ADRIAN BUGA - consultant pe probleme de artă - "Sunt un căutător de aur. Îmi place să descopăr lucrări uitate"

- Este istoric şi critic de artă, expert atestat al Ministerului Culturii în domeniul picturii româneşti şi autor a nenumărate cărţi. Pentru inteligenţa şi flerul cu care a scos la lumină artişti neştiuţi şi pentru loialitatea faţă de arta românească, Adrian Buga a câştigat nu doar respectul marilor colecţionari, ci şi recunoaşterea nepreţuită a Casei Regale, căreia i-a devenit consilier. Curiozitatea şi emoţia cu care se apropie de orice tablou şi felul autentic şi îndrăgostit de a vorbi despre artă ne-au cucerit -

"Bunico, am găsit aur!"

- Când a început aventura ta extraordinară prin lumea tablourilor şi a obiectelor vechi? Ce te-a făcut să cauţi şi să începi să aduni?

- Scormonirea asta după lucruri frumoase am avut-o în mine dintotdeauna. Până la şapte ani, am copilărit la bunici, în Bălăciţa, un sat între Craiova şi Turnu-Severin. Eram foarte liber, foarte curios şi fără stare. Umblam peste tot pe unde aş fi putut vedea sau găsi ceva frumos. Plăcerea de a colecţiona s-a născut atunci: strângeam timbre, adunam cioburi colorate, chiar şi şpan de la strung. Şpanul e o aşchie tăioasă de metal în formă de arc, multicoloră, din cauza căldurii, care în soare străluceşte foarte frumos. Îmi amintesc cum am intrat în casă julit şi tăiat tot pe mâini, cu pă­lăria plină de şpan, strigând bucuros "Bunico, am gă­sit aur". Cred că, de fapt, asta sunt, un căutător de aur. Îmi place să descopăr lucrări uitate cărora, prin pute­rea privirii, să le redau strălucirea. Mai târziu, prin liceu, mi-am făcut un prieten cu care am plecat într-o călătorie în ţară, în căutare de obiecte vechi, evreieşti. Am ajuns la Iaşi şi am dormit sub statuia lui Ştefan cel Mare. Dimineaţa am început să batem din uşă în uşă, nu înainte de a rupe toate paginile cu W, V şi Z din cartea de telefoane, unde erau listaţi evreii. Am întâlnit persoane extraordinare, am ajuns în familii deosebite şi am cumpărat multe obiecte, care azi au ajuns la Muzeul Holocaustului, la New York. O învă­ţătură chineză spune să nu atingi obiecte vechi, că te posedă. Ei bine, de atunci n-am mai putut scăpa. Mi-am petrecut zile întregi prin poduri vechi, prin pivniţe, prin şuri. E fascinant, fiindcă nu ştii niciodată peste ce vei da. Pot fi nişte sticle vechi de vin, pot fi scrisori, pot fi tablouri. Dar cel mai mult şi mai mult găseşti destine şi poveşti. Găseşti speranţe.

- Tot într-un pod prăfuit ai descoperit un pictor neştiut de români, pe Raul Egon Lebel, pe care l-ai smuls uitării, dedicându-i şapte ani de studiu şi un album superb.

- Da, se întâmpla prin 2003, când m-a sunat prima lui soţie şi m-a rugat să vin să văd nişte lucrări pe care vrea să le vândă. Am urcat într-un pod, cu o lumânare aprinsă. Erau vreo 70, 80 de lucrări, claie peste gră­madă. Şi la un moment dat, au năvălit culorile: culori vii, puternice, acaparatoare. Mi-am amintit brusc de copilărie, de prima dată când am văzut marea. M-au copleşit. Le-am cumpărat pe toate, am investit toţi banii pe care îi aveam, ultimii bani. A fost mai mult decât o vânzare, a fost o predare de şta­fetă. Odată cu tablourile, primeam în grijă toa­tă viaţa ei.

- Mă uit pe albumul pe care l-ai dedicat acestui pictor şi văd că Raul Lebel a murit în 2006. Ai apu­cat să-l cunoşti?

- Nu, pentru că nu credeam că mai tră­ieşte, nimeni nu mai ştia nimic de el. Raul Le­bel a părăsit România, împreună cu a doua soţie, prin 1960. E un om cu un destin tragic, ale cărui rude au murit prin închisori şi lagăre de muncă, "vinovate" că fac parte din cea mai bogată familie de evrei din România, care deţi­nea nenumărate hote­luri şi fabrici. Ca să poa­tă ieşi din ţară, a lă­sat toată averea statului român. A fost, de fapt, cumpărat de prietenii din afară, şi aşa a ajuns la Pa­ris. După ce i-a mu­rit cea de-a doua so­ţie, s-a mutat în sudul Franţei, la Roussillon, cu cea de-a treia. A fost un trăi­rist: după o vre­me, i-a câştigat ini­ma o chi­ne­zoaică - aceasta l-a furat ce­lei de-a tre­ia, nu au stat mult îm­preună, dar l-a dus în insula La Reunion, din Oceanul Indian, un­de eu am reuşit să ajung la şase luni după moartea lui. Raul Lebel a murit la vârsta de 99 de ani, în somn, de moarte na­turală. I-am vizitat ulti­mul atelier, pe care şi l-a construit acolo, la vârsta de 88 de ani. Avea o fereastră e­nor­mă, în formă de tri­unghi, cu colţul în jos, ca lumina să intre de la brâu în sus.

O ramă goală

- Pentru omul de rând, faptul că cineva e capabil să-şi dea ul­timii bani pe nişte ta­blouri pare o nebu­nie. Colecţionatul de artă nu riscă să devină un drog?

- Colecţionatul simplu e o fanfaronadă, un exhi­bi­ţionism. Sunt oameni foarte bogaţi care cumpără nume celebre, nu tablouri. Au nevoie de ele, fiindcă e o prelungire a ego-ului lor, o creangă în plus pe ar­bo­rele lor genealogic. Un adevărat colecţionar nu cumpără doar nume, ci cumpără arta care îi place, care vine spre el, care îl face să vibreze. Şi nu o face în scop egoist, ci se gândeşte cum s-o pună în valoare şi să ajute artistul. Eu nu mă consider un colecţionar, ci un privitor. Cumpăr lucrări şi le ţin o vreme, atât cât am nevoie să le pătrund înţelesul. Când ajung să-l prezint într-un album, artistul respectiv se desprinde deja de mine. Simt că nu mai e al meu, că nu-mi mai aparţine, că mi-am încheiat misiunea. Atunci încep să vând, ca să investesc în alţi pictori, în alte aven­turi. Îl las să cir­cu­le şi să-şi împlineas­că menirea, aceea de a fi privit şi de alţii.

- Cum alegi ce cum­peri, cum decizi în ce vei in­vesti banii?

- E o chemare, a­proape în sens reli­gios, o dreaptă căutare. Nu credeam în teoria a­trac­ţiilor, dar de la o vreme am început să funcţionez altfel. În­cerc să uit tot ceea ce ştiu, ce am citit şi în­văţat, şi mă las purtat doar de pro­pria in­tui­ţie. Mă intere­sează doar să pot să stau în faţa unei opere de artă şi să simt ten­siunea, să văd ce a pu­tut să pri­vească picto­rul în clipa respectivă, tot ce a avut pe suflet, toate bu­curiile şi toate traume­le. E singurul criteriu, acum.

- Totuşi, niciun cu­noscător adevărat nu poate ignora stu­diile de specialitate. Tu unde te-ai pre­gă­tit?

- Am urmat doi ani de pregătire practică, unul la Amsterdam, în Olanda, celălalt la Tel-Aviv, în Israel. Dar au fost mai mult decât niş­te stagii. Pentru mine, au reprezentat mai de­grabă bucuria de a în­tâl­ni nişte oameni ex­tra­ordinari, care au cre­zut în mine, care m-au ocrotit şi m-au luat aproape, pentru a mă învăţa tot ce ştiu. Mă gândesc acum la Radu Ionescu, marele critic, sau la Barbu Bre­zianu, exegetul operei brâncu­şiene, doi seniori ai artei plecaţi, din păcate, dintre noi. Sau la expertul israelian Noam Zvi, care a văzut în mine un om care poate să se apropie de artă aşa cum trebuie şi care m-a luat cu el la Tel-Aviv. Abia după ce am acumulat aceste cunoştinţe practice, am recurs la teorie, stu­diind Istoria Artei la Bucureşti.

- Cartea ta de vizită spune că eşti consultant pe probleme de artă. Ce face de fapt un consultant?

- E solicitat să ghideze sau să ajute în achiziţio­narea unor opere, să identifice un posibil fals sau să dateze o lucrare. Dar dincolo de lucrurile acestea tehnice, care ţin de ştiinţă, încerc, de fiecare dată când am ocazia, să-i ajut pe cei care vor să descopere arta în interiorul lor şi pretutindeni în jur. Să poată merge pe stradă şi să vadă artă în orice. Eu, de la fereastra biroului meu, pot oricând să încadrez cu degetele, ca un copil, un peisaj de iarnă. Decupez câteva acoperi­şuri sau văd o coţofană, care-mi aminteşte de o lucra­re de Pieter Bruegel, văd pământul murdar şi mă gân­desc la Jackson Pollock. Aici, pe şevaletul ăsta, am tabloul care mă reprezintă cel mai bine: o ramă goală. O ramă în care pot vedea orice, în doar câteva secun­de. O poartă către tot ceea ce cunoşti. O poartă către tine. Frumuseţea artei e că te pune faţă în faţă cu ne­nu­mărate stări din care înveţi ceva despre tine. Dacă ştii să priveşti, un tablou devine o oglindă. Dar orice pictor se pictează de fapt, în toate, pe el însuşi. Deci, un tablou e şi o Întâlnire, în urma căreia devii altci­neva. Asta e adevărata alchimie, pe care atâtea tratate s-au înghe­suit s-o explice.

- Eşti cunoscut în me­diile artistice ca istoric de artă al Casei Majestăţii Sale Regelui Mihai I. Cum s-a produs apropierea aceasta de Regalitate?

- Casa Regală m-a spriji­nit acordându-mi Înaltul Pa­tro­naj în proiectul meu de pro­movare a pictorului Raul Lebel. Ulterior, am continuat această colaborare şi m-am implicat în realizarea mai multor studii tehnice pentru di­verse obiecte de patrimo­niu, care necesitau restaurări. Tot în calitate de istoric de artă, am avut bucuria să cer­cetez Colecţia Regală de Artă Contemporană, să editez un catalog al acesteia şi să mă implic direct în crearea unor decoraţii pentru Casa Regală, prin firma de consultanţă pe care o conduc. Am fost însă şi mai emoţionat când am primit eu însumi o de­coraţie din partea Regelui Mihai I, pentru loialitatea dovedită faţă de Familia Regală.

"Priveşte până vei vedea!"

- Arta contemporană are destul de puţini adepţi, poate şi pentru că e mult mai greu de înţeles decât literatura sau muzica. Ce sfat le-ai da celor care vor să se apropie de ea?

- Să uite geanta trendy şi frizura spil­cuită şi să stea în muzee şi în galerii. Să meargă la verni­saje şi să revină de cel puţin două ori. Să bată la uşa atelierelor artiştilor şi să ceară voie să stea să pri­veas­că. Ochii se an­trenează cum se an­trenează şi muşchii. Important e să nu se grăbească să spună "îmi place" sau "nu-mi place", ci să încerce să simtă. Să se îmbete de virtute, de poezie, de tablouri, de filme bune, să stea beţi de artă, până devin obsedaţi de ea, şi nici nu-şi vor da seama când lumea aceea îi va acapara definitiv. "Priveşte până vei vedea", spunea Brâncuşi. Mi s-a întâmplat să stau şi şase luni să mă uit la un tablou, ca un prost, până să mi se ia vălul de pe ochi. Totul se schim­bă atunci, până şi viaţa se schimbă. Ceea ce ai văzut şi înţeles te macină zile în şir. Dar întrebarea este: vrei cu adevărat să înţelegi, eşti capabil să duci cu tine toată bucuria şi toată suferinţa celor care au pictat?

- Cum ar trebui privit, de fapt, un tablou?

- Cu toată fiinţa ta. De multe ori, când privesc o pic­­tură, mi se pare că sun­tem într-o zonă a parfumu­rilor care te învăluie. Simţi întâi notele de bază, puter­nice şi cu persona­litate, apoi cele de mijloc, din tot fe­lul de detalii pictate care vin spre tine, şi apoi, brusc, te lo­veşte o senzaţie, o nu­anţă, care vine de departe, din cu totul altă zonă, poate e o amintire, poate ceva din copilărie, care se ridică tot mai mult peste celelalte, ră­sare ca o notă de vârf. Aş numi-o o metasen­zaţie. E ceea ce mă interesează cel mai mult, fiindcă vine din interiorul fiecăruia, e ceea ce poţi să adaugi tu la ceea ce este deja. De aceea mi-am intitulat una dintre cărţi, cea despre lucrările Janei Gertler, "Ima­gini din spatele frunţii".

- Au trecut aproape 15 ani de când redescoperi pictori şi scrii despre ei. Pe tine în ce fel te-a schim­bat tot timpul care a trecut? Ce ţi-a adus?

- Mi-a adus bucurii, dar şi suferinţe foarte mari. După fie­care carte pe care o scriu des­pre un pictor, lu­­mea se miră cum de am reuşit să-l redau atât de exact. Ei bine, pentru că mi l-am însuşit. Ca să-l pot înţelege, l-am lăsat să trăiască în mine şi i-am pre­luat, fără să vreau, angoasele. Îmi vine în minte, de pildă, viaţa zbuciu­mată a pictoriţei Eva Cerbu, care a muncit până laau­to­­distrugere. Pentru arta pe care o fac, marii artişti sa­cri­fică tot, până când, nemai­având ce sa­crifica, se sacrifică pe sine. Şi le place asta! Când arta e fă­cută pe bune, te smin­teşte. Sunt stări în care îţi vine să te arunci pe geam. De multe ori, am im­pre­sia că duc mai multe vieţi paralele, viaţa mea şi vie­ţile tuturor celor des­pre care am scris, care mă bântuie şi acum. Dar dacă ăsta e preţul pentru ceea ce fac, sunt dispus să-l plătesc. N-aş scrie niciodată o biografie cu date luate din dicţionare.

Fotografii din arhiva lui Adrian Buga