Draga mea prietenă "Formula AS",
Am citit în paginile tale despre o distinsă doamnă de 87 de ani (căreia îi doresc multă putere şi sănătate) care a ştiut să "lupte" cu viaţa şi, la această vârstă, trăieşte cu inima, nu cu pesimismul anilor din buletin. (Felicitări, Doamnă!)
Vă relatez şi eu povestea mea, care sper să ridice moralul multor cititoare ce doresc să devină mame, dar nu reuşesc.
Acum 15 ani, visam, ca orice tânără căsătorită, să devin mămică. Miracolul vieţii se împlinise, şi în trupul meu băteau două inimi. O fericire enormă, prima mea sarcină! Pentru puţin timp, însă... Destinul avea alt gând cu mine. O hemoragie puternică, lampa unei săli de operaţie şi... pustiul... pustiul unui suflet care a trecut de la extaz la agonie. Prima mea sarcină fusese extrauterină. Şi altele n-au mai urmat. Verdictul era acelaşi: nu existau şanse de a aduce pe lume un copil (pe atunci nu auzisem de fertilizarea in vitro). Doar cine a trecut prin aşa ceva poate înţelege ce zbatere sufletească există în femeia care-şi doreşte, dar nu poate deveni mamă. Priveam din casă, prin fereastra pe la care defilau, pe rând, anotimpurile, femei fericite care îşi plimbau bebeluşii în cărucioare, şi lacrimile erau singurele mele prietene.
În acea perioadă, gândul de a îmbătrâni fără să aud gânguritul unui prunc mi-a purtat paşii spre un orfelinat, unde eu şi micuţii dornici de dragoste ne ofeream, reciproc, alinare. Şi-atunci ai intervenit tu, draga mea prietenă "Formula AS", publicând un articol despre Mânăstirea Nămăieşti, care adăposteşte o Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care ajută mai ales femeile care doresc să devină mame şi nu pot. A fost un licăr de speranţă într-un ocean de dezamăgire.
Şi cum destinul are un cuvânt de spus, s-a organizat o excursie la serviciul meu, tocmai la... Nămăieşti, o mânăstire săpată într-o stâncă de munte, cu o mare încărcătură spirituală. În faţa icoanei, veche de sute de ani, lacrimile au început să curgă şuvoi şi o căldură divină mi-a inundat obrajii. Aveam o singură dorinţă: să devin mamă. Deşi nu credeam în minuni, speram... şi miracolul m-a purtat pe braţele lui nevăzute. O nouă inimioară a început să bată lângă inima mea (după patru luni de când mă rugasem la Nămăieşti), o viaţă nouă, ce a făcut-o pe doamna doctor ginecolog care mă operase la extrauterină să se închine şi să exclame: "Mamă, ăsta e chiar un miracol. Dumnezeu ţi-a luat pe cineva drag, dar ţi-a dăruit unul şi mai drag".
Pe 13 mai 1999, am ţinut în braţe "minunea de la Nămăieşti". Anul acesta, icoana a fost adusă şi la Bucureşti. Deşi niciodată n-am avut răbdarea şi voinţa de a sta ore întregi la un pelerinaj, cu acest prilej am avut "puterea" de a rezista în ploaie şi vânt, îngheţată toată, dar încălzită sufleteşte, că pot mulţumi şi mă pot închina la icoana care mi-a adus atâta fericire.
Acelaşi miracol l-a trăit şi o prietenă, care după ani întregi de tratamente, la vârsta de 43 de ani, în urma vizitei la Icoana de la Nămăieşti, a rămas însărcinată. Primul soţ o părăsise pentru că nu reuşise să-i dăruiască un copil, dar acum, toate dezamăgirile trecutului se şterg, când îşi îmbrăţişează fiul.
Aş dori, dacă puteţi, să retipăriţi reportajul despre Nămăieşti, deşi au trecut 14 ani de atunci. Împreună cu scrisoarea mea, le-ar da un licăr de speranţă multor cititoare care-şi pansează sufletul, luând seva vieţii din paginile revistei "Formula AS".
Dragele mele, nu vă pierdeţi speranţa: miracole există, chiar dacă noi nu credem în ele. Niciodată să nu spui... niciodată! Vă îmbrăţişez cu drag,
ANGELA-NICOLETA MOSGOREANU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
