Bisericile din spitale

- Locul în care mereu învie cineva pe Cruce -

Tot timpul m-au impresionat bisericile ridi­cate în preajma spitalelor. Tot timpul mi-au atras atenţia şi, oricât de grăbit aş fi fost, am simţit nevoia să mă opresc şi să le admir îndelung. Din lemn sau cărămidă, mai scunde sau mai înalte, nu vor să se remarce prin nimic. Stau într-o margine de curte şi tac. Dacă te uiţi mai atent, observi că toate sunt în­veşmântate în alb şi mai toate au mici rotunjimi late­rale, asemenea unui umăr, parcă anume pregătit să spri­jine o frunte încinsă de durerea şi neliniştea bolii.
Nu poate fi loc mai potrivit pentru altarul unei bi­se­rici decât incinta unui spital, aproape de oameni sufe­rinzi şi, uneori, fără speranţă - oameni cu feţe pământii şi privirea stinsă, ce abia se mai strecoară prin şirul unor zile cenuşii şi ameninţătoare. Zile lungi de aşteptare. Zile cu gust amărui de medicamente şi frică de moarte.
Cineva foarte bolnav povestea cum şi-a învins durerile şi boala, doar uitându-se pe fereastră. Stătea în Pavilionul canceroşilor de la Fundeni şi, prin gea­mul salonului, a descoperit clopotniţa bisericuţei de lemn din preajma spitalului. Nu era doar frumoasă. Era de-a dreptul învăluită de lumină, ca o rugăciune ce se pregătea să urce spre cer. Pri­vind pe fereastră, a sim­ţit o mare în­tărire. A simţit cum îşi recapătă spe­ran­ţa şi dorinţa de a trăi şi, brusc, din clipa aceea a înce­put să lupte, să îndure şi să treacă peste orice în­doială. Într-un târziu, a reuşit. Imaginea crucii de pe bise­ricuţa spitalului a fost mai puternică decât toate previziunile şi leacurile medicilor, arătând câtă drep­tate aveau Sfinţii Părinţi, când spuneau că numai Dum­nezeu vindecă boala cu adevărat. Doctorul doar tratează.

"Un strop" de Maramureş şi de frumos

Bisericuţele de spital nu au program. Stau mereu des­chise, chiar de la prima oră a di­mi­neţii, când în bi­serică intră vreun medic chirurg ce se pregăteşte pen­tru operaţie şi, îngenunchind la icoa­na Maicii Dom­nului, o roagă să îl aju­te ca el să fie doar purtă­torul bis­tu­riului, iar Hristos, mâna care con­duce.
Mai scunde sau mai înalte, încon­jurate cu belşug de flori şi grădină sau înghesuite doar în în­căperea unui fost salon de bol­navi, bisericile de spital par a fi aceleaşi, fără a se ase­măna nicio clipă una cu alta. Fie­care îşi poar­tă în felul ei tăcut povestea şi mul­ţimea încercărilor prin care au tre­cut, încercări fără de care nicio lu­crare sfântă şi vindecătoare nu ar mai fi posi­bilă. Dacă ai discuta cu preoţii acestor biserici şi i-ai întreba ce i-a îndem­nat să înceapă o construcţie atât de grea, la ce anume s-au gândit când au ridicat cupola sfântului lă­caş, toţi ar spune în esenţă acelaşilucru - că s-au gândit la ceva care să aline suferinţa. S-au gândit la ceva frumos şi plin de strălucire solară, ase­menea pă­rintelui Radu Ilaş, care a vrut neapărat să aducă frumuseţea bucovineană de la Putna la Bucu­reşti; asemenea părintelui Pop de la Fun­deni, cel care a oferit "un strop de Maramureş" tuturor bolna­vilor fără speranţă, din Clinica de Oncologie afla­tă în apropiere.
Prezenţa continuă a suferinţei umane îl mo­delează şi-l transformă pe părintele de spital. Îl face mai sensibil şi mai atent la toate amănuntele ce au darul de a aduce linişte, împăcare şi bucurie sufletească. De omul bolnav nu te apropii pentru a-l întreba ce-l doare. Te apropii ştiindu-i de dina­in­te suferinţa, trăind-o cumva alături de el. E sufi­cient să-i fii aproape, arătându-i printr-o simplă mân­gâiere sau îmbrăţişare că cineva îl înţelege şi ia seama la toată neputinţa şi la toată frământarea lui. E mare lucru să ştii că îi pasă cuiva de tine, că ai cu cine îm­părţi greutatea şi neliniştea unei încercări grele. E mare lucru să nu fii singur în faţa durerii.

Botezul copiilor în agonie

Preoţii de spital, asemenea celor din armată, sunt me­reu în stare de alertă, de război. Mereu şi-n orice cli­pă, pregătiţi să facă un botez, o spo­vedanie sau să îm­părtăşească pen­tru ultima oară pe cineva care va fi simţit apropierea sorocului şi plecarea în marea călă­torie a vieţii. Nimic nu e mai impresionant decât să vezi pe cineva cum moare sub ochii tăi, cu numele lui Iisus pe buze şi cu lumina speranţei în priviri. Nimic nu e mai înălţător decât gestul unui preot de spital, cum este cel comis de părintele Paiu, de la "Grigore Ale­xandrescu", preotul care, aflând despre incendiul de la Maternitatea Giuleşti, a alergat într-un suflet şi a botezat pe toţi copiii aflaţi în agonie. "Mai mult de­cât atât", mărtu­riseşte cu uimire părintele. "M-am tre­zit în graba mo­mentului că le-am dat numele ce-mi veneau pe buze, fără să mă gândesc nicio clipă: Con­stantin, Ştefan, Radu, Matei. Ei bine, când am ajuns acasă şi m-am uitat pe calendar, m-a cuprins un val imens de uimire şi emoţie. Eram în 16 august, ziua Sfin­­ţilor Brânco­veni, iar eu dădusem nume de botez copiilor chiar numele Brâncovenilor, parcă anume pentru a întări miracolul ce avea să se vă­dească mai târ­ziu, când, cu o singură ex­cep­ţie, toţi pruncii bote­zaţi au supravieţuit şi s-au întremat atât de repede, încât i-au uimit deo­potrivă pe părinţi şi pe medici".

În tranşeele suferinţei

Miraculoase şi, mai tot timpul, impre­sionante până la lacrimi, întâmplările neaş­teptate şi de tot felul se succed zilnic în viaţa preotului de spital. În tranşeele sufe­rinţei, niciodată nu ai timp de odihnă. Dim­potrivă, într-un spital, mereu se întâmplă ceva şi nu de puţine ori ai motiv de uimire şi adâncă reflecţie, constatând, ca părintele Iancu de la Spitalul "Marius Nasta", că "Suntem unici în toate - în durere, ca şi în suferinţă". Nimeni nu seamănă cu altul şi fiecare dintre noi are Crucea lui, Golgota lui, urcuşul său aparte. Poate de aceea, suferinţele nu se compară niciodată unele cu altele. Poate de aceea, suferinţa fiecăruia e cea mai mare din lume, cel mai greu de îndurat. Bolnavul se în­tunecă, se clatină înlăuntrul lui şi chiar se răzvră­teş­te. Se compară cu alţii şi se trezeşte cârtind. Se în­de­părtează de Hristos şi de calea Mântuirii, luând locul Judecătorului şi considerân­du-se mai presus de­cât semenii săi.
Părintele Iancu a văzut multe asemenea tulburări, aşa cum a văzut şi îndreptări mira­culoase. Dacă îl în­trebi ce anume l-a impresionat mai mult de când slu­jeşte în curtea spitalului, părin­tele te priveşte încurcat. Îi vine greu să aleagă. Sunt multe ase­menea întâm­plări. Îşi aminteşte, de pildă, cazul unui tată disperat, care voia să se arunce de la etaj, neacceptând sub niciun motiv gândul că fiii lui (doi gemeni abia năs­cuţi) nu vor putea trăi, având grave afecţiuni cardiace. Chemat în grabă, părintele a botezat prun­cii şi, ime­diat, în câteva zile, unul din gemeni s-a stins, iar celă­lalt s-a ridicat, plin de viaţă, brusc însănătoşit, parcă anume să-i lase o mângâiere tatălui speriat şi să-i arate cât de mică e distanţa dintre viaţă şi moarte, dintre dis­perare şi fericirea cea binecuvântată. Altă dată s-a în­tâmplat ca o bătrână să ceară, înainte de o operaţie deosebit de grea, să se cunune cu omul cu care trăia de aproape 50 de ani, iar taina căsătoriei (cu toate cele rân­duite - flori, cununii şi nuntaşi) să se împlinească, transformând pentru o clipă salonul auster de spital într-o sală domnească, plină de strălucire şi fast înăl­ţător.
Părintele ar putea umple o car­te întreagă cu amin­tirile şi scenele de viaţă la care a asistat copleşit de emoţie sau chiar a vărsat o lacri­mă, aşa cum s-a întâm­plat când o familie de medici l-a descoperit pe Hristos abia după ce şi-a pierdut unicul copil, bolnav de leuce­mie, sau când a discutat îndelung cu un tânăr paralizat de la gât în jos. Ce om minunat! Ce suflet curat şi pu­ternic! În situaţia în care era, ardea de dragoste pen­tru Mântuitorul. Nicio clipă nu a cârtit şi nu şi-a plâns de milă. Spunea mereu ru­găciunea lui Iisus şi psalmii po­căinţei. Se culca şi se trezea cu nu­mele lui Hristos pe buze, ru­gân­du-L un singur lucru - să-şi poată mişca doar mâna dreaptă, pentru a-şi face cruce şi a putea întoarce singur filele Bibliei sau ale altor cărţi sfinte. "Mereu des­co­păr în spital oameni mai credin­cioşi de­cât mine", mărturiseşte pă­rintele, gândindu-se cu anu­me tris­teţe că, sănătoşi fiind, nu ne dăm seama ce mare lucru repre­zintă lu­crurile simple din viaţa noas­tră: să mergem, să respirăm, să privim în jur şi să fa­cem semnul crucii pen­tru toate lucrurile frumoase care ne înconjoară. Nu ştim să mulţu­mim Domnului şi să ne bucurăm deplin de tot ce avem. Me­reu ne uităm la alţii. Mereu râvnim la ceea ce nu avem. Nu ne dăm sea­ma că nimic nu ne aparţine - nici viaţa, şi cu atât mai puţin timpul, că ele ne sunt în­credinţate cu chi­rie. La final, ca în pilda evan­ghe­lică a talanţilor, va tre­bui să îna­po­iem ce am primit în dar şi să dăm socoteală pentru toate câte le-am făcut stâmb sau gre­şit şi, mai vârtos, pentru toate câte nu le-am făcut, deşi puteam şi ne era la înde­mână să le facem.

Când cuvintele dispar, rămâne îmbrăţişarea

Părintele de spital trăieşte intens şi grab­nic. Îl obligă în­săşi slujirea de fie­care zi. Îl obligă mulţimea cazurilor, pen­tru care nicio facultate de teo­logie nu îl poate avertiza sau pregăti. E cum­va uşor să afli că primii medici au fost preoţi şi că primele spitale au fost mâ­năstiri şi "vasiliade", înfiinţate pentru cei să­raci - fie la Colţea, fie la Mânăstirea Trisfetitele. Mult mai greu este să mărtu­riseşti un muribund care nu s-a împărtăşit niciodată în viaţa lui, să te încarci cu toate păcatele lui sau să spovedeşti un nebun, cum face părintele Radu de la Spitalul "Obregia" sau pă­rin­tele Iustin de la Biserica So­cola, care, zâmbind amar, recu­noştea cu o urmă de lacrimi pe obraz: "La 80 la sută dintre bolnavii pe care îi am aici, la acest spital, nu le pot vorbi despre Dumnezeu. Pentru ei rămâne doar rugăciunea, care produce efecte extra­ordinare. Moise nu vorbea uneori nimic, iar Dumne­zeu îi spu­nea să nu mai strige la El. De ce? Pentru că atunci când îl vezi pe un om într-o situaţie ca aceea de aici, atunci nu trebuie să-i vorbeşti. Aproape că nici nu te rogi. Verşi o lacrimă, te apleci asu­pra lui, îl îmbrăţişezi şi zici: «Doamne, fie-Ţi milă de zi­di­rea Ta», iar cuvintele dispar. Dispar asemeni teologiei învă­ţate pe de rost, atunci când in­tră simplu şi fără zarvă în că­mara simţirii şi a iubirii de aproapele".

*

Bisericile de spital au uşa me­reu deschisă. Nu au nimic de as­cuns. Chiar dacă nu le ştii poves­tea, o afli imediat. E su­ficient să te opreşti din drum şi, curios, să intri într-o bisericuţă de lemn, cum este cea de lângă Spitalul Fundeni; să te închini la icoane şi să schimbi câteva vorbe cu măi­cuţa de la pangar, ca să-ţi dai sea­ma că oamenii nu se împart nicio­dată în buni şi răi, ci doar în bolnavi şi oa­meni vindecaţi su­fle­teşte. Sora Maria de la pan­ga­rul bisericii ştie ce vorbeşte. Bol­navă de cancer într-o fază avan­sată, s-a trezit părăsită şi de soţ, şi de copii. S-a trezit a nimănui, aruncată pe stradă, printre străini, într-un târziu ajungând la Fun­deni, unde a fost operată şi s-a vin­decat atât de repede, încât doc­torul Bălănel (un om foarte cre­din­cios) privea radiografiile şi se mira sin­gur, spunând că asta nu poate fi decât o minune de la Dum­nezeu. De atunci, maica a decis să nu mai pără­seas­că locul vindecării ei. Smerită şi cu rugă­ciunea de mulţumire pe buze, a rămas la poarta spitalului, în bisericuţa cu turlă de lemn, pen­tru a mulţumi Domnu­lui şi a pre­găti toate cele cuvenite slujbelor de dimi­neaţă, în aşteptarea cre­dincioşilor - bolnavi şi mai puţin bolnavi; medici chirurgi sau sim­pli trecători.
Pentru sora Maria, biserica a devenit a doua ei casă. E locul ei de rugăciune. E altarul mulţu­mirii pen­tru sănătatea şi liniştea sufletului ei de om care l-a desco­perit pe Hristos târziu, dar sufi­cient de devreme ca să mai aibă timp de pocăinţă şi îndreptare. Dacă o întrebi care sărbătoare din an e cea mai înălţătoare pentru o bise­rică de spital, sora Maria te pri­veşte nedumerită, caută să în­ţe­leagă ce vrei să afli, ezită, cu­getă, după care surâde, în­ţe­le­gând că te referi la Sărbă­toarea Paştelui şi, cu vocea ei blândă, îţi spune că, într-un spital, toată lumea vine şi pleacă necontenit, mai puţin de mari sărbători, când nu se fac internări şi nu se operea­ză decât urgenţele. Da, Paş­tele e deosebit de frumos într-o biserică de spital, dar asta nu înseamnă că e o zi aparte, o zi specială. Dacă ai sta ca sora Maria zi de zi în spa­tele pangarului plin cu lu­mânări şi iconiţe de sfinţi, ai înţelege că, pentru bisericu­ţele de spital, în fiecare zi e Paşte. Mereu cineva învie pe crucea suferinţei. Aici, mereu renasc speranţa, dorul de mân­tuire şi de viaţă veşnică.


P.S. Suntem o familie din Breaza, judeţul Prahova. O fa­milie fericită. Avem doi co­pii: Mara-Ioana, de cinci ani şi ju­mătate, şi George-Mi­hail, care astăzi împlineşte un an. La a­ceas­tă primă ani­versare am venit la Bucu­reşti, la Mater­nitatea Polizu, unde anul trecut, Geor­ge-Mihail a fost salvat. Dar să depănăm amintirile; pe 5 aprilie 2004, s-a născut la Spi­talul din Câmpina băieţe­lul nostru, prin cezariană, cu o greutate de 3,55 kg. La în­ceput, totul părea să decur­gă normal. Dintr-o dată, au apărut convulsiile. I s-au fă­cut analize, tratamente, dar s-au dovedit inutile. Fiindu-i din ce în ce mai rău, am cerut trans­­ferul de la Spi­talul din Câmpina la Mater­ni­tatea Polizu din Bu­cureşti, unde am stat, cu mari emo­ţii, zece zile. S-a infirmat diagnosticul din Câm­pina şi s-a constatat că face alergie la anti­biotice, alergieeredi­tară de la mamă. Imediat după internare, împreună cu naşii, ne-am rugat în Capela din curtea maternităţii pen­tru însănătoşirea copilului, pentru salvarea lui. Ne-am rugat la toată Puterea Sfântă şi în special Sfântului Ioan Rusul, am cerut cu smerenie preotului Ca­pelei să ne vină în ajutor cu ru­gă­ciunile dom­niei sale. Minunea n-a întârziat. Sfântul Ioan Rusul, care este grabnic ajutător, ne-a salvat copilul. Starea lui de bine s-a stabilizat, mai ales după ce a fost bote­zat în capela spitalului, al cărei hram este: Acoperă­mântul Maicii Domnului şi Sfân­tul Ioan Rusul (27 mai). Acasă, în continuare, ne-am rugat Sfân­tului şi i-am adus mulţumiri pen­tru minunea prin care ne-a salvat copilul.
Ion Manea