- Nu ți-am auzit de mult glasul, Dorina. Nici la teatru n-am mai fost să te văd. Dar de uitat... niciodată! Faci parte dintre actrițele pe care cine le vede nu le mai uită în veci. Ce mai faci?
- Fac o prăjitură cu fetița mea, Sonia. Îi place foarte mult să facem prăjituri. Luăm făină din aceea bio, ouă cu gălbenușul galben intens, coajă de portocală și lămâie confiată, mirodenii de tot felul. E una dintre activitățile noastre preferate. Dacă mi-aș aminti unde am pus zahărul pudră, ar fi ceva... Aaaa, ce noroc avem, tocmai a intrat și Florin, așa că se vor ocupa ei de ornat prăjitura și de spălat vasele. (râde).
- Dacă tot a intrat, e cazul să le spunem cititorilor noștri despre cine e vorba: colegul tău de actorie, Florin Piersic Jr., tatăl fetiței tale, Sonia. L-ai integrat și pe el în gospodărie?
- Da, Florin vine zilnic pe la noi. Dar și așa, eu mă plâng tot timpul de lipsă de timp. Meseria asta a mea nu are orar, iar eu, de când sunt mamă, îmi doresc să am un program fix, să fiu o prezență constantă lângă fata mea. Bine, acum e mai măricică, în plus, le am pe mama și pe sora mea, jucăm cu schimbul rolul de mamă pentru Sonia. Și totuși, mă plâng de lipsă de timp... Cu toată dragostea mea nemărginită pentru teatru, cerințele Soniei vor avea mereu prioritate. E foarte greu să fii mamă și să muncești, în același timp, dar merg înainte, încerc să pun bucurie și într-o parte și într-alta.
- Când nu faci cornulețe vanilate cu Sonia, în ce spectacole te putem vedea?
- Ca întotdeauna, sunt prezentă la Teatrul de Comedie. Acum sunt cetățeanul turmentat din "O scrisoare pierdută", mai joc în "Spiritul de familie" în regia lui Radu Beligan, în "Femeia care și-a pierdut jartierele", cu Horațiu Mălăele și George Mihăiță, și în "Avarul îndrăgostit". De asemenea, sunt în reluare, la Teatrul Metropolis, cu "Opposites Attract", spectacol pe care îl regizez alături de Florin Piersic Jr.. Plus alte proiecte în faze incipiente care, odată finalizate, vor deveni publice. Îmi doresc multe și mă bucur că am la ce visa. Îmi spunea o mare actriță, odată, că toată viața și-a dorit o casă la țară, iar când, în sfârșit, și-o putea lua, a refuzat-o, tocmai ca să aibă în continuare la ce visa (râde).
- Și visul tău unde locuiește? Există un loc doar al tău?
- Sunt genul de om care se recuperează, scoțându-se, pur și simplu, din priză. Nu mă mai oblig să fac nimic. Câteodată reușesc. Acum, că Sonia a mai crescut, îmi mai pot lua din timp în timp acest răgaz, cu ajutorul neprețuit al mamei, al surorii mele, al lui Florin. Ajutorul lor este cel mai de preț dar pe care l-aș putea primi vreodată. Vorba lui Florin, câteodată uit că sunt un om foarte mic (am 1,55 cm), și ridic ștacheta atât de tare, că ajung la spital. Un om mic care trage de el foarte tare. Cantitativ, mă depășește voința. De fapt, este cazul majorității mamelor din România. Poate doar câteva doamne cu bani, care își permit alte doamne pentru copiii lor, nu cad de surmenare, la un moment dat. Eu, însă, din când în când, ajung la perfuzii. Nu pot funcționa altfel decât la limită, așa că, uneori, numai spitalul mă poate înfrâna.
- Dorina, ai preferat mereu teatrul filmului. Te pot întreba, deci, ce este teatrul pentru tine?
- Iuri Kordonski (regizor rus, care montează și în România) spunea, la un moment dat, că dacă lucrezi cinstit în meseria de actor, ai privilegiul să trăiești mai multe vieți. Ei bine, mie, când mă pregătesc pentru un rol nou, mai mult decât apariția în sine în fața publicului, îmi place descoperirea. Îmi place la nebunie să studiez, să adun informații despre lumea în care trăia respectivul personaj, despre contextul social. Îmi plac istoria și psihologia, iar ele mă ajută extraordinar de mult în meseria mea. Dacă am norocul să joc într-o piesă care este localizată într-un anumit timp și spațiu, simt o mare, mare bucurie, pentru că îmi dă șansa să studiez. Studiul acesta e ca o vacanță pentru mine. Și abia atunci accesez și eu Internetul, la care, de fapt, nu mă pricep absolut deloc. Vorba lui Ilie Șerbănescu: "Nu sunt internaut și aș vrea să mor externaut". (râde)
Iubirea nu face rău
- Prietenia care continuă să vă lege pe tine și pe Florin Piersic "cel tânăr" este un adevărat exemplu pentru majoritatea relațiilor destrămate din lumea artistică și nu numai. Cum reușiți?
- Nu știu dacă este un exemplu. Este doar o fază naturală a unei relații care și-a consumat o etapă și a trecut într-alta. Dacă e greu? Poate fi, dacă acea primă fază, cea de atracție, de iubire fizică, nu s-a consumat. Ne iubim într-un alt fel acum, și nu este vorba de faptul că ne leagă un copil, nu. Noi ne admirăm, ne ajutăm în afara casei, ne iubim enorm, dar acum o facem altfel.
- Te mai vezi îndrăgostită lulea?
- Orice e posibil. Din partea mea, mă aștept la orice (râde), doar că nu chiar mâine. Serios vorbind, iubirea nu este ceva ce face rău. Lucrurile rele sunt acelea din Decalog, iubirea, în orice formă a ei, nu este și nu face rău. Ori, eu, după acest principiu trăiesc: de a nu face rău. Nu-mi înfrânez nicio pornire, atâta timp cât ea nu mă rănește sau nu rănește pe alții. Nu-mi forțez inima să se închidă, dar nici nu o deschid forțat. Inima mea e liberă. Știi de ce e liberă? Pentru că iubirea aceasta de care mă întrebai nu este ceva de care eu depind. Nu este o componentă e vieții fără de care nu pot trăi. Este doar o întâmplare; adevărat, una senzațională, imensă, un noroc incredibil să trăiești iubirea "aceea", dar viața nu depinde de ea.
- Poți spune că ești un om împlinit?
- Nu sunt împlinită. Mă sperie gândul acesta, nu mi-ar plăcea să spun despre mine că sunt împlinită. Pot spune, însă, că sunt asumată, cu tot ce e în trecut (și îmi iubesc trecutul cu toate cele), cu tot ce e în prezent și cu tot ce văd eu că va urma. Sunt asumată. Ceea ce mi se pare foarte mult din partea unui om lipsit de curaj. De ce spun asta? Pentru că e adevărat, nu am curaj, gândesc enorm de mult până fac o mișcare hotărâtoare, pentru că mereu prefer să nu o fac.
- Nu ești mai degrabă un om precaut, decât lipsit de curaj?
- Nu. Sunt speriată de bombe, de-a dreptul. Să fii precaut presupune o doză de echilibru, iar eu nu îl am. Uite, îți dau un exemplu "pământesc". În fața blocului meu este o trecere de pietoni nesemaforizată. Nu trec niciodată pe ea. Prefer să merg mai departe, până la primul semafor, și să traversez pe acolo. Nu mă joc cu mașinile de-a cine oprește primul, ci merg la semafor, aștept să fie ele obligate să oprească la roșu și atunci decizia momentului traversării devine ușoară și pentru mine. În "halul" acesta sunt și în viață: trebuie să văd "omulețul verde". Așa am fost mereu, extrem de cuminte, mereu dispusă să fac pe plac tuturor, tocmai de aceea, când am călcat pe bec, s-a produs câte un cutremur de genul "Cum de a putut tocmai ea, Dorina, să facă o asemenea nenorocire?!". Cred că se adună cumințenia în mine ce se adună, dar trebuie să mai iasă și câte un drac pe afară, din când în când.
O lume fără emoție
- Când ai râs ultima oară?
- Eu râd mereu. Dar dacă mă întrebi, mi s-a întâmplat chiar ieri, când am văzut din sală piesa pe care o regizez împreună cu Florin la Metropolis, "Opposites Attract". Am râs foarte mult, chiar și la repetiții. Mă bucur de fiecare dată când văd că un actor tânăr reușește să treacă "dincolo", într-un mod cu adevărat puternic. E foarte rar. Generația aceasta de azi este strălucitoare, mult mai inteligentă decât generația mea, dar îi lipsește ceva: emoția. Iar eu, când văd un tânăr actor regăsindu-și emoția, zbor, pur și simplu. Dacă acum vreo zece ani acuzam, de-a dreptul, oamenii mai mari decât mine, care avertizau că tinerii își pierd sensibilitatea, acum am înțeles că așa e. Cred că este vorba despre o adaptare a speciei umane la vremurile prezente: își atrofiază organul sensibilității, ca să poată supraviețui. Oribil! Oamenii nu-și dau seama cât de nefericiți vor deveni, ce rău le va fi. Sunt incapabili să sesizeze că simt ceva, le e direct rău. Însă, dacă conștientizăm această crispare, mai avem o șansă, pentru că sensibilitatea și tandrețea se pot și exersa. Se pot reînvăța. De aceea zic că am râs cu poftă ieri: nu pentru că era neapărat comic ce vedeam, ci pentru că am fost fericită să văd sensibilitate și trăire în niște tineri. În meseria asta a mea se exersează empatia, ea devine exacerbată, și atunci, cu atât mai mult simt lucrurile astea, care în final ajung să-mi facă extrem de bine sau de-a dreptul rău fizic.
- Când ai plâns ultima oară?
- Tot ieri. Tot de bucurie. Mă făcură ei să plâng (râde). Există actori care te mai pot emoționa, și atunci e o mare bucurie să te facă să plângi.
- Dar tu, personal, ai conștiința valorii tale ca actor?
- Da. Absolut. Acesta este unul dintre cazurile în care pot spune că modestia e atributul nepriceputului. Știu cât sunt de bună, știu cum am ajuns să fiu atât cât sunt de bună, dar știu și câte mai am de învățat. Unul dintre lucrurile care mă bucură cel mai mult în teatru este că descoperirea nu se termină niciodată. Ce fericire!
- Actrițele se privesc mai mult în oglindă, decât celelalte femei. Le-o cere rolul, profesia. Tu când te simți, cu adevărat, frumoasă?
- Când se uită Sonia la mine și sunt nepieptănată și nemachiată și mă strânge în brațe și mă pupă. Iar când vin acasă direct din spectacol și sunt "retușată" până la cel mai mic detaliu, am perucă cu păr lung, sunt frumoasă tare (râde), iar ea smulge toate astea de pe mine, pentru că o vrea pe mama ei, atunci mă simt sublimă. Cam pe când avea Sonia un an, am realizat eu că, în sfârșit, s-a născut persoana pentru care voi fi mereu cea mai frumoasă femeie. Bizară mai este dragostea aceasta, care se manifestă în om când devine părinte! Eu, înainte de Sonia, puteam juca orice: criminală, târfă, sfântă... Un singur rol, din câte există în teatru, n-aș fi putut juca: cel de mamă. Pentru asta a trebuit să nasc un copil. Devenind mamă, te îndrăgostești într-un fel inexistent ca tipar de copilul tău, o iubire care nu seamănă cu nimic. Un dar enorm. Cred că suntem aleși, dacă ni s-a dat să trăim miracolul unei asemenea iubiri.