Mână, birjar!

Bună dimineața

În brațele ei mă topeam. Așa cum dragostea to­pește orice împotrivire. Așa cum dragostea te face să te uiți, să nu te mai știi, să nu te mai poți aminti, în­chipui decât așa: topit, pierdut în brațele ei. Iar acolo să-ți fie bine, cel mai bine, de parcă așa, fără tine, ai afla cu adevărat cine ești: un copil în brațele bunicii. Răs­fățul suprem, începutul lumii, o lume care nu s-a născut încă, o lume care mai poate să aștepte. Iar fa­cerea lumii, atunci când ești copil și ți-e cel mai bine, vine întotdeauna tiptil: mai întâi mirosul de lavandă, o bluză care foșnește, degetele ei care îți mângâie fața, lumina care se strecoară prin draperiile verzi și te gâdilă. Lumina pe care vrei să o alungi, care te face să clipești, zâmbetul ei de zână bună, zâmbetul ei care îți spune "Te-ai trezit, bu­nă dimineața!". M-am tre­zit, bu­nă dimi­neața, lumina tot crește încet în gar­­soniera de la etajul trei, se face tot mai mare și mai verde, draperiile n-o pot ține deo­parte, lumea se naște din nou, cu dra­goste, chiar acolo, în brațele bunicii mele. O lași să fie, să se nască, ce treabă ai tu cu fa­ce­rea lu­mii, cu oamenii care se duc la serviciu, cu claxoanele care claxonează, tu ești aici, cu Uca, și atât timp cât ești aici, cu Uca, lumea e departe și ni­mic rău nu ți se poate în­tâmpla. Te încearcă răsfățul și ai poftă de dulceață, ai vrea să nu mai co­bori din pa­tul ăla niciodată. Bună dimi­nea­ța. Toate lucrurile pe care le știi sunt cu tine, nu ai nevoie de altele, Uca e Uca, tu ești în brațele ei, des­pre asta e vorba, așa a fost întotdeauna.

Lucia Florescu

Am aflat că Uca nu era doar Uca, ceva mai târziu. Știam că o cheamă Lucia Florescu, știam și că odată a fost tânără și frumoasă, știam și că, demult, purta mărgele cu perle la gât. Doar mă uitam la fotografia ei de pe perete și tot încercam să-mi închipui cum a devenit femeia de acolo Uca. Nu reușeam. Trăgeam cu coada ochiului când la fotografie, când la ea, dar orice aș fi făcut, femeia cu mărgele, cu păr brunet și câr­lionțat, cu alura ei de divă, de Liz Taylor, îmi ră­mâ­nea o străină. Nu o vedeam ținându-mă în brațe, nu îmi imaginam cum ar fi putut să-mi aducă dul­ceață, așa cum făcea Uca, fără ca eu să-i spun nimic. Acolo era Lucia Florescu, iar despre Lucia Florescu nu știam mare lucru. Nici nu mă interesa prea tare. Lucia Florescu era sora unei mătuși îndepărtate care, atunci când am crescut și mama a trebuit să se în­toar­că la serviciu, a ac­cep­tat să aibă grijă de mine. Era văduvă, pensionară, fără copii, iar momentul ăla i-a schimbat viața. Și ei, și mie. Eu am devenit Pușița, iar ea Uca, și ni­ciunul din noi n-a mai putut trăi fără ce­lălalt. Târ­ziu, mult mai târziu, când eram deja mare, Lucia Florescu i-a mărturisit mamei că așa, prin mine, a aflat ce e dragostea. Și i-a mulțumit și pro­ba­bil că a plâns: plângea încet, șoptit, nici nu știai că plân­ge. Era doar un tremur al umerilor, erau doar câ­teva lacrimi pe care le îndepărta repede cu mâ­neca hainei. Lucia Florescu era puternică și era mân­dră. Oamenilor din jur le era teamă de ea. Iar asta era alt­ceva ce nu puteam înțelege. Pentru mi­ne, ea era Uca, iar Uca era Uca și atât, niciodată n-a încercat să fie altcineva, niciodată nu mi-a povestit despre viața ei de dinainte. Eram doar noi, o bunică și un copil, într-o garsonieră de bloc cu draperii verzi, dincolo de care începea o altă lume. Cât eram cu ea, de lumea aia nu mă lega ni­mic. Nici nu aveam nevoie, aveam totul la în­demână, o aveam pe ea, iar ea mă avea pe mine, ne era bine, ne eram de ajuns. Și țin bine minte când am cunoscut-o pe Lucia Flo­rescu, cea din fotografie. Era seară, eram sin­guri, fratele meu cumpărase un disc cu Jean Moscopol și plecase. Pick-up-ul a început să hârșâie încet, s-au auzit viorile acelea din altă lume, blocurile din jur s-au făcut țăndări, n-au rămas decât străzi cu ca­se și trăsuri, oda­tă cu pianul a venit și noaptea, o vioară a urcat sfâșietor și s-a stins, ca un țipăt, s-au aprins felinarele, acul a zgâriat ușor discul, am văzut-o pe Uca cum tremură, m-am gândit că îi e frig, era vară, țiganii îmi cântă romanța unei femei ce-am iubit, a zis Jean Moscopol, Uca a început să tremure și mai tare, era un fri­son, poate răcise, felinarele pâl­pâiau pe discul acela, acul aluneca mai de­parte, chitara îl făcea pe Jean Moscopol să gra­seieze, s-o mai iubesc e zadarnic, acum atâta doar vreau, "ce lume fru­moasă e asta", mă gândeam, "aș fi vrut să trăiesc atunci", să uit tot chinul meu amar­nic, să hoinăresc și să beau, Uca nu mai era cu mi­ne, era tot acolo, dar nu mai era cu mine, era noapte de-a binelea, Uca dispăruse, erau patru oa­meni în ca­mera aceea, eu, Jean Moscopol, silueta în­tu­necată a unui birjar și o femeie frumoasă, cu perle la gât, cu păr bru­net și cârlionțat, care plângea în ho­hote. Mâ­nă, birjar, și du-mă-n noapte, cât mai de­par­te, ori­un­de ai vrea... Aș fi vrut s-o iau în brațe, să-i spun să nu mai plângă, dar nu îndrăzneam, mi-era teamă, nu știam ci­ne e. Femeia plângea mai de­parte, plecase cu Jean Moscopol al ei, mă lasase sin­gur. Abia după ce s-a terminat melodia, când blocu­rile s-au ridicat la loc în fața noastră la fel cum erau mai înainte, femeia și-a șters lacrimile cu mâ­neca hai­nei și mi-a spus s-o iert. Am luat-o în brațe. În bra­țele mele stătea din nou, mi­că, zgribulită, albită, Uca. Mi-a zâmbit și m-a mân­­­gâiat pe față. S-a ridicat, a că­­utat ceva prin casă, a găsit. Uca și-a aprins o ți­ga­ră. A fost prima și sin­gu­ra oară când am văzut-o fu­mând.

Lumina galbenă

S-a stins în septembrie, după ce, an de an, se făcea tot mai mică și mai albă. Pe măsură ce eu creșteam, ea se tot micșora. Cred că asta a și așteptat. Să fiu suficient de mare, iar ea atât de mică, încât să poată muri. Și a murit. Simplu, așa cum se moare când ești mic, bătrân și alb, când ai 85 de ani, ai trăit destul și ți-ai văzut nepotul luând-o pe drumul lui. A fost cu mi­ne, deși nu eram acolo, am știut că a murit, deși mi s-a spus mai târziu. Am fost acolo, nu în garso­nie­ra cu draperii verzi, ci într-o grădină prin care lu­mina de septembrie trecea ușor prin brazi, corcoduși și meri, galbenă, mierie, liniștitoare, și mă făcea să plâng. Am plâns și am știut că ea e acolo, cu mine, în lumina aia galbenă, care mă mângâie pe față și îmi topește orice împotrivire. Am știut că ceea ce trebuie să se întâmple s-a întâmplat, că n-am s-o mai văd acolo unde știam că este, ci doar aici, în mine, o lu­mină galbenă, până când nu voi mai fi.
Seara m-am întors în oraș și am rămas alături de ea, la priveghi, singuri. Ne-am vorbit. Ne-am spus vrute și nevrute în noaptea aceea, iar lumânările au ars până la capăt. La capătul patului, acolo unde se odih­nea Uca mea, sora ei așezase fotografia cu Lucia Flo­rescu. Acum erau una lânga alta, doamna distinsă și frumoasă, cu mărgelele ei de perle la gât, și zâna mea bună, adormită, pierzându-se încet în lumina gal­benă, mierie, liniștitoare a lumânării. Le-am săru­tat cu grijă și pe una, și pe cealaltă. Acum nu mai era niciuna, dar acum eram destul de mare ca să le aduc și eu, pe amândouă, împreună.

Ultima țigară

Lucia Florescu s-a născut în 1913, într-o familie înstărită. Tatăl ei, avocat, avea suficiente moșii și destui bani cât să le dăruiască celor patru fete ale sale o copilărie fără griji. Lucia era a doua născută. O fetiță mândră, puternică, autoritară. Surorilor mai mici le era teamă de ea; nu voiai să o superi pe Lucia. A intrat la facultate într-o vreme în care tinerele dom­nișoare învățau mai degrabă pianul, franceza sau bro­deria. Lucia a intrat printre primii. La matematică. Era deja o tânără frumoasă, o divă mignonă, care pă­rea mai înaltă decât era doar pentru că știa ce în­seam­nă să fii sigur pe tine. Avea și o mulțime de curte­zani: domnul avocat Diaconescu era un om pu­­ter­nic, Lucia avea ochii aceia care nu pu­teau fi îm­blânziți, iar în rochiile de seară, la baluri, pur și sim­plu radia. Era îndrăgostită în secret de Jean Mos­co­pol, un secret pe care îl păstrau mai toate fetele de atunci, dar puține erau cele care zâmbeau mai tul­burător atunci când se auzea "Ai să iubești odată și tu". Și Lu­cia a început să iubească. Nebunește. Pe ni­ciunul dintre pretendenții ei simandicoși, admi­ratori ai averii avocatului Diaconescu, ci pe unul din­tre colegii ei din facultatea de ma­te­matică. Un stu­dent înalt, cu ochi pătrun­zători, ce aducea bine cu Jean Moscopol, dar nu avea faima și nici banii lui. Mai ales banii. Iar avocatului Diaconescu nu-i plă­ceau tinerii săraci, oricâtă matematică ar fi știut. I-a in­terzis Luciei să-l mai vadă, a ți­nut-o departe de iu­birea ei. Lucia s-a închis în ea, era prea mândră și prea puternică ca să-și arate slăbiciunile în fața tată­lui. N-a vorbit cu nimeni, doar, cândva, ceva mai târ­ziu, într-o seară de bal, la care i se îngăduise să mear­gă, surorile au în­țe­les ce clocot fierbea în sufletul ei. A dansat toată noap­­tea, noaptea era rece, de noiem­brie târziu, spa­tele Luciei era dezgolit, iar Jean Mos­co­pol nu cântase atât de sfâșietor niciodată. Spre di­mineață, a ieșit în gră­dină doar în rochie. Știa foarte bi­ne ce face. Noaptea era rece, spatele era gol, Lucia era leoarcă de sudoare, pneumonia, pe atunci, era o boală mortală. Și s-a îm­bolnăvit. Lucia a vrut să moa­ră, doar că doctorii, banii tatălui și bunul Dumnezeu au vrut altfel. A supra­vie­țuit. Imediat ce s-a vindecat, domnul Diaconescu și-a măritat fa­ta cu un tânăr înstărit, din familia bo­ierilor Flo­rescu. Lucia s-a mu­tat la București cu soțul ei, pe moșia pe care tocmai se construia un nou cartier, Flo­reas­ca. Nu și-a iubit bărbatul. Nici nu a avut timp. La scurtă vreme după că­sătorie, tâ­nărul Flo­rescu a căzut de pe cal și a ră­mas para­lizat. Lucia l-a în­grijit câțiva ani, până la moar­tea lui, până la venirea co­mu­niștilor. Apoi, ca orice boieroaică, a ajuns jos. În subsol, la arhive, printre vrafuri de hâr­tii, nori de praf și o mulțime de șo­bo­lani. S-a îm­bolnăvit din nou, a fost pensionată pe caz de boa­lă. S-a vin­decat și a mers mai depar­te. Lu­cia era pu­ternică, Lucia era mândră. A cumpărat o gar­­­so­nieră mi­cuță într-un cartier de blocuri, a avut bani și pen­tru niște dra­perii verzi. Viața a mers mai departe. Așa. Nici­cum. În 1980, sora ei mai mică a în­tre­bat-o dacă vrea să aibă grijă de un co­pil. A vrut. Când s-a fă­cut mai mare, copilul ace­la i-a dat să asculte într-o seară un disc cu Jean Moscopol. Mână, birjar! Lucia Florescu a plâns atunci cum n-o mai făcuse niciodată în viață. Apoi și-a aprins o țigară. A fost prima și sin­gura oară când a fu­mat.