aluneca mai de­parte, chitara îl făcea pe Jean Moscopol să gra­seieze, s-o mai iubesc e zadarnic, acum atâta doar vreau, "ce lume fru­moasă e asta", mă gândeam, "aş fi vrut să trăiesc atunci", să uit tot chinul meu amar­nic, să hoinăresc şi să beau, Uca nu mai era cu mi­ne, era tot acolo, dar nu mai era cu mine, era noapte de-a binelea, Uca dispăruse, erau patru oa­meni în ca­mera aceea, eu, Jean Moscopol, silueta în­tu­necată a unui birjar şi o femeie frumoasă, cu perle la gât, cu păr bru­net şi cârlionţat, care plângea în ho­hote. Mâ­nă, birjar, şi du-mă-n noapte, cât mai de­par­te, ori­un­de ai vrea... Aş fi vrut s-o iau în braţe, să-i spun să nu mai plângă, dar nu îndrăzneam, mi-era teamă, nu ştiam ci­ne e. Femeia plângea mai de­parte, plecase cu Jean Moscopol al ei, mă lasase sin­gur. Abia după ce s-a terminat melodia, când blocu­rile s-au ridicat la loc în faţa noastră la fel cum erau mai înainte, femeia şi-a şters lacrimile cu mâ­neca hai­nei şi mi-a spus s-o iert. Am luat-o în braţe. În bra­ţele mele stătea din nou, mi­că, zgribulită, albită, Uca. Mi-a zâmbit şi m-a mân­­­gâiat pe faţă. S-a ridicat, a că­­utat ceva prin casă, a găsit. Uca şi-a aprins o ţi­ga­ră. A fost prima şi sin­gu­ra oară când am văzut-o fu­mând.

Lumina galbenă

S-a stins în septembrie, după ce, an de an, se făcea tot mai mică şi mai albă. Pe măsură ce eu creşteam, ea se tot micşora. Cred că asta a şi aşteptat. Să fiu suficient de mare, iar ea atât de mică, încât să poată muri. Şi a murit. Simplu, aşa cum se moare când eşti mic, bătrân şi alb, când ai 85 de ani, ai trăit destul şi ţi-ai văzut nepotul luând-o pe drumul lui. A fost cu mi­ne, deşi nu eram acolo, am ştiut că a murit, deşi mi s-a spus mai târziu. Am fost acolo, nu în garso­nie­ra cu draperii verzi, ci într-o grădină prin care lu­mina de septembrie trecea uşor prin brazi, corcoduşi şi meri, galbenă, mierie, liniştitoare, şi mă făcea să plâng. Am plâns şi am ştiut că ea e acolo, cu mine, în lumina aia galbenă, care mă mângâie pe faţă şi îmi topeşte orice împotrivire. Am ştiut că ceea ce trebuie să se întâmple s-a întâmplat, că n-am s-o mai văd acolo unde ştiam că este, ci doar aici, în mine, o lu­mină galbenă, până când nu voi mai fi.
Seara m-am întors în oraş şi am rămas alături de ea, la priveghi, singuri. Ne-am vorbit. Ne-am spus vrute şi nevrute în noaptea aceea, iar lumânările au ars până la capăt. La capătul patului, acolo unde se odih­nea Uca mea, sora ei aşezase fotografia cu Lucia Flo­rescu. Acum erau una lânga alta, doamna distinsă şi frumoasă, cu mărgelele ei de perle la gât, şi zâna mea bună, adormită, pierzându-se încet în lumina gal­benă, mierie, liniştitoare a lumânării. Le-am săru­tat cu grijă şi pe una, şi pe cealaltă. Acum nu mai era niciuna, dar acum eram destul de mare ca să le aduc şi eu, pe amândouă, împreună.

Ultima ţigară

Lucia Florescu s-a născut în 1913, într-o familie înstărită. Tatăl ei, avocat, avea suficiente moşii şi destui bani cât să le dăruiască celor patru fete ale sale o copilărie fără griji. Lucia era a doua născută. O fetiţă mândră, puternică, autoritară. Surorilor mai mici le era teamă de ea; nu voiai să o superi pe Lucia. A intrat la facultate într-o vreme în care tinerele dom­nişoare învăţau mai degrabă pianul, franceza sau bro­deria. Lucia a intrat printre primii. La matematică. Era deja o tânără frumoasă, o divă mignonă, care pă­rea mai înaltă decât era doar pentru că ştia ce în­seam­nă să fii sigur pe tine. Avea şi o mulţime de curte­zani: domnul avocat Diaconescu era un om pu­­ter­nic, Lucia avea ochii aceia care nu pu­teau fi îm­blânziţi, iar în rochiile de seară, la baluri, pur şi sim­plu radia. Era îndrăgostită în secret de Jean Mos­co­pol, un secret pe care îl păstrau mai toate fetele de atunci, dar puţine erau cele care zâmbeau mai tul­burător atunci când se auzea "Ai să iubeşti odată şi tu". Şi Lu­cia a început să iubească. Nebuneşte. Pe ni­ciunul dintre pretendenţii ei simandicoşi, admi­ratori ai averii avocatului Diaconescu, ci pe unul din­tre colegii ei din facultatea de ma­te­matică. Un stu­dent înalt, cu ochi pătrun­zători, ce aducea bine cu Jean Moscopol, dar nu avea faima şi nici banii lui. Mai ales banii. Iar avocatului Diaconescu nu-i plă­ceau tinerii săraci, oricâtă matematică ar fi ştiut. I-a in­terzis Luciei să-l mai vadă, a ţi­nut-o departe de iu­birea ei. Lucia s-a închis în ea, era prea mândră şi prea puternică ca să-şi arate slăbiciunile în faţa tată­lui. N-a vorbit cu nimeni, doar, cândva, ceva mai târ­ziu, într-o seară de bal, la care i se îngăduise să mear­gă, surorile au în­ţe­les ce clocot fierbea în sufletul ei. A dansat toată noap­­tea, noaptea era rece, de noiem­brie târziu, spa­tele Luciei era dezgolit, iar Jean Mos­co­pol nu cântase atât de sfâşietor niciodată. Spre di­mineaţă, a ieşit în gră­dină doar în rochie. Ştia foarte bi­ne ce face. Noaptea era rece, spatele era gol, Lucia era leoarcă de sudoare, pneumonia, pe atunci, era o boală mortală. Şi s-a îm­bolnăvit. Lucia a vrut să moa­ră, doar că doctorii, banii tatălui şi bunul Dumnezeu au vrut altfel. A supra­vie­ţuit. Imediat ce s-a vindecat, domnul Diaconescu şi-a măritat fa­ta cu un tânăr înstărit, din familia bo­ierilor Flo­rescu. Lucia s-a mu­tat la Bucureşti cu soţul ei, pe moşia pe care tocmai se construia un nou cartier, Flo­reas­ca. Nu şi-a iubit bărbatul. Nici nu a avut timp. La scurtă vreme după că­sătorie, tâ­nărul Flo­rescu a căzut de pe cal şi a ră­mas para­lizat. Lucia l-a în­grijit câţiva ani, până la moar­tea lui, până la venirea co­mu­niştilor. Apoi, ca orice boieroaică, a ajuns jos. În subsol, la arhive, printre vrafuri de hâr­tii, nori de praf şi o mulţime de şo­bo­lani. S-a îm­bolnăvit din nou, a fost pensionată pe caz de boa­lă. S-a vin­decat şi a mers mai depar­te. Lu­cia era pu­ternică, Lucia era mândră. A cumpărat o gar­­­so­nieră mi­cuţă într-un cartier de blocuri, a avut bani şi pen­tru nişte dra­perii verzi. Viaţa a mers mai departe. Aşa. Nici­cum. În 1980, sora ei mai mică a în­tre­bat-o dacă vrea să aibă grijă de un co­pil. A vrut. Când s-a fă­cut mai mare, copilul ace­la i-a dat să asculte într-o seară un disc cu Jean Moscopol. Mână, birjar! Lucia Florescu a plâns atunci cum n-o mai făcuse niciodată în viaţă. Apoi şi-a aprins o ţigară. A fost prima şi sin­gura oară când a fu­mat.