În sfertul de veac de după 1989, dreapta nu a reușit niciodată să se unifice, victoriile ei datorându-se alianțelor conjuncturale și/sau personalităților pe care le-a aruncat în joc. Situația nu se prezintă diferit nici în 2014. Marelui partid al stângii, PSD-ul (aliații săi fiind, obligatoriu, sateliți mai mult sau mai puțin artificiali), dreapta nu-i poate opune o formațiune de aceleași dimensiuni, capabilă să-i blocheze asaltul asupra puterii absolute în stat. Cauzele dezbinării dreptei sunt multe, majoritatea ținând chiar de renașterea ei după răsturnarea totalitarismului ceaușist. Stânga a moștenit structurile PCR-ului, partidul ei actual fiind rezultatul unei năpârliri care i-a schimbat doar fațada. Nici schimbarea generațiilor nu i-a modificat foarte tare reflexele organizatorice, noii lideri fiind doar aparent "europeni" și democrați, aspirațiile lor spre controlul absolut al societății ridicându-se la cota înaintașilor. Dreapta s-a refăcut pe baza unor "partide istorice", repede invadate de "nemulțumiții" stângii, partide ce și-au continuat, conștient sau nu, concurența interbelică, fără să bage de seamă că luptau cu o organizație de alt tip, cu o experiență politică net diferită, dobândită în anii de guvernare singulară comunistă. Pe scurt, PSD-ul a încercat mereu să redobândească puterea absolută a "strămoșului" său, PCR-ul, adaptându-se cât de cât vremurilor, impunându-și mereu aparența de partid normal, democratic. În ciuda victoriilor sale de etapă, dreapta nu a înțeles, până de curând, că singura ei șansă de a echilibra balanța politică este o raportare unitară la proteismul organizatoric PSD-ist. Anul 2014 este esențial pentru destinul dreptei românești. După pierderea parlamentarelor (care au asigurat o majoritate remarcabilă PSD-ului, dreapta a înțeles că salvarea statului de drept nu poate fi realizată decât prin înfrângerea stângii în bătălia pentru ultima instituție pe care aceasta nu o dobândise: președinția țării. Dacă PSD-ul ar captura și această "poziție", nimic nu ar mai putea mișca în România fără acordul său. Dreapta a părut conștientă că valului PSD-ist nu i se poate opune decât prin formarea unei organizații partinice solide, reunind toate formațiunile politice ce o reprezintă, și prin desemnarea unui candidat unic la președinție, capabil să atragă voturile unui electorat derutat de prea multele variante propuse de ea, sau sătul de politicianismul celor pe care i-a propulsat, până acum, în fruntea administrației. O dreaptă unită, solidară cu propriul candidat, ar fi capabilă să depășească și efectele psihologice ale măsurilor dure împotriva crizei economice luate obligatoriu de fosta guvernare PDL-istă, ieșită din rândurile sale, și - concomitent - să oblige stânga la o dezbatere pe problemele reale ale societății românești actuale. Anunțul fuziunii PNL-PDL (în ciuda trecutului tulbure al partidelor în cauză) pare să arate că soluția unificării dreptei a fost, în sfârșit, găsită, noii grupări urmând să i se alăture - prin fuziuni succesive sau prin alianțe - toate celelalte grupări cu aceeași opțiune politică. Cu un candidat unic și un program articulat pe măsură, dreapta ar obliga PSD-ul (cu sateliții săi cu tot) la o dezbatere serioasă asupra situației țării, diversiunea "băsism-antibăsism" - impusă tematic de stânga - pierzându-și credibilitatea. Într-adevăr, "epoca Băsescu" se apropie de sfârșit. Istoria se va pronunța, probabil, asupra ei. Traian Băsescu a avut meritul de a propaga ferm, în lupta cu "sistemul", independența Justiției. A avut și neșansa de a guverna într-o perioadă de criză economică generalizată, asumându-și curajos măsurile cele mai dure de stopare a ei. Justițialismul său a provocat reacțiile cele mai virulente ale celor vizați, în special din mafia PSD-istă, care au și inventat (prin difuzoarele lor media, de tip Antena 3) băsismul ca formulă "tiranică" de impunere a independenței puterii judecătorești, în lupta cu "clasicizata" corupție românească. PSD-ului îi convine menținerea dezbaterii pe tema "băsism-antibăsism", pentru că astfel poate lega asaltul său contra independenței Justiției de efectele deciziilor anticriză ale guvernului Boc, luate sub îndrumarea președintelui. Confuzia, ca stare politică, convine de minune "strategilor" stângii, pentru că PSD-ul și compania nu au, în fapt, un program economic viabil. Prezumtivul său candidat la președinție, Victor Ponta, nu are nici capacitatea, nici pregătirea, de a se avânta într-un schimb coerent de idei pe teme concrete privind economia, integrarea europeană, viitorul societății românești. Singurele manifestări reale ale candidatului Ponta țin, mai degrabă, de demolarea realizărilor "băsismului" în diverse domenii, de la Justiție la Învățământ, de la Infrastructură la susținerea IMM-urilor etc. Pentru a câștiga președinția țării, el are, în consecință, nevoie de cantonarea dezbaterii în falsa dilemă băsism-antibăsism, de păstrarea unei drepte divizate și chiar de propulsarea unor diversioniști de tip iepure (ca falșii alergători la concursurile de fugă), precum C. Popescu-Tăriceanu, ușor de manevrat și ușor de mulțumit, cu fărâmiturile căzute de la masa puterii.
Din păcate, dreapta este pe cale să se lase antrenată în "hora mediatică" propusă de PSD. Orgoliile liderilor ei au fost stimulate (pe chestiuni mai mult sau mai puțin principiale), urgența unificării a fost împotmolită în amănunte de procedură, reincriminările partinice au fost puse iarăși pe tapet. Chiar și președintele Băsescu a intrat în acest "joc al despărțirilor", stimulând individualismul PMP-ului și atacând PDL-ul, pentru propusa fuziune cu PNL-ul, percepută ca o "trădare", deși el însuși anunțase despărțirea de PDL, partidul pe care l-a condus și care l-a susținut în toate acțiunile sale. Este drept că, sub conducerea lui Vasile Blaga, PDL-ul s-a distanțat de fostul său conducător, motivul electoral fiind posibila percepție negativă asupra partidului, provocată de stăruitoarea campanie antibăsistă a aparatului mediatic al stângii. Unificarea dreptei și posibilitatea ei de a înfrânge stânga la prezidențiale depinde acum de tăria liderilor PNL de a rezista presiunii diversioniste a PSD-ului, care a generat, deja, dezertările "tăricene", și depinde și de acceptarea ideii că PDL-ul este, totuși, un partid egal, cu o infrastructură solidă. În acest moment, dreapta are aproximativ cinci prezumtivi candidați, gata să se lupte între ei, spre bucuria lui Victor Ponta, care a furat deja startul spre Cotroceni. Dreapta ar da dovadă de maturitate și ar putea, în sfârșit, intra în competiție, dacă ar accepta un sondaj de opinie obiectiv (sau, mai multe) legat de impactul candidaților asupra electoratului, cel mai bine plasat dintre ei urmând să fie acceptat de toate formațiunile. Rezolvarea problemei este urgentă, o continuare a gherilei interne a dreptei făcând ascensiunea lui Victor Ponta spre șefia statului de neoprit. Iar ce înseamnă acapararea totală a instituțiilor puterii ar trebui să-și amintească toți românii, de pe vremea defunctului P.C.R.