Mâinile de azi, mâinile de mâine
Câmpul
Mama începe de la mâna mea dreaptă, tata de la stânga. Mama și tata sunt prelungirea mâinilor mele, sunt între ei, la mijloc, îi simt cum se ating prin mine. Mama și tata își vorbesc și își râd, iar fiecare zâmbet și fiecare cuvânt se scurge printr-o mână și ajunge la cealaltă, sunt legătura între zâmbetele și cuvintele lor, fără mine nu s-ar putea atinge, fără mine nu s-ar putea privi cu adevărat, mama mă ține de mâna dreaptă, tata de cea stângă, și mergem mai departe, ieșim de pe Aleea Băiuț și ajungem în Valea Argeșului, trec autobuze, eu tac, iar ei sunt legați de mine, nu se mai pot dezlipi, mâinile mele îi fac pe ei fericiți, îi fac să fie împreună. Încet, blocurile încep să dispară, la fel și autobuzele, suntem doar noi trei, ținându-ne de mână la începutul lumii. Traversăm Valea Oltului și ajungem pe câmp. Mâna mamei și mâna tatălui sunt cele mai puternice mâini din lume, ele mă fac să zbor, și chiar zbor, priviți-mă, picioarele s-au desprins de la pământ, cerul se apropie de mine, zbor sus, sus, cel mai sus, doar două ancore mă mai leagă de lumea asta, mâna stângă a mamei și mâna dreaptă a tatălui, mă țin strâns de ele, ca nu cumva să dispar, să fâlfâi din picioare și să mă tot duc până dincolo, unde n-o să mai fie nimic. Râd din toată inima, râde și mama, râde și tata, "zboară băiețelul, zboarăăă", iar eu tot zbor, pentru că mâinile lor sunt cele mai puternice mâini din lume, ele își fac avânt și mă aruncă până în vârful cerului, nasul meu gâdilă o rază de soare și știu că prins de mâinile astea n-o să mi se întâmple nimic rău, niciodată. Mama și tata au obosit, mâinile lor mă mângâie, îmi ciufulesc părul, prin ele se scurge toată iubirea din lume, toată iubirea de care am nevoie, sunt atât, atât de mic și mă simt atât, atât de mare, încât simt că de acum nu mai am cum să cresc, că mai mare de atât n-o să mă mai fac și c-o să rămân aici, pe câmpul ăsta, cu mama în dreapta și tata în stânga, tot restul vieții mele. Mi se pare limpede că o să fie așa. Se înserează încet și pe lângă noi trec gâște. Ne întoarcem, traversăm Valea Oltului și ajungem pe Valea Argeșului, blocurile se fac la loc, exact așa cum erau înainte, tata își aprinde o țigară, nu mă mai ține de mână, mama tace și ea, intrăm în scara blocului, ajungem acasă, îmi privesc mirat mâinile, mâinile din care s-au născut mama și tata, mâinile astea prin care i-am simțit iubindu-se și iubindu-mă, mâinile astea care au tot zburat până la soare și înapoi. Mă uit la ele, sunt niște mâini la fel ca toate mâinile, mișc un deget și degetul se mișcă, sunt un pic trist, aș vrea ca totul să fie la fel ca mai înainte, noroc că mi-e somn, noroc că mama mă învelește cu grijă, noroc că adorm aproape imediat, noroc că lucrurile astea nu se uită niciodată, ni-cio-da-tă.
Grota
Sunt aici, cu fata asta, ne-am rătăcit de grup și am ajuns doar noi, într-o grotă pustie. Aș vrea să-i vorbesc despre frig, despre cât de frig ar putea să fie și nu mai e, doar pentru că am intrat într-o peșteră mică și ne privim unul pe altul, aș vrea să-i spun ceva nemaiauzit, numai că vorbele m-au părăsit, din ele n-a rămas decât un abur, un abur pe care-l suflu încet înspre ea, un abur care umple încet grota, un abur ca o ceață, o ceață care șterge toate lucrurile din jur. Îmi simt mâinile zvâcnind și nu știu ce să fac cu ele, e o căldură ciudată aici, lângă ea, și doar afară e frig, e încă zăpadă și suntem pe munte, încet, aburul devine totuna cu tăcerea, nici nu mai știu unde se sfârșește una și începe cealaltă, aș vrea să-i vorbesc, iar mâinile mele să dea la o parte aburul, să nu mai văd nimic, iar în degete să-mi crească ochi, ochii ăștia să o privească pe ea, mai aproape și mai aproape, să-i atingă fața, să-mi crească pleoape din unghii, iar pleoapele astea să devină una cu pleoapele ei. Mâinile îmi zvâcnesc, nu știu ce să fac cu ele, încerc să mă adun, să mă întorc unde eram, undeva pe munte, într-o peșteră mică, împreună cu o fată. Pe mine mă cheamă cum mă cheamă, pe ea o cheamă cum o cheamă, asta am stabilit deja, mai departe nu mai înțeleg nimic, încerc să fac ceva, la naiba, sunt bărbat, ce o să creadă despre mine și, apoi, cu o voce pe care nu o recunosc, o voce care nu e a mea, o voce care vine de undeva dintr-o altă lume, o întreb dacă nu vrea o țigară. Ea vrea o țigară, mâinile mele găsesc pachetul, e ceva ciudat aici, nu-mi recunosc mâinile, nu pricep ce e cu pachetul de țigări, la ce folosește, mâinile mele, însă, știu mai bine, chiar dacă eu am uitat tot, îi întind ei o țigară, îmi aprind și eu una, fumăm în tăcerea asta, cu abur de vorbe nerostite și fum de țigară, măcar se întâmplă ceva, măcar nu m-am făcut de rușine, uite, fumăm, o fată și un băiat, singuri, într-o peșteră mică, fumăm și e bine, îi vorbesc apoi despre cum aburul de la frig și fumul de țigară ar putea deveni totuna, îi vorbesc în gând, dar ea mă aude, suflăm fumul, iar el se amestecă cu aburul, din ce în ce mai aproape, ea închide ochii, închid ochii și eu, mâinile mele au început să vadă, iar unghiile au căpătat pleoape, pleoapele mele îi ating pleoapele ei, mâinile mele sunt vii, cele mai vii, mâinile mele sunt eu, doar ele, iar eu o descopăr pe ea. E atâta tăcere și e așa de cald aici, tot fumul și aburul se strâng laolaltă, lumea s-a făcut dintr-odată mică și încape toată într-un sărut lung, nesfârșit, dintre un băiat și o fată, adăpostiți într-o grotă de munte. Lucrurile s-au oprit și nu mai există nimic altceva, trec sute și mii de ani până când, de undeva, de departe, dintr-un alt timp și o altă lume, auzim cum ceilalți ne strigă. Știm că trebuie să ne întoarcem la ei, știm că nu avem încotro, de acolo am pornit, acolo trebuie să ne întoarcem. Ieșim din grotă, mâinile mele intră cuminți în buzunar, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A început să se însereze aici pe munte, să fulguiască ușor, trebuie să ne grăbim ca să ajungem la cabană, mâine trebuie să ne întoarcem în oraș, mâine, mâinile noastre n-or să mai fie la fel, mâinile noastre se vor mai atinge, dar nu vor mai fi niciodată la fel.
Zăpada
Aici, acum, e noapte și n-a fost nicicând altcumva. Tocmai am închis ușa casei de pe deal și am pășit afară, în afara lumii, acolo unde a început totul și nimic n-a mai trecut de atunci. Suntem primii oameni de pe pământ, până la noi n-au mai existat pași și nici oameni, noi am inventat urmele, noi am făcut zăpada să scârțâie. Zăpada scrijelește ușor tăcerea, tăcerea toarce, e o pisică albă, uriașă, pitită într-o noapte grea, fără sfârșit, zăpada se lasă înduplecată, ne face loc, se dă la o parte, zăpada știe că așa trebuie să fie, că noi suntem primii și ultimii care au voie să treacă pe aici, că urmele noastre trebuiau să se întâmple, că numai nouă ni s-a dat voie să trecem prin noaptea asta de la începuturi, și pășim și înțelegem și nu ne vine să credem că lumea ne-a așteptat pe noi să ieșim dintr-o casă de pe deal, ca să ajungem într-o casă de la vale, ca să ni se arate în toate încremenirea ei de la începuturile începuturilor, atunci când nu existau nici timp, nici ființe și nici lucruri, ci doar liniștea asta copleșitoare cu miros de ger, de noapte și de oameni. Oamenii suntem noi și ne întoarcem spre casă. Cerul a dispărut, la fel și munții, la fel și pădurea, undeva, într-o altă lume, a rămas o amintire îndepărtată a unei case și a unor oameni care vorbesc, lemnele care ard în sobă, televizorul aprins, oare ce or fi însemnând toate astea, când zăpada toarce sub pașii tăi ca o pisică albă, uriașă, ai vrea s-o mângâi și o mângâi, degetele ei și degetele tale se strâng sub crusta de gheață, degetele ei și degetele tale mângâie o pisică albă, pisica toarce, urmele rămân, e cel mai întuneric întuneric pe care ai pășit vreodată în viața ta, nu i-ai face față singur, te-ar copleși, te-ar supune, te-ar sminti, d-aia e atât de bine că n-am fost lăsați de izbeliște, că atunci când s-a făcut lumea, acum, de pildă, ne-au fost dați oameni care să ne fie alături, tu pentru ei, ei pentru tine, și simți toate astea, și simți că pășești în afara timpului, și simți că numai așa putem fi ceea ce suntem, ieșind din ceea ce ni s-a dat și oprindu-ne, dincolo, că momentele astea sunt cele care te fac ceea ce ești, că ăsta e rostul tău pe lume, să le cauți, să le cauți neîntrerupt, să ieși din legile care ți s-au dat, să le oprești pentru o clipă, cât să înțelegi cine ești, cât să înțelegi de unde vii, cât să înțelegi încotro te îndrepți, cât să înțelegi că nu ești plămădit din timp, din linia aia dreaptă care te duce, te tot duce spre moarte, ci din bucurie, din iubire, din vise și din vrajă, că doar preaplinul lor se ridică deasupra lumii în care ne-a fost dat să trăim, că doar preaplinul lor te justifică și te face nemuritor, cât să înțelegi că, odată ce ai ajuns aici, lucrurile chiar se opresc, chiar dacă, mai apoi, se continuă. Și se continuă pentru că nu ai încotro, pentru că te-ai născut aici și alți oameni, oameni de la începutul timpului, exact ca tine acum, în noaptea asta plină de zăpadă, au mușcat dintr-un fruct oprit și au făcut timpul să treacă. Astea-s regulile, nu li te poți împotrivi, e de ajuns să știi că te poți întoarce, e de ajuns să știi că, orice s-ar întâmpla de acum încolo, noaptea asta, plină de zăpadă, noaptea asta de la începuturile timpurilor, în care pășești tu și ea, va rămâne cu tine, în tine, acum și pururea și în vecii vecilor, amin. Pășești, pășești mai departe, și știi, cu fiecare pas pe care îl faci, că nu trebuie să-ți dorești ca timpul să se oprească, pentru că el, oricum, se oprește pentru tine atunci când ești pregătit. Zăpada a început să scânteieze verde, galben și albastru, din ea, din zăpadă, se nasc acum și alte ființe care merg cu tine mai departe spre casă, ființe mici, din ceață colorată, pitici. Îți simți mâna înghețată și vie cum se întinde prin noapte după mâna ei. Mâinile se ating, se dezmiardă, se încălzesc: ca să oprești timpul, nu trebuie să fii singur, îți spui, intri în casă, faci focul, ea face de mâncare, te-ai întors, simți că toate lucrurile sunt ca mai înainte, simți cum viața curge mai departe, ți-e ciudă că nu poți să o oprești.
M-am tot oprit de atunci și știu că am să mă opresc și de acum încolo. N-am încotro, despre asta e vorba. Și știu că am să mă întorc acolo, câte zile voi mai avea, atât timp cât mâinile astea două vor mai vedea, simți și vor mai scrie.
MATEI FLORIAN
Călătorie într-o icoană
La lumina lumânărilor, icoanele de pe pereți se adânceau tot mai mult, până deveneau culuoare lungi, pe care eram chemat să-mi grăbesc pașii. Micul paraclis unde vecernia continua rămânea în urmă, dar la fel de clar ca și cum nu l-aș fi părăsit. Cântecele maicilor de la strană căpătau, cu fiecare pas făcut, profunzimile unui ecou tot mai îndepărtat, pentru a sfârși în bătăile ritmate ale inimii mele. Însă chipurile monahiilor îmi erau la fel de aproape, la distanță de o mână întinsă.
De pe trup îmi cădeau solzi mari, de plumb - unul la fiecare pas. În locul lor părea că îmi cresc aripi, căci corpul îmi plutea peste seara de noiembrie. Nu știam încotro merg și de ce, dar îmi făcea bine. De fapt, "mersul" nu era înaintare, ci scufundare. Nu mă îndreptam către ceva, ci mă reîntâlneam pe mine. Aproape de nerecunoscut. Un bărbat foarte tânăr, subțire, cu un profil translucid și un zâmbet în care se strânsese toată fericirea lumii. O figură care respira prospețime, bucurie, dragoste, liniște, încredere și putere. În privirea limpede - nici urmă de patimă, în atitudine - nici o șovăială, în decor - nici o umbră.
Nu, nu era o nălucire, ci portretul celui care fusesem cândva. Spălat de mâlul anilor pe care i-am adunat de atunci, vindecat de toate rănile suferite între timp, luminat de forța unei rugăciuni rostite într-o bisericuță de mânăstire.
Slujba aceea de seară a dărâmat toate zidurile și a deschis toate ușile după care îl ascunsesem pe omul care am fost - cel mai bun din viața mea de până acum. Un om după care am tânjit mereu și pe care nu l-am îngropat în mine cu bună știință, ci din neputință.
Nu știu de ce atunci, numai atunci, glasul baritonal al părintelui, cântecele îngerești ale călugărițelor, pâlpâirea luminii de ceară curată, pictura sobră de pe pereți, mirosul tămâiei ridicat din cădelniță m-au decojit, strat cu strat, până la mine, cel adevărat. Până la mine, cel care am fost și care am rămas întrucâtva, deși m-am uitat. Până la mine, cel care pot redeveni oricând, numai să vreau.
Am fost de multe ori la Mânăstirea Diaconești (Bacău), unde, în urmă cu câțiva ani, mi s-a întâmplat episodul pe care vi l-am istorisit. Mi-a plăcut întotdeauna, în acest "Athos" al mireselor lui Hristos. Și m-am bucurat mai ales de slujbele de seară și de noapte, la care nu participă decât obștea și puținii pelerini care sunt găzduiți în mânăstire. Se creează atunci în biserică o atmosferă de familie îngenuncheată la icoană, în care credința, dragostea și speranța încep să te locuiască din nou, dacă te-au părăsit vreodată.
Cu toate acestea, niciodată, până în seara aceea de noiembrie a anului 2010, și nici de atunci încoace, nici la Diaconești, și nici în atâtea mânăstiri extraordinare în care am poposit, nu m-am mai întâlnit cu tânărul acela de care mi-e dor.
Îmi doresc ca momentul în care l-am revăzut să fi devenit veșnicie. Toate căutările, căderile, durerile, frământările și înfruntările de până atunci ar fi fost șterse. Mi-aș fi reluat viața din clipa în care eram pe culmea ei. Și poate că aș fi izbutit să rămân pe această culme.
CLAUDIU TÂRZIU