DORINA CHIRIAC - actriţă la Teatrul de Comedie - "Ştiu cât sunt de bună, dar ştiu şi cât mai am de învăţat"

Prăjitură cu Sonia

- Nu ţi-am auzit de mult glasul, Dorina. Nici la teatru n-am mai fost să te văd. Dar de uitat... nicio­dată! Faci parte dintre actriţele pe care cine le vede nu le mai uită în veci. Ce mai faci?

- Fac o prăjitură cu fetiţa mea, Sonia. Îi place foarte mult să facem prăjituri. Luăm făină din aceea bio, ouă cu gălbenuşul galben intens, coajă de porto­cală şi lămâie confiată, mirodenii de tot felul. E una dintre activităţile noastre preferate. Dacă mi-aş aminti unde am pus zahărul pudră, ar fi ceva... Aaaa, ce no­roc avem, tocmai a intrat şi Florin, aşa că se vor ocupa ei de ornat prăjitura şi de spălat vasele. (râde).

- Dacă tot a intrat, e cazul să le spunem citito­rilor noştri despre cine e vorba: colegul tău de acto­rie, Florin Piersic Jr., tatăl fetiţei tale, Sonia. L-ai integrat şi pe el în gospodărie?

- Da, Florin vine zilnic pe la noi. Dar şi aşa, eu mă plâng tot timpul de lipsă de timp. Meseria asta a mea nu are orar, iar eu, de când sunt mamă, îmi doresc să am un pro­gram fix, să fiu o pre­zenţă constantă lângă fata mea. Bine, acum e mai măricică, în plus, le am pe mama şi pe sora mea, jucăm cu schimbul rolul de mamă pentru Sonia. Şi totuşi, mă plâng de lipsă de timp... Cu toată dragostea mea nemărginită pentru tea­tru, cerinţele Soniei vor avea me­reu priori­tate. E foarte greu să fii mamă şi să mun­ceşti, în acelaşi timp, dar merg înainte, în­cerc să pun bucurie şi într-o parte şi într-alta.

- Când nu faci cornuleţe vanilate cu Sonia, în ce spectacole te putem vedea?

- Ca întotdeauna, sunt prezentă la Tea­trul de Comedie. Acum sunt cetă­ţea­­nul tur­mentat din "O scrisoare pier­du­tă", mai joc în "Spiritul de fa­milie" în regia lui Radu Beligan, în "Femeia care şi-a pierdut jar­tierele", cu Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă, şi în "Ava­rul îndrăgostit". De ase­me­nea, sunt în relua­re, la Tea­trul Metro­po­lis, cu "Opposites Attract", specta­col pe care îl regizez alături de Florin Piersic Jr.. Plus alte proiecte în faze incipiente care, odată finalizate, vor deveni pu­blice. Îmi doresc multe şi mă bucur că am la ce visa. Îmi spunea o mare ac­triţă, odată, că toată viaţa şi-a dorit o casă la ţară, iar când, în sfâr­şit, şi-o putea lua, a refuzat-o, tocmai ca să aibă în continuare la ce visa (râde).

- Şi visul tău unde locuieşte? Există un loc doar al tău?

- Sunt genul de om care se recu­perează, scoţându-se, pur şi simplu, din priză. Nu mă mai oblig să fac ni­mic. Câteodată reuşesc. Acum, că Sonia a mai cres­cut, îmi mai pot lua din timp în timp acest răgaz, cu aju­torul nepreţuit al mamei, al surorii mele, al lui Flo­rin. Aju­torul lor este cel mai de preţ dar pe care l-aş putea primi vreo­dată. Vorba lui Flo­rin, câteodată uit că sunt un om foarte mic (am 1,55 cm), şi ridic şta­cheta atât de tare, că ajung la spital. Un om mic care trage de el foarte tare. Canti­tativ, mă depăşeşte voin­ţa. De fapt, este ca­zul ma­jorităţii ma­melor din Ro­­­mânia. Poate doar câteva doam­ne cu bani, care îşi permit alte doam­ne pentru copiii lor, nu cad de surme­nare, la un moment dat. Eu, însă, din când în când, ajung la per­fuzii. Nu pot funcţiona altfel decât la limită, aşa că, uneori, numai spitalul mă poate înfrâna.

- Dorina, ai preferat mereu teatrul filmului. Te pot întreba, deci, ce este teatrul pentru tine?

- Iuri Kordonski (regizor rus, care montează şi în România) spunea, la un moment dat, că dacă lucrezi cinstit în meseria de actor, ai privilegiul să trăieşti mai multe vieţi. Ei bine, mie, când mă pregătesc pentru un rol nou, mai mult decât apariţia în sine în faţa publicului, îmi pla­ce descoperirea. Îmi place la ne­bu­nie să studiez, să adun in­formaţii despre lu­mea în care trăia res­pec­ti­vul perso­naj, despre contex­tul so­cial. Îmi plac is­toria şi psi­ho­logia, iar ele mă aju­tă extraor­di­nar de mult în mese­ria mea. Dacă am norocul să joc într-o piesă care este loca­lizată în­tr-un anumit timp şi spaţiu, simt o mare, mare bucurie, pen­tru că îmi dă şansa să studiez. Studiul acesta e ca o vacan­ţă pentru mine. Şi abia atunci accesez şi eu Internetul, la care, de fapt, nu mă pricep absolut deloc. Vorba lui Ilie Şerbănescu: "Nu sunt internaut şi aş vrea să mor exter­naut". (râde)

Iubirea nu face rău

- Prietenia care continuă să vă lege pe tine şi pe Florin Piersic "cel tânăr" este un ade­vărat exemplu pentru majoritatea rela­ţiilor des­trămate din lumea artistică şi nu numai. Cum reuşiţi?

- Nu ştiu dacă este un exemplu. Este doar o fază naturală a unei relaţii care şi-a con­sumat o etapă şi a trecut într-alta. Dacă e greu? Poate fi, dacă acea primă fază, cea de atracţie, de iubire fizică, nu s-a consumat. Ne iubim într-un alt fel acum, şi nu este vorba de faptul că ne leagă un copil, nu. Noi ne admirăm, ne ajutăm în afara casei, ne iubim enorm, dar acum o facem altfel.

- Te mai vezi îndrăgostită lulea?

- Orice e posibil. Din partea mea, mă aş­tept la orice (râde), doar că nu chiar mâine. Serios vorbind, iubirea nu este ceva ce face rău. Lucrurile rele sunt acelea din Decalog, iubirea, în orice formă a ei, nu este şi nu face rău. Ori, eu, după acest prin­cipiu tră­iesc: de a nu face rău. Nu-mi înfrâ­nez nicio por­nire, atâta timp cât ea nu mă ră­neş­te sau nu răneşte pe alţii. Nu-mi forţez inima să se închidă, dar nici nu o deschid forţat. Inima mea e liberă. Ştii de ce e liberă? Pentru că iubirea aceas­ta de care mă întrebai nu este ce­va de care eu depind. Nu este o com­ponentă e vieţii fără de care nu pot trăi. Este doar o întâmplare; adevărat, una sen­za­ţională, imensă, un noroc incredibil să trăieşti iubirea "aceea", dar viaţa nu depinde de ea.

- Poţi spune că eşti un om îm­plinit?

- Nu sunt împlinită. Mă sperie gân­dul acesta, nu mi-ar plăcea să spun despre mine că sunt împlinită. Pot spu­ne, însă, că sunt asumată, cu tot ce e în trecut (şi îmi iubesc trecutul cu toate cele), cu tot ce e în prezent şi cu tot ce văd eu că va urma. Sunt asu­mată. Ceea ce mi se pare foarte mult din partea unui om lipsit de curaj. De ce spun asta? Pentru că e adevărat, nu am curaj, gândesc enorm de mult până fac o mişcare hotărâ­toare, pentru că mereu pre­fer să nu o fac.

- Nu eşti mai degrabă un om precaut, decât lipsit de curaj?

- Nu. Sunt speriată de bombe, de-a dreptul. Să fii precaut presupune o doză de echilibru, iar eu nu îl am. Uite, îţi dau un exemplu "pământesc". În faţa blocului meu este o trecere de pietoni nesemaforizată. Nu trec niciodată pe ea. Prefer să merg mai departe, până la primul semafor, şi să traversez pe acolo. Nu mă joc cu maşinile de-a cine opreşte primul, ci merg la sema­for, aştept să fie ele obligate să oprească la roşu şi atunci decizia momentului traversării devine uşoară şi pentru mine. În "halul" acesta sunt şi în viaţă: trebuie să văd "omuleţul verde". Aşa am fost mereu, extrem de cuminte, mereu dispusă să fac pe plac tuturor, tocmai de aceea, când am călcat pe bec, s-a produs câte un cutremur de genul "Cum de a putut tocmai ea, Dorina, să facă o asemenea nenorocire?!". Cred că se adună cuminţenia în mine ce se adună, dar trebuie să mai iasă şi câte un drac pe afară, din când în când.

O lume fără emoţie

- Când ai râs ultima oară?

- Eu râd mereu. Dar dacă mă întrebi, mi s-a în­tâmplat chiar ieri, când am văzut din sală piesa pe care o regizez împreună cu Florin la Metropolis, "Oppo­sites Attract". Am râs foarte mult, chiar şi la repetiţii. Mă bucur de fiecare dată când văd că un actor tânăr reuşeşte să treacă "dincolo", într-un mod cu adevărat puternic. E foarte rar. Generaţia aceasta de azi este strălucitoare, mult mai inteligentă decât generaţia mea, dar îi lipseşte ceva: emoţia. Iar eu, când văd un tânăr actor regăsindu-şi emoţia, zbor, pur şi simplu. Dacă acum vreo zece ani acuzam, de-a dreptul, oamenii mai mari decât mine, care avertizau că tinerii îşi pierd sensibilitatea, acum am înţeles că aşa e. Cred că este vorba despre o adaptare a speciei umane la vremurile prezente: îşi atrofiază organul sensibilităţii, ca să poată supravieţui. Oribil! Oamenii nu-şi dau seama cât de nefericiţi vor deveni, ce rău le va fi. Sunt incapabili să sesizeze că simt ceva, le e direct rău. Însă, dacă conştientizăm această crispare, mai avem o şansă, pentru că sensibilitatea şi tandreţea se pot şi exersa. Se pot reînvăţa. De aceea zic că am râs cu poftă ieri: nu pentru că era neapărat comic ce vedeam, ci pentru că am fost fericită să văd sensibi­litate şi trăire în nişte tineri. În meseria asta a mea se exersează empatia, ea devine exacerbată, şi atunci, cu atât mai mult simt lucrurile astea, care în final ajung să-mi facă extrem de bine sau de-a dreptul rău fizic.

- Când ai plâns ultima oară?

- Tot ieri. Tot de bucurie. Mă făcură ei să plâng (râde). Există actori care te mai pot emoţiona, şi atunci e o mare bucurie să te facă să plângi.

- Dar tu, personal, ai conştiinţa valorii tale ca actor?

- Da. Absolut. Acesta este unul dintre cazurile în care pot spune că modestia e atributul nepriceputului. Ştiu cât sunt de bună, ştiu cum am ajuns să fiu atât cât sunt de bună, dar ştiu şi câte mai am de învăţat. Unul dintre lucrurile care mă bucură cel mai mult în teatru este că descoperirea nu se termină niciodată. Ce fericire!

- Actriţele se privesc mai mult în oglindă, decât celelalte femei. Le-o cere rolul, profesia. Tu când te simţi, cu adevărat, frumoasă?

- Când se uită Sonia la mine şi sunt nepieptănată şi nemachiată şi mă strânge în braţe şi mă pupă. Iar când vin acasă direct din spectacol şi sunt "retuşată" până la cel mai mic detaliu, am perucă cu păr lung, sunt fru­moasă tare (râde), iar ea smulgetoate astea de pe mine, pentru că o vrea pe mama ei, atunci mă simt sublimă. Cam pe când avea Sonia un an, am realizat eu că, în sfârşit, s-a născut persoana pentru care voi fi mereu cea mai frumoasă femeie. Bizară mai este dra­gostea aceasta, care se manifestă în om când de­vine părinte! Eu, înainte de Sonia, puteam juca orice: cri­minală, târfă, sfântă... Un singur rol, din câte există în teatru, n-aş fi putut juca: cel de mamă. Pentru asta a trebuit să nasc un copil. Devenind ma­mă, te îndră­gosteşti într-un fel inexistent ca tipar de copilul tău, o iubire care nu seamănă cu nimic. Un dar enorm. Cred că suntem aleşi, dacă ni s-a dat să trăim miracolul unei asemenea iubiri.