PAVEL BARTOŞ - "Am început să râd dinainte să vorbesc"

"Ardeleanul spune în gând şi râde tot în gând"

- După finalul concursului "Vocea României" de la Pro TV, cititorii "Formulei AS" te-au desemnat în scrisorile lor VIP-ul nr. 1 al ediţiei de anul tre­cut. Motivul? Prezenţă scenică, umor de bun gust, spontaneitate şi niciun pic de vulgaritate. De unde atâtea daruri pe capul tău?

- Îmi pui o între­bare la care nu m-am gândit niciodată, dar o să în­cerc să-ţi răspund. Cauzele ar fi urmă­toarele: educaţia din cei şapte ani de-acasă petrecuţi în Ardeal, unde familia e încă puternică şi bu­nul simţ nu s-a pierdut, învă­ţătura pe care am do­bân­dit-o în şcoa­la de actorie, experienţa mea ca actor, destul de bogată şi variată, şi acel imperativ al acto­rului, care îi dic­tează să nu se oprească nicio secun­dă din învăţat... Şi, poate, şi un pic de talent, de care e nevoie şi atunci când prezinţi un spectacol.

- Cum îţi explici diferenţa dintre prezentările tale atât de civilizate, deşi pline de umor şi de vitalitate, şi prestaţia jalnică, uneori aproape mahalagească, a omologilor tăi de la cele­lalte televiziuni?

- Un prezentator poate să alunece foarte uşor în clişee, fie pentru că are un vocabular limitat, pentru că nu excelează într-ale inte­lectului, pentru că-i lipseşte cultura gene­rală... Se poate plafona incredibil de uşor şi de rapid. Apoi, în cazul meu, e şi un mare no­roc: fac ceea ce-mi place! Iar chestia asta cu "fac ceea ce-mi place" este, la rândul ei, sus­ţinută de echipa senzaţio­nală care se află în culise: scenograf, cameramani, scenarist şi producător. Oamenii ăştia îşi fac atât de bine treaba, încât eu am privilegiul de a-mi permite să mă desfăşor relaxat.

- Să le luăm pe rând: pentru prezenţa scenică, te ajută faptul că eşti actor?

- Da, mă ajută enorm. Abia în facultate am desco­perit şi eu ce în­seamnă tragedia antică, ce înseamnă s-o iei de la începutul literaturii şi teatrului, să treci apoi prin Shake­speare şi să ajungi, firesc şi crono­logic, la moderni. Şcoala asta, nu doar de actorie, dar şi de viaţă, m-a învăţat enorm, iar învăţătura asta mă ajută în toate aspectele existenţei, inclusiv în munca de prezentare. Şi mai este ceva: e foarte important să citeşti, să te cultivi, să te informezi, dar să nu uiţi de emoţionalitate. În afară de ceea ce înseamnă tehnica actoricească, emoţia mă ajută teribil şi pe scena de la "Vocea României". Şi tot învă­ţătură este şi ceea ce deprinzi de la oamenii cu care iei contact, de-a lungul vremii, care te ajută foarte mult să te echili­brezi, să păstrezi o măsură în toate, să menţii un anume tip de corectitudine, în primul rând faţă de tine şi apoi faţă de colegi şi public. Mulţi indivizi, mai ales din cei aflaţi în posturi publice, cad în capcana aceea perfidă a moleşelii, a faptului de a te crede mai mult decât eşti. Şi-atunci - evident - fiecare se duce, alunecă acolo unde-i este locul, iar alunecarea nu-i deloc plăcută.

- Umorul nu-i prea dă afară din casă pe ardelenii ca tine şi nici spontaneitatea nu le e tocmai la înde­mână. Tot actoria te-a modelat şi în acest sens?

- Noi, în Ardeal, avem o vorbă: "Ardeleanul spu­ne-n gând şi râde tot în gând". Aşadar, ardelenii conţin umorul. Dacă interlocutorul unui ar­de­lean nu s-a prins de umorul aces­tuia, atunci e numai problema lui. (râde) Şi la mine, umorul e nativ: am început să râd dinainte să vorbesc. Pro­babil că mă amuzam de cum stă­team în fund. (râde) Dar apoi, la modul sincer, mi l-am şi cultivat. Şi am avut şi norocul să întâlnesc nişte oameni care m-au stimulat şi m-au ajutat să-mi dezvolt un umor mai elevat, în sensul de cu măsură, cu bun simţ. După care, pe mine m-a schim­bat foarte mult Bu­cureştiul, ca ritm uman. Făcând faculta­tea la Cluj, apoi fiind actor la Cluj, la Satu Mare şi Timişoara, aveam un anume tip de boemie, de como­ditate, bine încastrate. Dar, odată venit în Bucu­reşti şi înzestrat fiind - se pare - cu destulă flexibilitate, m-am schimbat, m-am acce­lerat ca ritm, dar şi ca formă de exterio­rizare. Şi-mi place ritmul ăsta de Bucu­reşti, fiindcă mă ajută să descopăr în mine nişte lucruri pe care nu ştiu dacă altfel aş fi putut să le descopăr - inclusiv forme de umor pe care, înainte de a descinde în capitală, nu le aveam.

"În războiul dintre antrenori, mănuşile au fost abandonate"

- Cu tot umorul pe care îl ai, nu ţi se pare că spectacolul de la "Vocea României" e puţin cam gă­lă­gios în ultima vreme? Că înţepăturile dintre antre­nori s-au transformat din gâlceavă în ceartă adevă­rată, adeseori cu jigniri? Ca să nu mai vorbim de bieţii concurenţi, care asistă timoraţi la duel, aştep­tând minute în şir să afle ce soartă au...

- Da, spectacolul e mai gălăgios în ultima vreme, dar gălăgia are ca sursă tot miza show-ului: fiecare dintre antrenori vrea ca el "să aibă" Vocea României şi vrea să şi demonstreze asta, să arate că metoda lui de antrenorat e cea mai bună. Or, tensiunea asta, din când în când, explodează. Într-adevăr, în sezonul ăsta, ex­plo­ziile au fost mai mari şi mai dese, iar explicaţia rezidă în faptul că tensiunea s-a acumulat de-a lungul sezoanelor anterioare. Şi dacă până la această ediţie mai exista un soi de pudoare, de jenă, de dorinţă de a-l proteja pe opozant în ochiul public, de a-l menaja, acum mănuşile au fost abandonate, războiul s-a dezlăn­ţuit şi nicio armă nu e de lepădat. Fiecare antrenor e atât de încrâncenat în dorinţa lui de a-şi apăra "puii" încât, uneori, în focul luptei, se întâmplă să mai aplice şi lovituri sub centură, dar asta nu deliberat, ci pentru că, pur şi simplu, ambiţia îl face să nu mai vadă că respectiva centură e poziţionată ceva mai sus. Dovadă că aşa stau lucrurile e faptul că, ulte­rior, în culise, omul care a lo­vit se duce şi-şi cere scuze. Dar - repet - în focul luptei, îi cu­prinde, din când în când, aşa, ca un soi de orbire: uită de delicateţuri, uită că trebuie să dea un verdict pentru un concurent, uită că poate eu trebuie să intro­duc un alt moment sau că trebuie să dau publicitate... E greu, într-ade­văr! (râde)

- Momentele acestea nu te frustrează?

- Nu, pentru că eu prefer onestitatea, direc­teţea. Îi înţeleg. Dar asta nu înseamnă că, une­ori, nu-mi vine să le zic "Da' mai tăceţi oa­meni buni, că se dă desfă­şurătorul peste cap!". (râde) Îmi reprim însă replica, fiindcă realizez că, în fond, de asta sunt eu acolo: ca să salvez situaţii, ca să îi împac, ca să fluidizez acţiunea. În 80% din ca­zuri, cred că m-am achitat onorabil de această sarcină, în restul de 20%... m-a ajutat Cel de Sus. Cert e că (aş vrea să se înţe­leagă ce spun) ciondănelile astea au o bază altruistă, acolo nu e vor­ba de orgoliul personal al antreno­rilor, ci de impulsul lor de a pro­mova şi de a susţine valorile pe care le-au descoperit, adică nu le pu­tem pune la îndoială buna-cre­dinţă. N-ai văzut că disputele cele mai aprinse sunt "cauzate" de con­curenţii cei mai valoroşi?

"Smiley este febleţea mea"

- Toţi cei patru antrenori de la "Vo­cea României" sunt, cu adevărat, profesionişti redu­tabili în dome­niul muzi­cal. Totuşi, de care dintre cei patru te simţi mai apropiat?

- Trebuie să recunosc că Smiley este febleţea mea. Mi-e ca un frate mai mic, ceea ce ne leagă pe noi e mai mult decât prietenie! E un om cu un suflet atât de fru­mos... Îmi face plăcere să-l ascult vor­bind, am încre­dere ca să-i cer sfatul, mă bucur dacă-i pot eu oferi un sfat... Uite, îţi arăt telefonul: cred că azi ne-am sunat de cel puţin patru ori. Şi nu întotdeauna avem ceva punctual de vorbit. Uneori ne sunăm numai aşa, ca să ne auzim şi să ne confirmăm că suntem bine. Apoi aş minţi dacă nu ţi-aş spune că-mi place foarte mult de Brenciu. Horia e un om cu care mă bucur realmente că lucrez, pentru că vine cu o experienţă colosală, pe care are generozitatea s-o pună la bătaie în folosul tuturor. În materie de profesie, el e material didactic. Oricine intră într-o televiziune ar fi un prost să nu-l privească pe Horia ca pe un profesor. Repet: el e material didac­tic! Pe de altă parte, şi ca om, Horia e o minunăţie! E el, aşa, de ia foc numaidecât, dar are un farmec şi-o dulceaţă învăluitoare, care şterg multe, iar, dac-a mai rămas ceva de şters, atunci acel ceva se şterge în clipa în care realizezi că e o persoană plină de bunătate şi de duio­şie. Cum se spune: n-are nici un os rău în el! Ni­mic din ceea ce face Brenciu nu vine din rea-voinţă. Chiar şi când face câte-un pocinog, îl izbuteşte fiindcă, uneori, el e un copil mare şi se lasă purtat de valul copilărelii. Pe urmă, recunosc iar, Moga a fost, pentru mine, o revelaţie. Îl vedeam şi eu, ca toată lumea, pe post de tipul misterios, ciudat şi cam rece. Abia după ce am început să lucrăm la "Vocea României", mi-am dat seama că, dacă reuşeşti să treci de carapacea asta a lui, descoperi un om admirabil şi un profesionist desăvârşit într-ale muzicii.

- Pe Loredana nu ne-o descrii?

- Am lăsat ce e mai frumos la sfârşit. (râde) Lore­dana e DIVA, e glamour-ul în persoană! Ea ştie cum să se poarte şi cum să-şi facă apariţia, chiar şi dacă e într-o pereche de pantaloni lălâi, cu un tricou, o căciulă pe cap şi-o pereche de cizme la fel de lălâi în picioare.

- Dintre concurenţi, ai avut vreo preferinţă?

- Da - iar trebuie să fiu sincer. Am avut două preferinţe clare, care vin pe filieră actoricească: Adrian Nour, care este actor (a jucat şi joacă la TNB, la Come­die, la Teatrul Naţional de Operetă şi la Compania Dan Puric), dansator şi cântăreţ, şi Ana Maria Mirică, care e, de asemenea, actriţă şi cântăreaţă (la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti şi la "Constantin Tănase", în Bu­cureşti). Ei doi au acea complexitate, acea multi-va­lenţă, care mie-mi place de mor. Şi fac, într-adevăr, per­formanţă, tocmai datorită acestei complexităţi: nu doar cântă minunat, dar şi dansează şi joacă. Acesta e genul de performanţă la care aspir şi eu. Dacă însă ne referim exclusiv la voci... Ce să zic? În ediţia asta, par­că au fost mai multe voci extraordinare ca oricând. Dacă în anii trecuţi puteam să spun "Mă, cam ăla ar fi Vocea!", de data asta nu m-am putut lansa în nicio predicţie.

"Dacă fetele mele sunt fericite şi sănătoase, eu sunt în al nouălea cer"

- Drăguţule de domn Pavel Bartoş, cu atâta suc­ces pe cap, viaţa ta de dincolo de televiziune mai exis­tă? Mai ai vreme să treci pe-acasă? Te mai recunosc soţia şi fetele?

- Ei, aş minţi să spun că stau numai pe drumuri toată ziua. De când nu mai fac seriale, am timp destul de mult pentru familia mea. Mai sunt doar câteva peri­oade din an în care mă aglomerez foarte tare. De pildă, în august, septembrie şi octombrie, când sunt prese­lecţiile la "Românii au talent" şi când se filmează "Vo­cea" - atunci, într-adevăr, pot să zic că trec, din când în când, pe-acasă, adică plec dimineaţa devreme şi mai ajung noaptea târziu. În rest, am aşezat în aşa fel lu­crurile încât să am vreme şi pentru celelalte "felii" importante din viaţa mea. Îmi permit să joc teatru ( pe 22 decembrie, am avut avanpremiera piesei "Titanic vals", la Odeon, în regia lui Alexandru Dabija), îmi permit să-mi văd de familie... Ceea ce în­seam­nă că ne facem ba­gajele şi pornim în câte o călătorie (suntem o fa­milie foarte plimbăreaţă) sau ne baricadăm în casă şi facem câte-un maraton de vizionare de filme - desene animate artistice. Comandăm pizza, ne înarmăm cu floricele de porumb, nu ieşim din pijamale câte 2-3 zile şi suntem cei mai fericiţi!

- Cum te-ai împărţit de Crăciun? "Vocea României" s-a încheiat pe 26 decembrie...

- La noi în familie, de Crăciun, colin­dele sunt de bază. În mod nor­mal, în peri­oada asta, ne împachetam şi ple­cam la ţară, căci la ţară mi se pare mie că se simte cu-adevărat Cră­ciu­nul. Iar acolo - evi­dent! - pe lângă toate celelalte preparative, mer­geam într-un turneu susţinut: ne colindam toa­te rudele. Nu ratam nicio poartă. (râde) Anul ăsta însă, am fost nevoiţi să ne aban­donăm ritua­lul, pentru că eu am avut treabă cu "Vocea", iar Anca, soţia mea, a avut treabă cu sarcina: prin luna mai, o să mai avem o fetiţă! Aşa că am rămas acasă şi au venit rudele la noi. Colindele au ră­mas însă tot în sarcina noastră, mai ales că feti­ţele au învăţat să cânte la pian, deci anul acesta am făcut saltul la repertoriul "clasic". Am avut nişte sărbători mai leneşe: eu am gătit celebra mea var­ză cu ciolan şi nişte porţii generoase de clă­tite (că atât mi-a mai rămas în meniu, Anca evoluând la nivelul de maestru bucătar!). Am împodobit bra­dul, l-am aşteptat pe Moşul (am fost de­sem­nat ajutor de Moş, în sensul că eu m-am ocupat de partea cu cadourile), am cântat colinde şi... am trântorit. (râde)

- Să încheiem discuţia cu un gând legat de anul 2014...

- Anul 2013 a fost un an bun pentru mine. Dar - vezi! - la mine, de când s-au năs­cut fetiţele, toţi anii sunt buni. Înainte de apariţia lor, eram aşa, într-o stare de nelămurire, nu aveam niciun ţel important fixat, în afara aceluia de a fi "un actor bun". Fetiţele mi-au dat direcţia vieţii, mi-au umplut existenţa. De-asta spun eu că toţi anii de după venirea fetiţelor sunt buni. Pentru mine nu contează cât câştig, ce acumulări ma­teriale am. Nu mă interesează să am decât atâţia bani câţi îmi sunt necesari ca să asi­gur familiei mele un trai tihnit. Aşa că, dacă fetele mele sunt fericite şi sănă­toase, eu sunt mereu în al nouălea cer. Ca atare, nu-mi doresc de la 2014 decât ca familia şi prietenii să-mi fie fericiţi şi sănătoşi, şi eu pe lângă ei!

Foto: PRO TV