Natura României de azi, deși încă generoasă, este, ca mai peste tot în Europa, doar o rămășiță a fostei sale bogății. Dacă am da timpul înapoi cu patru-cinci sute de ani, am rămâne fără suflare: păduri nesfârșite și râuri limpezi, turme imense de antilope, bouri, zimbri și cai sălbatici, marmote, dropii, castori și foci trăiau în spațiul delimitat de Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Multe dintre ele au pierit cu totul și au fost uitate. Că de vină pentru poveștile lor triste au fost schimbările drastice de mediu, defrișările și asanările, lăcomia celor puternici, nepăsarea săracilor, în vremuri în care supraviețuirea era singura ordine, ori "lupta" ideologică a "omului nou" cu natura, nu mai contează. Pe unele le mai putem vedea împăiate prin muzee, ori le regăsim amintirea în versuri populare și în numele unor localități. Urma altora a fost înghițită de timp. Cine mai știe azi că ceahlăul a fost la origine un vultur uriaș, care patrona cândva Carpații, exterminat de oameni cu hoituri otrăvite? Doar de noi depinde ca asemenea sacrilegii să nu se mai repete și - cine știe - ca pe unele dintre animalele dispărute să le readucem, miraculos, înapoi.
Plotunul, cerbul "lopătos"
Înainte de a-și restrânge traiul la nesfârșitele taigale ale Siberiei sau Alaskăi, elanul trăia și în Țările Române, sub numele vechi de "plotun". Ultimul plotun a fost doborât de braconieri în 1978, în Vrancea. Dovezile existenței lui în pădurile noastre se află pretutindeni în folclor și în toponimie. Cantemir relata, în Descriptio Moldaviae, cum turmele de plotuni coborau iarna pe malurile Nistrului, iar din balada populară "Vodă Căpitan Matei" aflăm că, în vremea voievodului Matei Basarab, voinicii vânau "cerbii falnici, rămuroși, și plotunii lopătoși... ". În Geografia Universală a astronomului și matematicianului italian Magini, scrisă la sfârșitul secolului XVI, când vine vorba de Transilvania se spune că era acoperită de păduri dese, stăpânite de elani. După 1800, nu s-a mai vorbit de ei, însă câteva exemplare au mai fost semnalate, ici-colo, și în secolul 20. În 1964, a fost fotografiat un ultim plotun pe grindul Letea din Deltă.
Calul sălbatic (tarpanul)
Odată domesticit, calul a însoțit, din vremuri de dincolo de memorie, începând poate cu neoliticul timpuriu (7-10 000 ani î.H.), istoria recentă a omului și a contribuit decisiv la apariția civilizației. Spațiul dacic, cel dintre Tisa, Dunăre și Marea Neagră, este și leagănul strămoșului tuturor cailor domestici de pe teritoriul european. Tarpanii (sau tăpălanii, pentru că aveau glezna și copita groasă), ultimii dintre caii liberi, au trăit în podișul transilvan, în Câmpia Română, Moldova și Dobrogea, și au fost uciși, până pe la 1750, în vânători organizate de nobilii și boierii locurilor. Unele teritorii locuite de tarpani erau împrejmuite și capturarea lor interzisă oamenilor de rând. Rezervați ca trofee neamurilor regești, tarpanii erau uciși cu sulițe și paloșe, în vânători organizate, urmate de festinuri. Un cronicar de la curtea regelui român al Ungariei, Matei Corvin, amintește într-o scriere din 1495 de un astfel de "parc" de vânătoare, constituit în preajma cetății Făgărașului, unde viețuiau și zimbrii și bouri. În Moldova și Bugeac, tarpanii erau omorâți pentru că iepele lor ademeneau caii domestici, iar aceștia, odată "dedulciți" la libertate, nu mai suportau căruța sau călărețul și deveneau nărăvași.
Colunul, măgarul sălbatic
Cantemir vorbește și despre el, dar spune că nu-l cunoaște, de unde deducem că dispăruse deja, la sfârșitul secolului XVII. În siturile arheologice de la Hamangia și Techirghiol, s-au găsit o mulțime de oase de colun, măgarul sălbatic mongol, care viețuia în Moldova și Valahia acum câteva sute de ani. A fost un animal frumos, mai fin și mai înalt decât măgarul domestic, de culoare bej, cu coamă bogată. Balega lui era folosită pentru fumigațiile magice ce însoțeau unele descântece. Un sat de lângă Sibiu, pe nume Colun, este atestat pe la 1350 (satul există și azi). Multe așezări din Moldova și Basarabia au purtat numele Colunu. Ultimul măgar liber, aflat pe cale de dispariție, mai poate fi găsit azi doar în Mongolia și în stepele din nordul Chinei, în rezervații (de la câteva milioane, au rămas câteva mii), unde este intens braconat. În viitorul apropiat, colunul va fi, cu mare probabilitate, exterminat în totalitate.
Bobacul (marmota de stepă)
Marmota de stepă a trăit în toate câmpiile din teritoriul românesc. Denumirea de "bobac" sau "baibac" provine din limba turco-tătară și este regăsită azi în nenumărate toponime. Baibaracele sau baibafirele din vechime, haine scurte până-n brâu, purtate cu precădere de femei, se făceau din blană de bobac, prețuită pentru frumusețea și calitățile ei. Într-o vreme, nu exista cadou de nuntă mai bun de făcut unei mirese de boier decât o "baibaracă". Din acest motiv, bobacul a și fost exterminat, încă din evul mediu târziu. În zonele înalte ale Muscelului și Argeșului, a existat și o varietate alpină de marmotă, numită "șuică", întâlnită și în versurile baladei "Vodă Căpitan Matei" ("Țapii de pe stânci vânau/ Șuicile le săgetau/Munții văile vuiau"), dar și în alcătuirea unor toponime (ex. comuna Șuica din Olt). Și azi, în unele zone din sudul României, "bobac" i se spune unui bărbat mic de statură și îndesat, asemeni unei marmote.
Castorul sau brebul
Prezența castorului, neobosit constructor de diguri din trunchiuri de copac tăiate cu dinții, este atestată, pe tot teritoriul românesc, prin nenumărate toponime având în alcătuire particula "breb" sau "brebenel". Castorul european a dispărut aproape de pe tot cuprinsul continentului, acum mai bine de 200 de ani, fiind vânat excesiv pentru blană, dar și pentru castoreum, secreția glandelor sale perianale, cu aromă de vanilie, folosită la fabricarea parfumurilor. Dinții lor erau puși în salbe-talisman, purtate de copii, ca să le "dea" danturi puternice. Începând cu anul 1998, se încearcă reaclimatizarea castorilor pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. În această vară, prin migrație spontană, coborând pe Dunăre din nordul Europei, au ajuns și în Deltă câteva perechi de castori, în complexul lagunar de la Somova-Parcheș, unde sunt monitorizați. Este posibil, așadar, să avem din nou brebi în România, o specie cu un impact pozitiv asupra mediului, pentru că extind zonele umede, iar vizuinile lor din împletituri de crengi devin și locuri de cuibărit pentru păsări. O poveste cu final fericit, pe care am dori-o repetată și cu alte specii dispărute.
Marele zăgan, vulturul bărbos
Nu mai trăiește de mult în Carpați, dar străjuiește de la mare înălțime Pirineii, Alpii, Tibetul și Himalaya. Mai poate fi găsit și în insula Creta. Este cel mai mare și cel mai maiestuos dintre vulturi, cu o întindere a aripilor de aproape trei metri și ajungând până la 9 kg greutate. Penele negre care-i cresc la baza ciocului îi dau renumele de "bărbos". Are un colorit frumos și este copleșitor să-l vezi planând în tăriile cerului. Zăganii mai trăiau încă nestingheriți prin anii 1930, când au fost împușcați într-o campanie programată, crezându-se, în mod eronat, că vor ucide toți puii caprelor negre. Cei care au supraviețuit atunci au pierit în vremea comuniștilor, între 1950 și 1960, într-un asalt stahanovist de exterminare a lupilor, considerați și ei "dușmani ai poporului". Lupii erau momiți cu hălci de carne otrăvită, zăganii au căzut și ei victime ale acestei practici barbare, o mare pierdere pentru echilibrul naturii, căci, deopotrivă, lupul și zăganul erau sanitarii pădurii și garanții stabilității ei. Din fericire, azi lupii trăiesc din nou în pădurile noastre, grație unor migrații spontane masive venite dinspre Ucraina, însă din maiestuosul zăgan nu a rămas nici măcar amintirea. Au fost vremuri când stăpânea cerul Carpaților și își împrumuta numele unor masive întregi. "Zăgan", "Ceahlău" și "Rarău" sunt, cu mare probabilitate, denumiri dacice ale vulturului bărbos.
Dropia
Sărmana dropie, trăitoare cu zecile de mii în Câmpia Română, este o pasăre de stepă mult mai mare ca o găină (și din păcate chiar mai gustoasă decât ea), cu penaj frumos împestrițat și alură mândră, cea mai masivă dintre păsările zburătoare. Mai grei decât pelicanii sau lebedele, masculii de dropie ajungeau și la 18 kg. Sărăcia țăranilor din Bărăgan și Dobrogea a făcut ca dropia să fie vânată fără opreliști. A fost ușor de exterminat și pentru că nu este dotată cu glanda uropigiană, cea care secretă grăsimea protectoare la apă și la frig. Când sosea primul îngheț, aripile începeau să le atârne și nu mai puteau zbura, așa că țăranii ieșeau pe câmp și le ucideau cu bâte sau pietre, pentru a le băga la cuptor. Prin anii 1970, ultimele dropii au fost ucise în Teleorman, deși legile încercau să le protejeze. Prin anii '90, o singură pereche de dropii a mai fost semnalată, cuibărind în câmpia vestică și venită probabil din Câmpia Panonică.