NICOLAE MANIU - "Cel mai mare lux este să fii proprietarul timpului tău. Și dacă poți trăi și din pasiunea ta, lux mai mare nu există"

Lucrări de 100.000 de euro

La 70 de ani, clujeanul Nicolae Maniu este unul dintre cei mai faimoși pictori români din lume. Și printre cei mai bine vânduți. În anii '80, a plecat din țară, hotârât să răzbată cu arta sa în Occident. Și este printre puținii plasticieni români care a reușit. Fru­musețea delicată a făpturilor de vis din lucrările sale te prinde imediat. Este un spectacol frenetic de cu­lori și de forme vaporoase și misterioase, un spec­tacol care îți încălzește sufletul și îți bucură ochiul. În răspărul dibuirilor artistice ale vremii de-acum, când abstracte, când prea realiste, artistul și-a construit un univers mirific. Un univers pictat cu migala și splen­doarea vechilor maeștri flamanzi, dar guvernat de o magie suprarealistă, de secol XX. Această rară com­binație de meșteșug renascentist și visare modernă a făcut ca în anii '90 Maniu să intre în portofoliul uneia dintre cele mai importante galerii din Paris. În doar câțiva ani, prinți, bancheri, oameni de afaceri și actori renumiți ai lumii încep să-și dorească tablo­urile sale, pentru care sunt dispuși să plătească prețuri mari. Lucrările românului ajung să se vândă și cu 100.000 de euro! Prețuri la care pictorii de la noi încă visează. Și astfel, Nicolae Maniu ajunge să fie cel mai co­lecționat și mai răspândit pictor român de pe glob. 600 de tablouri semnate de el se află în ca­sele bo­ga­ților colecționari din Asia, Europa și Ame­rica; de la Paris până în Miami și New York, de la Londra până în Hong Kong și Singapore. Între ei se numără se­cre­tarul financiar al sultanului din Brunei, actorul Pierce Brosnan, fiul lui Deng Xiaoping (mag­nat din Macao și Singapore, îmi explică pictorul), regele comerțului cu petrol sau Chairman-ul unui mare Consorțiu in­ternațional de arhitectură din Ala­bama. Pe lângă ei, prestigioase muzee și colecții pu­bli­ce din Germania, Elveția, SUA și România adă­postesc lucrările picto­rului clujean. Până acum câțiva ani, un tablou de Ma­niu era de negăsit la vreun co­lecționar român. Apoi, începând din 2007, câțiva clu­jeni, oameni de afaceri pasionați de arta maestrului, au reușit să se "atingă" de lucrările sale, cumpărân­du-le prin negocieri direc­te cu pictorul. De aici și până la marele eveniment de la Cluj, din această primăvară, nu a fost decât un pas. Noii săi prieteni l-au rugat, aproape că l-au somat, așa cum îmi spu­ne pictorul, după ce i-au pus la dispoziție și lucrările din colecțiile lor, să organizeze în orașul de pe Someș cea mai mare expoziție retro­spectivă Maniu făcută vreodată în lume. O expoziție de mare clasă. Ea a fost darul pe care Nicolae Maniu îl făcea orașului său și românilor. Darul Seniorului. Și pentru care lui Ni­colae Maniu i s-a decernat titlul de cetățean de onoare al județului Cluj. Un titlu pentru care, atunci când am început să stăm de vorbă, picto­rul s-a arătat ne­așteptat de mândru. Acum, la 70 de ani, Nicolae Ma­niu, cel plecat din Cluj ca să cuce­rească Occidentul, vrea să revină acasă, întorcând astfel încă o filă a destinului său tumultuos. Un "aca­să" pe care l-a purtat tot timpul cu el și de care nu s-a despărțit ni­cio­dată.

Cedarea Ardealului, tata și portocalele

Mă uit cu atenție la domnul din fața mea. Din­colo de carapacea sa scorțoasă, de gentle­man ardelean, șlefuit în Occident, Nicolae Ma­niu iradiază o mare gingășie. Mai ales ochii, ochii săi cu privirea grea și ușor tristă.

- D-le Nicolae Maniu, care este cheia suc­cesului dvs.? (îmi iau eu inima în dinți)

- Succesul trebuie să-l construiești. Nu exis­tă o cheie a succesului. Mai degrabă un de­mers. Cum spune un proverb chinezesc: "Un drum de zece mii de kilometri începe cu primul pas".

- Să începem atunci cu primii pași ai dvs. către succes. Când v-ați descoperit talentul de artist? Și când v-ați hotărât să vă urmați vocația?

- Încă de la grădiniță desenam cu dezinvoltură. Dar cel care m-a încurajat și mânat cu cerbicie și tandrețe să aleg calea artei a fost tatăl meu, Ionel Maniu. Tata fusese, la rândul său, un desenator ex­trem de talentat, și cine știe ce ar fi ieșit din el dacă s-ar fi hotărât să facă artă. Dar fiind primul ridicat dintr-un neam de țărani, pentru ai săi asta ar fi fost o ere­zie. Așa că tata a făcut ceva practic, dar care se lega de cultură. A înființat "Cartea noastră", cea mai mare librărie a Clujului, dintre războaie. De la li­brăria asta i s-a tras un destin aventuros, pe care l-am moș­tenit și eu. Numai că al tatei a fost mult mai tra­gic. În 1940, Clujul cade la unguri, cu tot Ardealul de Nord. Ai mei se mută la Turda, în refugiu. De asta m-am născut eu la Turda, la fel ca și fratele meu, cu doi ani mai mare. De fapt, îs clujean. Trăit, educat, școală elementară, Liceul de Artă, plus Institutul de Artă, totul la Cluj. Ne-am întors acasă în septembrie 1944, când nemții se retrăgeau, Ardealul de Nord i-a revenit României și noi am rămas în Cluj. Dar tata dispare într-un mod misterios.

- Avea probleme cu comuniștii?

- Nu. Că nu prea știa nimeni atunci ce-i comu­nismul. Altceva era. Cât stătuse în Turda, el avea pe perete o hartă mare a Europei și, în fiecare dimineață, în funcție de știri, din '39, când începuse războiul, punea steagul cu zvastica germană, cum înainta în Europa. Nu era nici nazist, nici legionar, dar avea relații comerciale cu librăria în Germania. Primea de acolo hârtie, stilourile Mont Blanc, Parker. Că tata vindea cărți, dar și papetărie. Și când lu­crurile s-au zguduit, i-a zis cineva: "Vezi că-i sigur, ai fost fișat că erai progerman". Și tata dispare un an, cu armata germană, la Viena. Aici, alte necazuri. Face un ulcer perforat și îl operează o somitate de chirurg austriac. Dar el, ca prizonier la nemți, ar fi trebuit să stea într-un lagăr. Și doctorul îi spune: "Dacă vreți să vă vindecați, ar fi bine să mâncați citrice. Mergeți în Italia". Și tata pleacă nestingherit în Ita­lia, fiind tot timpul în prizonierat, chi­purile. Dar, probabil că plătise el ceva aur, că ajunge la Roma și nimerește în­tr-un lagăr de prizonieri, la Cinecittà. În raiul protejaților lăsați de nemți. A revenit în țară în 1945, în noiembrie. Țin minte că a venit cu o valiză plină de portocale. Revine și își redeschide, li­niș­tit, librăria în Cluj. Dar în 1948, într-o seară, e luat și dus la Canal, că era capitalist, nu-i așa? A făcut, săracul, ca­nalul de două ori, până la marea amnis­tie din '64. Cu martori falși, a stat închis 11 ani pe nimic, pentru o ideologie care se schimba de la o zi la alta. Iar când s-a întors definitiv, s-a implicat și mai tare în formarea mea. Lui îi datorez faptul că am dat la Liceul de Artă și la Insti­tutul de Artă din Cluj.

"Cum dracu' au putut ei să facă buchetele astea de flori?"

- Când ați devenit pictor profesionist?

- Cum veți vedea, eu nu am avut o rețetă a suc­cesului. În studenție, de pildă, am făcut sculptură. Dar, după ce am terminat facultatea, am înțeles re­pede că era complicat de trăit cu sculptura. Visam să fac sculptură în bronz, dar era greu de făcut, greu de transportat, de vândut oriunde în lume, nu doar în România. Mulți regretă și spun că România a pierdut un posibil sculptor mare. Am renunțat la sculptură ca să pot fi proprietar al timpului meu. Fără salariu bun, dar și fără șefi și fără orar. Cel mai mare lux este să fii proprietarul timpului tău. Și dacă poți trăi din ce-ți place să faci, cum e cazul meu, lux mai mare nu există. Revenind la întrebare, am început relativ târ­ziu pictura, la 27 de ani. În facultate, o detestam. N-am atins culorile șase ani. Iar pictura am făcut-o autodidact. Nu am avut un Bramante sau un Ghirlan­daio, ca să fur meserie. Școala serioasă de pictură era la București, nu la Cluj. Poate și de aceea, primele mele tablouri din România, din 1971, au fost de altă fac­tură. Erau tablouri pictate pe PFL, în culori ti­po­grafice. Erau foarte Pop Art. Am apărut cu per­sonaje galbene, violet, cu umbre roșii. Un fel de rebeliune, n-aveam nimic de-a face cu nimeni.

- Erați încă departe de meșteșugul flamand care v-a consacrat.

- Eram încă de atunci obsedat de măiestria asta a picturii flamande, olandeze și italiene. Și, treptat, am ajuns să descopăr pictura aceea uluitoare în ulei. Mai din cărți, mai după cele câteva tablouri de la Muzeul de Artă din București. Mă uitam cum dracu' au putut ei să facă buchetele astea de flori, redate cu o perfecțiune dezarmantă? Mă gândeam la ele zi și noapte. Și, încet, redescoperind singur ce știu eu, cu har, cu pasiune, insistând până la obsesie, am ajuns să pictez ca flamanzii și olandezii. Apoi am început să fac peisaje. Peisaje tipice, să zic, pentru zonele de dealuri din jurul Clujului. Numai că erau peisaje inventate. Le inventam eu din cap. Și ele începuseră să-mi asigure existența. Mi le cumpărau doctorii. Se băteau pe ele.

Cu norocul în pânze

- Cum a început aventura dvs. în Occident?

- Nu prea eram hotărât, mai ales că soția și fata mea erau încă în țară. Dar, la Braunschweig, expo­zi­ția mea a fost un succes: s-a vândut imediat. Apoi mi-a venit o comandă prestigioasă de la Muzeul Al­brecht Dürer din Nürnberg. Și începuse să-mi și placă viața liberă din Germania. La noi, Ceaușescu deja ne arăta biciul. Toate astea m-au convins să încerc să rezist ca artist în Occident. Mai întâi, m-am apucat să stu­diez piața de artă. Eu credeam în pictura mea care implica multă meserie. În Germania, însă, altceva era atunci la modă. În legătură cu asta, îmi amintesc un răspuns al lui Karl Lagerfeld, când a fost întrebat: "Ce înseamnă pentru dvs. moda?". "Sim­plu. E ceva ce se demodează". Atunci, era în plin boom noua pictură sălbatică. În galerii vedeai pânze uriașe, cu pictură din asta puerilă, cum fac copiii. Si­gur, din zona aceea a rămas Baselitz, de pildă. Dar acum, piața era pur și simplu invadată cu niște ta­blo­uri uriașe, făcute probabil în două zile. Puteam devia și eu într-acolo, ca să fiu la modă. Dar nu credeam în pictura aia. Așa că eu am continuat cu pictura mea, în care introdusesem imagini noi. Aveam deja un lanț de invitații din Göttingen, din Hamburg, dar am mai tatonat și alte galerii. N-au dovedit prea mult en­tuziasm. "Nu, că astea sunt fumate, e surrealism, acum se cere altceva!". Dar, cu toată opoziția gale­riș­tilor, tablourile mele se vindeau. Le cumpărau oa­meni care nu știau nimic despre mine. Așa că am mers mai departe, pentru că știam că pictura mea este mai expresivă, este rară, puțini puteau face așa ceva, ținea de meș­teșug. Era o pictură făcută serios, nu escrocherie. Și crezul meu a dat rezultate. Dar a mai fost ceva bizar în acele începuturi. Anume, că niciun galerist, dar niciunul, nu m-a întrebat dacă am diplo­mă de ab­sol­vent de institut de artă. Unul singur, un austriac, a zis: "Veniți din România? Se vede! Acolo se mai face școala asta serioasă. Asta în Occident e ca o erezie". Pe urmă, am renunțat la căpițele și la dealurile arde­lenești din pictura mea. Și am trecut la compoziții cu personaje, cu mesaj și subiecte ce puteau fi înțelese și de publicul din Occident.

- Cum ați ajuns la Paris, schimbându-vă iar destinul?

- Un prieten m-a dus la Paris. A fost primul fran­cez pe care l-am cunoscut când am ajuns acolo, în anii '80. Îl cheamă Pierre B. Pierre și s-a pasionat de arta mea. Ne-am împrietenit, mi-a cumpărat multe ta­blouri. Ținea la mine, urmărea cariera mea aflată în ascensiune, la galeria pariziană "Opera Gallery" și, într-o zi, mi-a spus să-mi fac bagajele din Ger­ma­nia și mi-a pus la dispoziție un apartament în Paris. Eu tocmai mă despărțisem de soția mea, nu din vina mea, dar, în fine, tot al doilea cuplu în lume se separă, la un moment dat. Așa că Pierre mi-a spus: "Hai la Paris, ca să scapi de nostalgii!". Dar nu mi-a fost ușor să plec din Germania. Aveam gașca mea de români stabiliți acolo. Erau toți stomatologi, pentru că și Sofia, soția mea, era stomatolog. Ne știam toți din anii tinereții. Dar veneam des la Paris. Vorbeam franceză, mai ieșeam. Pierre ne arăta fața secretă a Parisului, m-a tot dus în restaurante cu "rafinesuri" din astea de consumiști. Mai târziu, pentru că ținea mult la mine (acest om a avut vreo 30 de tablouri de-ale mele), și-a dorit să facă un Muzeu Maniu în Spa­nia. Își construise o vilă uriașă, nu departe de Bar­ce­lona. Lângă Barcelona este și casa lui Dali. Așa voia el, să facă o casă Maniu. Dar în 2002 a murit.

"Comerțul de artă a devenit un business gigantic"

- Și totuși, ați plecat la Paris, și în anii '90, erați deja un pictor de mare succes.

- Da, dar am făcut sacrificii mari pe drumul aces­ta lung. Toate drumurile le-am făcut eu, pe banii mei, cu toate riscurile. Și n-am ajuns niciodată să fiu în­da­torat. Dar e o luptă dură să trăiești din pictură, mai ales în Paris, unde sunt aproape 28.000 de artiști în­scriși la Maison des Artists, Uniunea Plasticienilor de acolo. Dintre toți, doar 2% trăiesc numai din artă. E o meserie care nu este de recomandat!

- Cum ați ajuns să aveți cota aceasta mare?

- Cu ce m-am mândrit eu mereu a fost că întotdeauna cumpărătorii mei au vrut un tablou de-al meu pentru imaginea sa, și nu pentru numele meu. De multe ori, ei nici nu știau de mine. Așa cum a fost Pierce Brosnan. Așa că eu aș vrea să uit de cuvântul cotă. După ce o să mor, or să tot vină să mă coteze. Așa rău am ajuns, că azi-mâine n-or să se mai ex­pu­nă opere de artă, ci etichete cu prețuri. Am și asis­tat la așa o scenă. La Paris, la Sotheby's, se făcea o li­citație și, cu o zi înainte, s-au expus tablouri ale marilor impresioniști. Între ei era și Cezanne, cu un tablouaș cu niște mere. Era estimat între 2 și 5 milioane de euro. Și numai ce văd în fața mea un cuplu de francezi bătrâni. Se uitau ei atenți și zic eu: "Vă place Cezanne? Că v-am observat cum îl ad­mirați". Și ei: "Nu, domnule, admiram pre­țul!". Sigur, cei mai mari artiști ai lumii sunt cei ca­re sunt cei mai scumpi. Dar chiar și așa, pe alocuri s-a ajuns prea departe. E o ne­rușinare că anul trecut, în martie, un tablou din anii '60, al unui pictor Rothko, a devenit cea mai scumpă pată roșie din pictura universală: 73 de milioane de dolari! Și, la trei săptămâni, un El Greco, cam de aceeași mărime, se vinde cu doar 9 milioane de dolari. Și unde-i El Greco, și unde-i o pată roșie? S-a ajuns la ceva total aberant. Comerțul de artă a devenit un business gigantic.

"Îmi place să mă sărut pe românește"

- Cum stați cu muzele, maestre Maniu?

- Eu n-am avut muze. Nudul de femeie apare târziu în pictura mea. Și când îl pictezi, poți ori­când să cazi în comercial. Am găsit ceva modele printr-un prieten, fete care au venit, le-am făcut poze. De vreo trei ori s-au dezbrăcat, în fine... Eu eram atunci încă în Germania. Am pictat multe nuduri din spate, din profil, puține sunt frontale, pentru că tablourile cu nuduri feminine, dacă femeia din ele se uită frontal, sunt greu de vândut. Asta din cauza soției cumpărătorului. O știu și de la alți pictori și galeriști. Îmi amintesc de o fată pe care am cunoscut-o în '97, Dora, o fată tânără din Cluj, cu care am stat așa, o vreme, îi plăceam ca artist. Pe ea am pictat-o în vreo 40 de tablouri. Dar am pictat-o ca și când aș fi pictat gheață. Căci așa a fost pentru mine cu femeile: o fatalitate. N-am avut idile. N-am găsit. N-am găsit pe cine­va pe care s-o iubesc și s-o pictez. Poți fi trist uneori din cauza asta, uneori chiar și depresiv la limită. Sigur, am avut câteva relații din astea, de pat, cum se spune, dar nu de suflet. Franțu­zoai­cele nu-s faine, iar eu mă descurc în română; am eu mobilitate în franceză, dar pentru nuanțe mai trebuie să merg la dicționar. Și mie îmi place să mă sărut pe românește. Am mai cunoscut ceva fe­mei de rasă și aici, dar e complicat să ai o legătură de la distanță. Și ce arsenal uimitor de femei e în România! Acum au apărut astea, starletele. Arată de parcă-s din Las Vegas, dar cu o tentă balca­nică.

- Dacă în România vă plac femeile, ce vă place la Paris? Cum e viața dvs. acolo?

- Acum e izolată, iar Parisul l-am consumat deja. Am fost peste tot, am ieșit la expoziții, la ver­nisaje, am cheltuit sume foarte mari pe restau­rante, pentru că nu aveam pe ce cheltui banii, decât pe vinuri, mâncare și prieteni, ieșiri. Iar când ieși la o terasă din Paris, începe spectacolul străzii și al orașului. Spectacolul acesta, greu de prins în câteva cuvinte. Dar și marile evenimente, pe care numai Franța le poate face, sau Parisul. Cu clădirile alea pe care nu le mai poate repeta nimeni. Zgârie-nori, oțel poate să facă oricine. De aia Parisul va rămâne întotdeauna vizitat. Din păcate, viața în Paris a devenit foarte scumpă. Pa­risul este între primele cinci cele mai scum­pe orașe ale lumii. Vorbim de chirie, de restaurantele care au devenit neobrăzat de scumpe. Nu mai ies. Eu știu cum s-au triplat prețurile de când a apărut euro. Și nici nu se mai poate fuma în localuri. Prie­tenii pe care îi mai am îi adun la mine. Eu gătesc, și decât să bem două cupe de șampanie, pe banii ăia bem o sticlă. Totuși, una dintre frus­trările pe care o să le am când o să mă repatriez va fi lipsa mi­cilor bunătăți franțuzești. Brânze­turile sau scoicile și alte mici "rafinesuri" din astea, pe care la Paris le pot cumpăra proaspete de la piață.

- Când și unde vă veți retrage în România?

- Voi veni, spre sfârșitul lui 2014, în Cluj. Pă­răsesc Parisul, după ce l-am consumat. Trebuie să te gândești că, de la vârsta asta înainte, poate să ți se întâmple ceva, Doamne feri! La Paris, eu nu am pe cine să chem. Am cunoștințe, dar orașul e mare, oamenii-s răsfirați. În Cluj, totul e mult mai simplu. Și pe urmă, contează mult că mi s-a pus la dispoziție o vilă, grație unuia din colec­țio­narii români, o casă în care o să mă simt și eu nu mo­șier, dar fericit în grădina aceea ca o junglă, care mă aș­teaptă. Acolo simt că voi picta enorm. Am idei pentru încă mulți ani.