E condamnată dreapta la neputinţă?

Toţi reprezentanţii politici ai dreptei ştiu că avansul stângii spre anexarea totală a instituţiilor statului român poate fi stopat doar prin unitate.

În sfertul de veac de după 1989, dreapta nu a reuşit niciodată să se unifice, victoriile ei dato­rându-se alianţelor conjuncturale şi/sau personalităţilor pe care le-a aruncat în joc. Situaţia nu se prezintă diferit nici în 2014. Marelui partid al stângii, PSD-ul (aliaţii săi fiind, obligatoriu, sateliţi mai mult sau mai puţin artificiali), dreapta nu-i poate opune o formaţiune de aceleaşi dimensiuni, capa­bilă să-i blocheze asaltul asupra puterii absolute în stat. Cau­zele dezbinării dreptei sunt multe, majoritatea ţinând chiar de renaşterea ei după răsturnarea totalitarismului ceauşist. Stânga a moştenit structurile PCR-ului, partidul ei actual fiind rezultatul unei năpârliri care i-a schimbat doar faţada. Nici schimbarea generaţiilor nu i-a modificat foarte tare re­flexele organizatorice, noii lideri fiind doar aparent "eu­ropeni" şi democraţi, aspiraţiile lor spre controlul absolut al societăţii ridicându-se la cota înaintaşilor. Dreapta s-a refă­cut pe baza unor "partide istorice", repede invadate de "ne­mulţumiţii" stângii, partide ce şi-au continuat, conştient sau nu, concurenţa interbelică, fără să bage de seamă că luptau cu o organizaţie de alt tip, cu o experienţă politică net diferită, dobândită în anii de guvernare singulară comunistă. Pe scurt, PSD-ul a încercat mereu să redobândească puterea absolută a "strămoşului" său, PCR-ul, adaptându-se cât de cât vre­mu­ri­lor, impunându-şi mereu aparenţa de partid normal, demo­cratic. În ciuda victoriilor sale de etapă, dreapta nu a înţeles, până de curând, că singura ei şansă de a echilibra balanţa politică este o raportare unitară la proteismul organizatoric PSD-ist. Anul 2014 este esenţial pentru destinul dreptei ro­mâneşti. După pierderea parlamentarelor (care au asigurat o majoritate remarcabilă PSD-ului, dreapta a înţeles că sal­varea statului de drept nu poate fi realizată decât prin înfrân­gerea stângii în bătălia pentru ultima instituţie pe care aceasta nu o do­bândise: preşedinţia ţării. Dacă PSD-ul ar captura şi această "poziţie", nimic nu ar mai putea mişca în România fără acor­dul său. Dreapta a părut conştientă că valului PSD-ist nu i se poate opune decât prin formarea unei orga­nizaţii par­tinice solide, reunind toate formaţiunile po­li­tice ce o re­prezintă, şi prin desemnarea unui candidat unic la preşe­dinţie, capabil să atragă voturile unui electorat derutat de prea multele variante propuse de ea, sau sătul de politi­cia­nismul celor pe care i-a propulsat, până acum, în fruntea adminis­traţiei. O dreaptă uni­tă, solidară cu propriul candidat, ar fi capabilă să depă­şeas­că şi efectele psihologice ale măsu­rilor dure împotriva crizei economice luate obligatoriu de fosta guvernare PDL-istă, ieşită din rândurile sale, şi - con­co­mitent - să oblige stân­ga la o dezbatere pe problemele reale ale societăţii româ­neşti actuale. Anunţul fuziunii PNL-PDL (în ciuda trecutului tulbure al partidelor în cauză) pare să arate că soluţia unifi­cării dreptei a fost, în sfârşit, găsită, noii grupări urmând să i se alăture - prin fuziuni succesive sau prin alianţe - toate ce­lelalte grupări cu aceeaşi opţiune po­litică. Cu un candidat unic şi un program articulat pe mă­sură, dreapta ar obliga PSD-ul (cu sateliţii săi cu tot) la o dez­batere serioasă asupra situaţiei ţării, diversiunea "băsism-anti­băsism" - impusă tematic de stânga - pierzându-şi cre­di­bilitatea. Într-adevăr, "epoca Băsescu" se apropie de sfârşit. Istoria se va pronunţa, probabil, asupra ei. Traian Băsescu a avut meritul de a pro­paga ferm, în lupta cu "sistemul", inde­pen­denţa Justiţiei. A avut şi neşansa de a guverna într-o pe­rioadă de criză eco­no­mică generalizată, asumându-şi curajos măsurile cele mai dure de stopare a ei. Justiţialismul său a provocat reacţiile cele mai virulente ale celor vizaţi, în spe­cial din mafia PSD-istă, care au şi inventat (prin difu­zoarele lor media, de tip Antena 3) băsismul ca formulă "tiranică" de impunere a in­dependenţei puterii judecătoreşti, în lupta cu "clasicizata" co­rupţie românească. PSD-ului îi convine menţinerea dezba­terii pe tema "băsism-antibăsism", pentru că astfel poate lega asaltul său contra independenţei Justiţiei de efectele deciziilor anticriză ale guvernului Boc, luate sub îndrumarea preşedintelui. Confuzia, ca stare politică, convine de minune "strategilor" stângii, pentru că PSD-ul şi com­pa­nia nu au, în fapt, un program economic viabil. Pre­zum­tivul său can­didat la preşedinţie, Victor Ponta, nu are nici ca­pacitatea, nici pregătirea, de a se avânta într-un schimb coe­rent de idei pe teme concrete privind economia, inte­grarea europeană, viito­rul societăţii româneşti. Singurele mani­fes­tări reale ale can­didatului Ponta ţin, mai degrabă, de demo­larea realizărilor "băsismului" în diverse domenii, de la Jus­tiţie la Învăţământ, de la Infrastructură la susţinerea IMM-urilor etc. Pentru a câştiga preşedinţia ţării, el are, în con­secinţă, nevoie de cantonarea dezbaterii în falsa dilemă bă­sism-antibăsism, de păstrarea unei drepte divizate şi chiar de propulsarea unor diversionişti de tip iepure (ca falşii aler­gători la concursurile de fugă), precum C. Popescu-Tă­ri­ceanu, uşor de manevrat şi uşor de mulţumit, cu fărâ­miturile căzute de la masa puterii.
Din păcate, dreapta este pe cale să se lase antrenată în "ho­ra mediatică" propusă de PSD. Orgoliile liderilor ei au fost stimulate (pe chestiuni mai mult sau mai puţin princi­piale), urgenţa unificării a fost împotmolită în amănunte de procedură, reincriminările partinice au fost puse iarăşi pe tapet. Chiar şi preşedintele Băsescu a intrat în acest "joc al des­părţirilor", stimulând individualismul PMP-ului şi ata­când PDL-ul, pentru propusa fuziune cu PNL-ul, per­cepută ca o "trădare", deşi el însuşi anunţase despărţirea de PDL, par­tidul pe care l-a condus şi care l-a susţinut în toate acţiu­nile sale. Este drept că, sub conducerea lui Vasile Blaga, PDL-ul s-a distanţat de fostul său conducător, motivul elec­toral fiind posibila percepţie negativă asupra partidului, pro­vocată de stăruitoarea campanie antibăsistă a aparatului mediatic al stângii. Unificarea dreptei şi posibilitatea ei de a înfrânge stânga la prezidenţiale depinde acum de tăria liderilor PNL de a rezista presiunii diversioniste a PSD-ului, care a generat, deja, dezertările "tăricene", şi depinde şi de acceptarea ideii că PDL-ul este, totuşi, un partid egal, cu o infra­structură solidă. În acest moment, dreapta are apro­xi­mativ cinci prezumtivi candidaţi, gata să se lupte între ei, spre bucuria lui Victor Ponta, care a furat deja startul spre Co­­troceni. Dreapta ar da dovadă de maturitate şi ar putea, în sfârşit, intra în competiţie, dacă ar accepta un sondaj de opinie obiectiv (sau, mai multe) legat de impactul candi­da­ţilor asupra electoratului, cel mai bine plasat dintre ei urmând să fie acceptat de toate formaţiunile. Rezolvarea problemei este urgentă, o continuare a gherilei interne a dreptei făcând ascensiunea lui Victor Ponta spre şefia statului de neoprit. Iar ce înseamnă acapararea totală a instituţiilor puterii ar trebui să-şi amintească toţi românii, de pe vremea defunc­tu­lui P.C.R.