Ştiinţa ne arată că regimul vegetarian ţinut corect, adică mâncând o hrană "curată", naturală şi sănătoasă, ne detoxifică organismul şi previne o multitudine de boli, unele foarte grave. Iar postul ortodox fiind tocmai un asemenea regim, s-a pus un semn de echivalenţă între el şi dieta vegetariană care, într-adevăr, creşte imunitatea, îmbunătăţeşte metabolismul, stopează procesele degenerative etc. Atenţia s-a orientat, aşadar, exclusiv asupra hranei sănătoase, ceea ce nu este greşit, dar este departe de a fi şi suficient. De ce? Pentru că postul creştin este indisolubil legat nu doar de un anumit tip de alimente, ci şi de o altă hrană, mult mai specială, cea a sufletului, compusă din iertare, smerenie, facere de bine şi, mai ales, din rugăciune. Această hrană sufletească este o caracteristică fundamentală a postului creştin. Fără această hrănire pur spirituală, postul nu este mai mult decât o dietă, ce-i drept, ceva mai sănătoasă. Postul ţinut în spirit creştin, adică nu doar cu sufletul, ci şi cu spiritul, are efecte cu adevărat uimitoare asupra organismului, dar şi asupra psihicului. Dacă simpla dietă vegetariană ne poate menţine sănătatea, postul creştin face adevărate miracole, tratând cu succes boli grave, îndreptând vicii şi tulburări mentale aparent incurabile, aducând linişte, bucurie şi prosperitate. Cum pot fi obţinute toate aceste efecte vom afla în cele ce urmează:
Iertarea
În rugăciunea Tatăl nostru, fundamentală pentru religia creştină, se face o referire foarte explicită la necesitatea iertării, spunându-se: "Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Apoi, în toate învăţăturile apostolilor şi, mai târziu, ale sfinţilor creştini, iertarea este o îndatorire, o necesitate fundamentală. De ce? Pentru că iertarea este singurul antidot împotriva urii, care este starea emoţională negativă cea mai distructivă şi, totodată, cel mai greu de vindecat. Iertarea este şi mijlocul cel mai rapid de a ne primeni de emoţiile negative, de tensiunile sufleteşti, de contradicţiile care ne scindează conştiinţa şi inima. Tocmai de aceea, iertarea este primul lucru pe care creştinii trebuie să îl facă în timpul postului, perioadă în care este interzisă sfada cu cineva, vorbele grele aruncate în prezenţa sau, şi mai grav, în absenţa persoanei vizate.
Conform învăţăturilor creştine, aşa cum trebuie să renunţăm la hrana de frupt şi la vicii, este necesar să renunţăm la ură şi duşmănie, la răzbunare, fie ea prin fapte sau doar în gând. Iar acest proces de renunţare nu este pasiv, ci cât se poate de activ, presupunând să iertăm pe cei dragi, pe prieteni, chiar şi pe duşmani.
Pe de altă parte, trebuie ştiut că iertarea s-a dovedit a fi conceptul cel mai delicat de înţeles din creştinism, mai ales când este vorba de iertarea celor care ne-au greşit, care ne-au făcut sau ne fac să suferim. Apar întrebări de genul: oare nu trebuie să ne apărăm, nu trebuie să mai căutăm dreptatea? Oare suntem condamnaţi să fim mereu batjocoriţi şi sfidaţi, întorcând mereu obrazul celălalt? Ei bine, creştinismul nu a cerut şi nu cere nici renunţarea la demnitate, nici cedarea prostească în faţa răului şi nici indolenţa. Iar iertarea în niciun caz nu ne face mai slabi sau mai lipsiţi de apărare, ci ne ajută să ne ridicăm deasupra dorinţei prosteşti de răzbunare, ne despovărează de tensiunile interioare şi ne ajută să fim lucizi şi înţelepţi.
Câteva sfaturi utile
Anticipând cu 2000 de ani înainte dilemele oamenilor moderni, atât de cramponaţi de egoul şi de sentimentele lor şi atât de puţin dispuşi să ierte cu adevărat, evangheliile apostolilor cuprind un set de sfaturi uimitor de actuale, din care redăm doar trei, considerate a fi printre cele mai importante:
* Conştientizaţi că, pentru a fi iertaţi, trebuie să iertăm - fără excepţie, fiecare dintre noi are nevoie să se simtă iertat, iubit, stimat de cei din jur. Psihicul nostru este programat din timpuri imemoriale să simtă acceptarea semenilor, sprijinul şi aprobarea lor, chiar dacă inevitabil greşim şi avem nevoie să fim iertaţi. Mai mult decât atât, persoanele cu adevărat credincioase au nevoie să simtă şi iertarea lui Dumnezeu. Or, evangheliile sunt foarte categorice în ceea ce priveşte necesitatea ca noi să fim primii care iertăm. Iată ce spune apostolul Matei: "Dacă iertaţi pe alţii, veţi fi iertaţi şi voi. Dacă nu iertaţi pe alţii, nici voi nu veţi fi iertaţi".
* Priviţi-vă semenii ca pe o parte din Dumnezeu - oricât ar părea de greu de conceput, persoanele pe care le detestăm sau ne detestă au un loc şi un rol foarte precis în ordinea lăsată de Divinitate. Sufletul lor este, la fel ca şi al nostru, o scânteie din Dumnezeu. Înţelegând acest lucru, ajungând ca, gradat, să-l şi simţim, vom reuşi cu adevărat să începem să iertăm, să privim cu o altă maturitate sufletească pe cei pe care am ajuns să-i destestăm. Iar Sfântul evanghelist Ioan ne spune foarte limpede: "Dacă zice cineva: «iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!"
* Căutaţi adevărul şi dreptatea - vremea postului este vremea împăcării cu noi înşine şi cu cei din jur, este momentul privilegiat în care primim puterea de a face pasul spre împăcare. Foarte adesea ura, răzbunarea, invidia etc. se sprijină pe lipsa de comunicare. Preferăm să urâm, să bârfim, să spunem sau să scriem lucruri care nu au legătură cu adevărul, decât să ne confruntăm cu realitatea, cu cei pe care-i detestăm. Sfântul apostol Matei oferă un model foarte clar de ajungere la împăcare şi totodată la dreptate. El spune în Evanghelie: "De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el, între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească orice cuvânt. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii".
Beneficiile iertării asupra sănătăţii
Practica iertării nu este doar o condiţie indispensabilă pentru a posti cu adevărat, ci este şi un medicament foarte puternic. De exemplu, studiile făcute la clinica doctorului Dean Ornish (cardiolog ilustru, promotorul revoluţionarului program "Deschide-ţi inima!") au arătat că, la persoanele care au fost ajutate să ierte pe cei din jur, diametrul arterelor coronare s-a mărit semnificativ, ajutând la mai buna irigare a inimii cu sânge şi la combaterea crizelor cardiace. Efectele iertării sunt mai ample şi, în timp, mai puternice decât ale multor terapii chimice sau naturale. Iată doar câteva dintre indicaţiile terapeutice ale iertării: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, gastrită şi ulcer gastric, accident vascular cerebral, insomnie, tulburări de memorie şi raţionament. O atenţie deosebită trebuie acordată iertării persoanelor cu un temperament coleric, cu predispoziţie spre crize de furie, spre agresivitate.
Smerenia
În societatea actuală, unde există un cult al celebrităţii, al frumuseţii fizice, unde idealul a devenit etalarea prosperităţii materiale şi a "strălucirii" personale, smerenia este complet ignorată. Cuprinşi de un elan copilăresc de a afişa pe stradă, în cercul de cunoscuţi sau, mai nou, pe reţele de socializare nu contează ce calităţi, posesiuni sau realizări, suntem prinşi într-un soi de competiţie nemiloasă şi - culmea! - mereu fără câştigători, cu semenii noştri. Dacă iertarea este antidotul urii, smerenia ne ajută să dezvoltăm o adevărată imunitate faţă de această cursă a exacerbării orgoliului şi a superficialităţii. În "Dicţionarul Explicativ al Limbii Române", smerenia este definită ca o "comportare modestă, plină de bună-cuviinţă" ori ca o "atitudine umilă, supusă, respectuoasă", evident, supunerea fiind nu faţă de o persoană, ci faţă de însuşi Dumnezeu şi de învăţăturile Sale.
Şi, totuşi, smerenia este o trăire mult mai complexă decât o poate descrie un dicţionar, fiind o noţiune mai simplu de trăit decât de explicat. În tradiţia creştină, inclusiv în cea ascetică, smerenia este privită cu cea mai mare seriozitate. Cu cât o persoană are mai multă inteligenţă, mai multă frumuseţe sau putere, cu atât nevoia sa de smerenie este mai mare. Mai mult, chiar persoanele cu o mare credinţă în Dumnezeu, prin care se înfăptuiesc uneori miracole, mai mici sau mai mari, au nevoie de această cultivare a modestiei, a bunei cuviinţe, a umilinţei. Postul este momentul privilegiat pentru a aprofunda această calitate atât de enigmatică şi, totodată, atât de preţioasă.
Smerenia fiind o calitate unică a sufletului omenesc, care nu se aseamănă cu nici o alta, este necesară o atenţie deosebită pentru a o adopta cu adevărat. De exemplu, este bine cunoscut în lumea creştină faptul că simpla afirmaţie: "Sunt smerit!", duce la pierderea acestei virtuţi. Această calitate atât de subtilă şi de volatilă - smerenia - este considerată totuşi cea mai puternică şi mai valoroasă armă a unui creştin. Sfântul Antonie cel Mare a lăsat o revelaţie uimitoare în acest sens: "Am văzut toate cursele Vrăjmaşului întinse pe pământ şi, suspinând, am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?». Şi-am auzit Glas zicându-mi: «Smerenia»!''.
Iată doar câteva mijloace prin care putem deprinde această calitate:
* Acceptaţi suferinţa - nu este vorba de a ne complăcea în boală, sărăcie sau tristeţe, ci din contră, de a le accepta ca pe o lecţie necesară şi de a merge mai departe, învăţând această lecţie, depăşind-o. Misticii creştini consideră acceptarea suferinţei fără revoltă sterilă, fără negare, fără aruncarea responsabilităţii suferinţei noastre asupra altora drept primul pas spre smerenie.
* Tăceţi şi ascultaţi - oamenii smeriţi sunt prea puţin vizibili în lumea noastră, pentru că ei ştiu cum să nu iasă în evidenţă. Ei preferă să tacă decât să se exprime fără noimă şi substanţă, să-i asculte pe oameni, decât să-i judece. Prin tăcere, prin ascultare calmă, mintea noastră se linişteşte treptat, iar emoţiile încep să asculte de vocea bunului simţ. De fapt, tăcerea are ca principal scop această ascultare a vocii inimii, a bunătăţii pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul fiecăruia.
* Învăţaţi să primiţi - faptul că avem ce mânca, cu ce ne îmbrăca sau că suntem capabili să gândim, să mergem ori să muncim ne pare ceva normal, care ni se cuvine. Ei bine, abia când ajungem să pierdem unul sau mai multe din aceste daruri realizăm că ele nu sunt de fapt un drept al nostru, ci un dar pe care, din păcate, adesea nici nu-l observăm. Această stare de lucruri trebuie schimbată. Cum? Învăţând să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor. Simpla mulţumire sinceră, din suflet, înaintea fiecărei mese, pentru că avem ce mânca, ne va arăta o nouă dimensiune, mai fericită, a vieţii noastre. Apoi, mulţumirea pentru fiecare lucru bun care ni se întâmplă, oricât de banal este în aparenţă, ne învaţă cum să primim şi ne va învăţa să fim smeriţi.
Beneficiile smereniei asupra sănătăţii
Smerenia nu este doar cea mai înaltă virtute cunoscută în creştinism, ci şi un remediu extrem de valoros, eficient deopotrivă pentru tratarea bolilor fizice şi a celor psihice. Practicarea smereniei este un extraordinar calmant şi echilibrant pentru sistemul nervos, ajutând organismul să se regenereze, vindecând afecţiuni cu o componentă psiho-somatică puternică. Pacienţii cu alergii, cu afecţiuni auto-imune, cu predispoziţie spre nevralgii, migrene, tulburări digestive, pe fond de stres, vor beneficia din plin de pe urma acestei atitudini. La nivel psihic, smerenia se dovedeşte a fi un puternic antidot împotriva anxietăţii, a atacurilor de panică, a fobiilor de tot felul. Am putea spune că smerenia este cel mai puternic medicament spiritual, însă nu trebuie să uităm că ea este completată şi susţinută de rugăciune, adevăratul panaceu universal al vindecării sufleteşti şi trupeşti.
Rugăciunea
Nenumărate exemple din Biblie, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, corelează postul cu rugăciunea, cele două fiind, practic, imposibil de separat. De fapt, fără rugăciune, putem vorbi doar despre un simplu regim alimentar, nu despre post în adevăratul sens al cuvântului, care include o componentă spirituală profundă, dată de această raportare continuă la Dumnezeu. Iar această combinaţie între alimentaţia curată şi rugăciune, cunoscută sub numele de post, este un tratament cu adevărat redutabil, atât în bolile fizice, cât şi în cele ale sufletului. Da, în acele boli ale sufletului, care sunt altminteri atât de greu de vindecat cu mijloacele medicale contemporane.
Dar ce este rugăciunea? Întrebarea aceasta, încă din cele mai vechi timpuri, a declanşat controverse şi dispute de ordin teologic şi nu numai. De aceea, nu vom intra în foarte multe detalii teoretice şi ne vom rezuma la cea mai simplă definiţie: "Rugăciunea este o formă de comunicare a minţii şi a sufletului cu Dumnezeu". Există copleşitor de multe clasificări ale tipurilor de rugăciune, în funcţie de modul, locul, scopul, momentul etc. în care rugăciunea este făcută. Una dintre aceste clasificări ne interesează în mod deosebit, teologii creştini identificând, în funcţie de scop, trei feluri de rugăciune: 1. Rugăciunea de laudă a lui Dumnezeu. 2. Rugăciunea de mulţumire lui Dumnezeu. 3. Rugăciunea de cerere adresată lui Dumnezeu. Fiecare din aceste trei rugăciuni are o importanţă foarte mare în vindecare. Rugăciunea de laudă este cea care întăreşte credinţa creştinului, îl face să fie smerit şi îl pregăteşte pentru celelalte tipuri de rugăciune. Apoi, rugăciunea de mulţumire este cea care stabilizează efectele tratamentelor urmate de succes, este cea care desăvârşeşte, practic, vindecarea. În fine, rugăciunea-cerere este şi cel mai des folosită, fiind cel mai uşor de abordat şi fiind un mijloc la care apelează spontan, aproape instinctiv, în momentele grele, chiar şi persoanele declarate "atee".
Cum trebuie să ne rugăm
În primul rând, sincer, deschizându-ne efectiv sufletul în faţa lui Dumnezeu, cerându-I şi comunicând cu El direct, aşa cum am vorbi cu o fiinţă foarte apropiată. Rugăciunile spuse mecanic, cu mintea în altă parte, oricât de elaborate şi multe cantitativ ar fi, nu au efect, mai ales în bolile grave. Ceea ce contează cu adevărat este deschiderea consecventă a inimii în faţa a Ceva atotputernic, cu mult mai presus de om, păstrarea minţii ferm orientate spre rugăciune, fără a divaga (un demers destul de dificil), mai ales pe termen lung. Tocmai de aceea, postul creştin este indisolubil legat de rugăciune, pentru că atunci când ne hrănim cumpătat şi curat, mintea şi sufletul sunt mult mai capabile să se deschidă, să se orienteze spre rugăciune. Apoi, faptul că milioane de oameni în jurul nostru sunt în post şi rugăciune creează un unison, o rezonanţă colectivă greu de înţeles de mintea materialistă, dar demonstrată ştiinţific prin studii. Acest unison cu ceilalţi creştini ne facilitează comunicarea cu Dumnezeu şi vindecarea. Apoi, rugăciunea de tip cerere, la care facem referire în mod special în acest articol, este dintr-un anumit punct de vedere cea mai puternică, deoarece este susţinută de o motivaţie foarte vie. Să aflăm în continuare afecţiunile pe care rugăciunea, asociată cu postul, le ameliorează şi în final le vindecă.
Efectele terapeutice ale rugăciunii
Cu adevărat, în cazul rugăciunii, nu există limite terapeutice şi nici de vreun alt fel, singurele condiţii pentru succes fiind: credinţa, perseverenţa, sinceritatea şi cererea unor lucruri în acord cu voinţa şi armonia lui Dumnezeu. Practic, toate afecţiunile emoţionale răspund la terapia prin rugăciune, fie că vorbim de depresie, de atacuri de panică, de fobii, de sindroame bipolare etc. Chiar şi persoanele care şi-au pierdut discernământul (psihotice) pot fi ajutate de rugăciune, care va fi făcută de cei dragi cu perseverenţă, cu trăire, pentru perioade lungi de timp, chiar şi după vindecare.
În bolile somatice grave, cum ar fi cancerul, leucemia, ciroza, afecţiunile cardiovasculare avansate etc., rugăciunea are o eficienţă direct proporţională cu efortul făcut. Iar persoanele care se roagă pentru vindecare nu trebuie să uite că felul în care acţionează Divinitatea este impredictibil, dându-ne mai întâi ceea ce avem şi abia mai apoi ceea ce cerem. Până la urmă, întotdeauna, cei care apelează la rugăciune obţin, de fapt, mai mult decât au cerut. De pildă, deşi cer vindecarea fizică, prin rugăciune, ajung şi la o înţelegere cu mintea şi cu sufletul mult superioară, care le ordonează viaţa, dându-le sensul şi bucuria de a trăi, şi nu doar sănătatea corpului.
În loc de concluzie
Toate aceste trei ingrediente fundamentale ale postului, adică iertarea, smerenia şi rugăciunea, ar fi incomplete fără un al patrulea, care este esenţial, fiind totodată semnul care indică faptul că postul nostru este ţinut cu adevărat creştineşte. Numele acestui al patrulea ingredient s-ar putea să vă surprindă: BUCURIA. Da, aţi citit bine, trebuie să ne bucurăm de post, din tot sufletul! Zi de zi trebuie să ne bucurăm de hrana simplă şi curată, plină de verdeţurile primăverii, care produc o primenire a trupului şi a sufletului atât de necesară. Apoi, când iertăm cu adevărat, ne vom simţi sufletul inundat de o lumină, de o fericire nouă, şi atunci vom şti că am reuşit să ne împăcăm adânc, în suflet, şi nu doar la suprafaţa minţii. Pe urmă, smerenia este întotdeauna asociată cu pacea şi bucuria sufletului. Tocmai din cauza acestei bucurii fireşti şi discrete, pe care o produce mereu smerenia, ea este atât de dificil de văzut la cei care o trăiesc, fiind uşor confundată, la prima vedere, cu o trecătoare bună-dispoziţie, deşi este cu mult mai mult. Şi, în fine, rugăciunea ne face să experimentăm cea mai variată paletă a bucuriei: de la cea a vindecării, la cea a mulţumirii, de la fericirea rugăciunii de slavă, la seninătatea rugăciunii spuse pentru ajutorarea semenilor. Aşadar, să ne bucurăm împreună de rugăciune, de postul Paştelui, din care au mai rămas doar câteva săptămâni, după care urmează marele apogeu spiritual, sufletesc şi trupesc, al Învierii.
Foto: Părintele PANTELIMON ŞUŞNEA