Opreşte-te, clipă!

- Au existat în viaţa dvs. momente pe care să fi dorit să le transformaţi în eternitate? -

Mâinile de azi, mâinile de mâine

Câmpul
Mama începe de la mâna mea dreap­tă, tata de la stânga. Mama şi tata sunt prelungirea mâinilor mele, sunt între ei, la mijloc, îi simt cum se ating prin mine. Mama şi tata îşi vorbesc şi îşi râd, iar fiecare zâmbet şi fiecare cu­vânt se scurge printr-o mână şi ajunge la cea­laltă, sunt legătura între zâm­be­tele şi cuvintele lor, fără mine nu s-ar putea atinge, fără mine nu s-ar putea pri­­vi cu adevărat, mama mă ţine de mâ­na dreaptă, tata de cea stângă, şi mer­­gem mai departe, ieşim de pe Aleea Băiuţ şi ajungem în Valea Arge­şului, trec au­tobuze, eu tac, iar ei sunt legaţi de mine, nu se mai pot dezlipi, mâinile mele îi fac pe ei fericiţi, îi fac să fie îm­preună. Încet, blocurile încep să dispară, la fel şi autobuzele, suntem doar noi trei, ţinându-ne de mână la în­ceputul lumii. Traversăm Valea Oltului şi ajungem pe câmp. Mâna mamei şi mâna tatălui sunt cele mai puternice mâini din lume, ele mă fac să zbor, şi chiar zbor, priviţi-mă, picioarele s-au desprins de la pământ, cerul se apropie de mine, zbor sus, sus, cel mai sus, doar două ancore mă mai leagă de lu­mea asta, mâna stângă a mamei şi mâ­na dreaptă a tatălui, mă ţin strâns de ele, ca nu cumva să dispar, să fâlfâi din picioare şi să mă tot duc până dincolo, unde n-o să mai fie nimic. Râd din toată inima, râde şi mama, râde şi tata, "zboa­ră băieţelul, zboarăăă", iar eu tot zbor, pentru că mâi­nile lor sunt cele mai puternice mâini din lume, ele îşi fac avânt şi mă aruncă până în vârful ce­rului, nasul meu gâdilă o rază de soare şi ştiu că prins de mâinile astea n-o să mi se întâmple nimic rău, nicio­dată. Ma­ma şi tata au obosit, mâinile lor mă mângâie, îmi ciu­fulesc părul, prin ele se scurge toată iubirea din lu­me, toată iubirea de care am nevoie, sunt atât, atât de mic şi mă simt atât, atât de mare, încât simt că de acum nu mai am cum să cresc, că mai mare de atât n-o să mă mai fac şi c-o să rămân aici, pe câmpul ăsta, cu mama în dreap­ta şi tata în stânga, tot restul vieţii mele. Mi se pare limpede că o să fie aşa. Se înserează încet şi pe lângă noi trec gâşte. Ne întoarcem, tra­versăm Va­lea Ol­tului şi ajungem pe Valea Ar­geşului, blocurile se fac la loc, exact aşa cum erau înainte, tata îşi aprin­de o ţi­gară, nu mă mai ţine de mână, mama tace şi ea, in­trăm în scara blocului, ajun­gem acasă, îmi privesc mirat mâi­nile, mâinile din care s-au năs­cut mama şi tata, mâi­nile astea prin care i-am simţit iubindu-se şi iu­bin­du-mă, mâinile astea care au tot zburat până la soare şi înapoi. Mă uit la ele, sunt nişte mâini la fel ca toate mâi­nile, mişc un deget şi degetul se mişcă, sunt un pic trist, aş vrea ca totul să fie la fel ca mai îna­inte, no­roc că mi-e somn, noroc că mama mă înveleşte cu gri­jă, noroc că adorm aproape ime­diat, noroc că lu­crurile as­tea nu se uită niciodată, ni-cio-da-tă.

Grota
Sunt aici, cu fata asta, ne-am rătăcit de grup şi am ajuns doar noi, într-o grotă pustie. Aş vrea să-i vorbesc despre frig, despre cât de frig ar putea să fie şi nu mai e, doar pentru că am intrat într-o peşteră mică şi ne pri­vim unul pe altul, aş vrea să-i spun ceva nemaiau­zit, numai că vor­bele m-au părăsit, din ele n-a rămas decât un abur, un abur pe care-l suflu încet înspre ea, un abur care umple în­cet grota, un abur ca o ceaţă, o ceaţă ca­re şterge toa­te lucru­rile din jur. Îmi simt mâi­nile zvâc­nind şi nu ştiu ce să fac cu ele, e o căldură ciudată aici, lângă ea, şi doar afară e frig, e încă zăpadă şi suntem pe munte, încet, aburul devine totuna cu tă­cerea, nici nu mai ştiu unde se sfârşeşte una şi începe cea­laltă, aş vrea să-i vor­besc, iar mâinile mele să dea la o parte abu­rul, să nu mai văd nimic, iar în degete să-mi crească ochi, ochii ăştia să o pri­vească pe ea, mai aproape şi mai aproape, să-i atin­gă faţa, să-mi crească pleoape din unghii, iar pleoa­pele astea să devină una cu pleoa­pele ei. Mâinile îmi zvâcnesc, nu ştiu ce să fac cu ele, în­cerc să mă adun, să mă întorc unde eram, undeva pe munte, într-o peşteră mică, împreună cu o fată. Pe mi­ne mă chea­mă cum mă cheamă, pe ea o chea­mă cum o cheamă, asta am stabilit deja, mai departe nu mai în­ţeleg nimic, încerc să fac ceva, la naiba, sunt băr­bat, ce o să creadă despre mine şi, apoi, cu o voce pe care nu o recunosc, o voce care nu e a mea, o voce care vine de un­deva din­tr-o altă lume, o întreb dacă nu vrea o ţigară. Ea vrea o ţigară, mâi­nile mele găsesc pachetul, e ceva ciu­dat aici, nu-mi recunosc mâinile, nu pri­cep ce e cu pa­chetul de ţigări, la ce foloseşte, mâinile mele, însă, ştiu mai bine, chiar dacă eu am uitat tot, îi în­tind ei o ţi­gară, îmi aprind şi eu una, fumăm în tă­cerea asta, cu abur de vor­be nerostite şi fum de ţigară, măcar se în­tâm­plă ceva, măcar nu m-am făcut de ru­şine, uite, fu­măm, o fată şi un bă­iat, singuri, într-o peş­teră mică, fumăm şi e bine, îi vorbesc apoi despre cum abu­rul de la frig şi fumul de ţigară ar putea deveni totuna, îi vorbesc în gând, dar ea mă aude, suflăm fumul, iar el se amestecă cu aburul, din ce în ce mai aproape, ea în­chi­de ochii, închid ochii şi eu, mâi­nile mele au început să va­dă, iar un­ghi­ile au căpătat pleoa­pe, pleoa­pele me­le îi ating pleoa­pele ei, mâi­nile me­le sunt vii, cele mai vii, mâi­nile mele sunt eu, doar ele, iar eu o des­copăr pe ea. E atâta tă­­cere şi e aşa de cald aici, tot fu­­mul şi aburul se strâng lao­laltă, lu­mea s-a făcut dintr-odată mi­că şi încape toa­tă într-un sărut lung, ne­sfârşit, dintre un bă­iat şi o fată, adă­postiţi în­tr-o grotă de mun­te. Lucrurile s-au oprit şi nu mai există nimic alt­ceva, trec sute şi mii de ani până când, de undeva, de departe, din­tr-un alt timp şi o altă lume, auzim cum cei­lalţi ne strigă. Ştim că trebuie să ne întoar­cem la ei, ştim că nu avem încotro, de acolo am por­nit, acolo tre­buie să ne întoar­cem. Ieşim din grotă, mâi­­nile mele intră cuminţi în buzunar, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ni­mic. A început să se în­se­reze aici pe munte, să fulguiască uşor, tre­buie să ne grăbim ca să ajun­gem la ca­ba­nă, mâine trebuie să ne în­toarcem în oraş, mâi­ne, mâinile noastre n-or să mai fie la fel, mâinile noastre se vor mai atin­ge, dar nu vor mai fi ni­ciodată la fel.

Zăpada
Aici, acum, e noapte şi n-a fost nici­când altcumva. Tocmai am închis uşa casei de pe deal şi am păşit afară, în afara lumii, acolo un­de a început totul şi nimic n-a mai trecut de atunci. Suntem primii oameni de pe pă­mânt, până la noi n-au mai existat paşi şi nici oa­meni, noi am inventat urmele, noi am fă­cut zăpada să scârţâie. Zăpada scrijeleşte uşor tăcerea, tăcerea toarce, e o pisică albă, uriaşă, pi­tită într-o noapte grea, fă­ră sfârşit, zăpada se lasă în­du­plecată, ne face loc, se dă la o parte, zăpada ştie că aşa trebuie să fie, că noi sun­tem primii şi ultimii care au voie să treacă pe aici, că urmele noastre trebuiau să se întâmple, că numai nouă ni s-a dat voie să trecem prin noap­tea asta de la începuturi, şi păşim şi înţe­le­gem şi nu ne vine să credem că lumea ne-a aştep­tat pe noi să ieşim dintr-o casă de pe deal, ca să ajungem în­tr-o casă de la vale, ca să ni se arate în toate încre­menirea ei de la în­cepu­turile începuturilor, atunci când nu existau nici timp, nici fiinţe şi nici lucruri, ci doar li­niştea asta copleşi­toare cu miros de ger, de noapte şi de oameni. Oame­nii suntem noi şi ne întoarcem spre casă. Cerul a dispărut, la fel şi munţii, la fel şi pădurea, un­deva, într-o altă lume, a rămas o amintire îndepăr­tată a unei case şi a unor oameni care vor­besc, lemnele care ard în sobă, tele­vi­zo­rul aprins, oare ce or fi în­semnând toa­te astea, când zăpada toarce sub paşii tăi ca o pisică albă, uria­şă, ai vrea s-o mângâi şi o mângâi, de­getele ei şi dege­tele tale se strâng sub crusta de ghea­ţă, degetele ei şi de­getele tale mân­gâie o pisică albă, pisica toarce, ur­me­le rămân, e cel mai întuneric în­tuneric pe care ai pă­şit vreodată în viaţa ta, nu i-ai face faţă singur, te-ar copleşi, te-ar supune, te-ar smin­ti, d-aia e atât de bine că n-am fost lăsaţi de izbelişte, că atunci când s-a făcut lumea, acum, de pildă, ne-au fost daţi oameni care să ne fie alături, tu pentru ei, ei pentru tine, şi simţi toate astea, şi simţi că păşeşti în afara timpului, şi simţi că numai aşa putem fi ceea ce suntem, ieşind din ceea ce ni s-a dat şi oprindu-ne, din­colo, că momentele astea sunt cele care te fac ceea ce eşti, că ăsta e rostul tău pe lume, să le cauţi, să le cauţi ne­întrerupt, să ieşi din legile care ţi s-au dat, să le opreşti pentru o clipă, cât să înţelegi cine eşti, cât să înţelegi de unde vii, cât să înţelegi încotro te îndrepţi, cât să înţelegi că nu eşti plă­mădit din timp, din linia aia dreaptă care te duce, te tot duce spre moarte, ci din bucu­rie, din iubire, din vise şi din vrajă, că doar prea­pli­nul lor se ridică deasupra lumii în care ne-a fost dat să trăim, că doar preaplinul lor te justifică şi te face ne­muritor, cât să înţelegi că, odată ce ai ajuns aici, lu­crurile chiar se opresc, chiar dacă, mai apoi, se con­tinuă. Şi se conti­nuă pentru că nu ai încotro, pentru că te-ai născut aici şi alţi oameni, oameni de la în­ceputul timpului, exact ca tine acum, în noap­tea asta plină de zăpadă, au muşcat dintr-un fruct oprit şi au făcut tim­pul să treacă. As­tea-s regulile, nu li te poţi îm­potrivi, e de ajuns să ştii că te poţi întoarce, e de ajuns să ştii că, ori­ce s-ar întâmpla de acum încolo, noaptea asta, pli­nă de zăpadă, noaptea asta de la în­ceputurile tim­purilor, în care păşeşti tu şi ea, va rămâne cu tine, în tine, acum şi pururea şi în vecii ve­cilor, amin. Păşeşti, pă­şeşti mai depar­te, şi ştii, cu fiecare pas pe care îl faci, că nu trebuie să-ţi doreşti ca timpul să se opreas­că, pentru că el, oricum, se opreşte pentru tine atunci când eşti pre­gătit. Zăpada a început să scân­teieze ver­de, galben şi albastru, din ea, din ză­padă, se nasc acum şi alte fiinţe care merg cu tine mai de­parte spre casă, fiin­ţe mici, din ceaţă colo­rată, pitici. Îţi simţi mâ­n­a îngheţată şi vie cum se în­tinde prin noapte du­pă mâna ei. Mâi­nile se ating, se dez­miardă, se încăl­zesc: ca să o­preşti timpul, nu tre­buie să fii singur, îţi spui, intri în casă, faci focul, ea fa­ce de mâncare, te-ai întors, simţi că toate lucrurile sunt ca mai înainte, sim­ţi cum viaţa curge mai departe, ţi-e ciudă că nu poţi să o opreşti.
M-am tot oprit de atunci şi ştiu că am să mă opresc şi de acum încolo. N-am încotro, despre asta e vorba. Şi ştiu că am să mă întorc acolo, câte zile voi mai avea, atât timp cât mâinile as­tea două vor mai vedea, simţi şi vor mai scrie.

MATEI FLORIAN

Călătorie într-o icoană

La lumina lumânărilor, icoanele de pe pereţi se adânceau tot mai mult, până deveneau culuoare lungi, pe care eram chemat să-mi grăbesc paşii. Mi­cul paraclis unde vecernia continua ră­mânea în urmă, dar la fel de clar ca şi cum nu l-aş fi părăsit. Cântecele mai­cilor de la strană căpătau, cu fiecare pas făcut, profunzimile unui ecou tot mai îndepărtat, pentru a sfârşi în bătăile rit­mate ale inimii mele. Însă chipurile monahiilor îmi erau la fel de aproape, la distanţă de o mână întinsă.
De pe trup îmi cădeau solzi mari, de plumb - unul la fiecare pas. În locul lor părea că îmi cresc aripi, căci corpul îmi plutea peste seara de noiembrie. Nu ştiam încotro merg şi de ce, dar îmi fă­cea bine. De fapt, "mersul" nu era îna­intare, ci scufundare. Nu mă îndrep­tam către ceva, ci mă reîntâlneam pe mine. Aproape de nerecunoscut. Un bărbat foarte tânăr, subţire, cu un profil trans­lu­cid şi un zâmbet în care se strânsese toată fericirea lumii. O figură care respira prospeţime, bucurie, dra­goste, linişte, încre­dere şi pu­tere. În privirea limpede - nici ur­mă de pa­timă, în atitudine - nici o şo­vă­ia­lă, în decor - nici o umbră.
Nu, nu era o nălucire, ci por­tretul celui care fusesem cândva. Spălat de mâlul anilor pe care i-am adunat de atunci, vindecat de toate rănile suferite între timp, luminat de forţa unei ru­găciuni rostite într-o bisericuţă de mâ­năstire.
Slujba aceea de seară a dă­râmat toate zidurile şi a deschis toate uşi­le după care îl ascun­se­sem pe o­mul care am fost - cel mai bun din via­ţa mea de până acum. Un om după care am tânjit mereu şi pe ca­re nu l-am îngropat în mine cu bună ştiinţă, ci din neputinţă.
Nu ştiu de ce atunci, numai atunci, glasul baritonal al părintelui, cântecele îngereşti ale călugăriţelor, pâlpâirea lu­mi­nii de ceară curată, pictura sobră de pe pereţi, mirosul tămâiei ridicat din că­­delniţă m-au decojit, strat cu strat, pâ­­nă la mine, cel adevărat. Până la mi­ne, cel care am fost şi care am rămas în­­­trucâtva, deşi m-am uitat. Până la mi­ne, cel care pot redeveni oricând, nu­mai să vreau.
Am fost de multe ori la Mânăstirea Diaconeşti (Bacău), unde, în urmă cu câţiva ani, mi s-a întâmplat episodul pe care vi l-am istorisit. Mi-a plăcut întot­deauna, în acest "Athos" al mireselor lui Hristos. Şi m-am bucurat mai ales de slujbele de seară şi de noapte, la ca­re nu participă decât obştea şi puţinii pelerini caresunt găzduiţi în mânăstire. Se creează atunci în biserică o atmos­fe­ră de familie îngenuncheată la icoană, în care credinţa, dragostea şi speranţa încep să te locuiască din nou, dacă te-au părăsit vreodată.
Cu toate acestea, niciodată, până în seara aceea de noiembrie a anului 2010, şi nici de atunci încoace, nici la Diaconeşti, şi nici în atâtea mânăstiri extraordinare în care am poposit, nu m-am mai întâlnit cu tânărul acela de ca­re mi-e dor.
Îmi doresc ca momentul în care l-am revăzut să fi devenit veşnicie. Toa­­­te căutările, căderile, durerile, fră­mân­­tările şi înfruntările de până atunci ar fi fost şterse. Mi-aş fi reluat viaţa din cli­pa în care eram pe culmea ei. Şi poa­te că aş fi izbutit să rămân pe această culme.

CLAUDIU TÂRZIU