Proba rupturii

- Cât de departe ai merge pentru un bărbat? Pasiunile au limite? Şi dacă da, când sunt atinse? -

Că am putea să fim atraşi şi de alţii, să ne înfiorăm la o atingere nouă, străină, sunt lucruri despre care am vorbit de nenumărate ori cu soţul meu, Valentin, în cei zece ani de căsnicie. Dar atingeri de genul unei infla­mări de o clipă, ca atunci când prinzi flacăra lumâ­nării cu degetele, după care te bucuri că nu te-ai ars. Ideea avea ceva incitant, dar care dispărea imediat, de fiecare dată. Credeam, mai degrabă, că e un joc de vorbe între noi, care să ne aţâţe erotic. Asta, până în ziua când s-a mutat la noi Marieta, cea mai bună prietenă a mea. Va­lentin şi cu mine tocmai amenajaserăm o casă veche, dintr-un cartier liniş­tit, şi căutam un colocatar. Dac-aş fi ştiut că amica mea din copilărie o să se-ndrăgostească fulger de soţul meu, sigur n-aş fi acceptat-o în locuinţa noastră de vis. Tocmai se despărţise de iubitul ei. Dar acum era gata instalată şi, spre stupoarea mea, cei doi se simţeau atraşi ca de un magnet, râdeau şi petreceau fiecare clipă cu intensitate.
La început, am fost consternată, n-am reacţionat în niciun fel, dar într-o noapte, când l-am văzut pe Valentin ieşind complet răvăşit din camera Marietei, n-am mai rezistat şi-am început să ţip şi să plâng. Dar soţul meu m-a luat în braţe şi m-a rugat să accept toată povestea asta spunându-mi că este numai un joc erotic, ca cele despre care vorbeam amândoi. O atingere înviorătoare şi atât, de pe urma căreia eu voi fi cea care va câştiga. Habar n-am de ce-am acceptat. Poate pentru că totdeauna am consi­derat iubirea ca pe o decizie liberă, fără constrângeri şi învoieli.
Totuşi, după noaptea despre care vorbesc, viaţa noas­tră a devenit plină de conflicte. Pe de-o parte, voiam să fiu generoasă şi să-i acord soţului meu dreptul de a flirta, în speranţa că asta ne va înviora căsnicia. Pe de altă parte, am constatat chiar de la început că era atât de dureros, încât abia puteam suporta. Oare în ce intrasem?
În primele luni "triunghiul" a fost stabil. Uneori, chiar şedeam cu Marieta la masa din bucătărie şi vorbeam despre întâmplările de zi cu zi şi despre prietenii vechi. Iar la sfârşit de săptămână, când ea pleca la părinţi, petreceam destul de mult timp, singură, cu Valentin. Câtă vreme am simţit că eu sunt, totuşi, numărul unu, mi-am putut reprima durerea. Dar când lucrurile s-au schimbat, am capotat sufleteşte. Soţul meu se concentra tot mai mult asupra prietenei mele, dând semne clare că este îndră­gostit. Mă simţeam ca o cârpă, dar teama că l-aş putea pierde mă paraliza. Bineînţeles că îi făceam scene, negociam cu el zilele pe care să le petreacă numai cu mine, ceea ce el făcea cu plăcere. Dar gelozia mea deve­nea tot mai otrăvitoare, insuportabilă. Când o întâl­neam în bucătărie pe Marieta, îmi venea să mă reped la ea, văzând-o cum îşi pregăteşte ceaiul, cu silueta ei per­fectă, de-a dreptul înfloritoare, datorită îmbrăţişărilor soţu­lui meu. De multe ori stăteam sus, în sufragerie, cu o carte în mână, încercând să mă deconectez, dar pur şi simplu nu puteam uita că mai jos cu un etaj, exact sub mine, soţul meu bea ceai cu Marieta. Am început să nu mai dorm noaptea, mă simţeam din ce în ce mai sfârşită. În aseme­nea momente, îi spuneam lui Valentin să aleagă, ea sau eu, dar el repeta mereu: amândouă, te rog. Iar eu îmi dă­deam seama de fiecare dată că dragostea mea pentru el e prea mare pentru a-l părăsi. Credeam că o să rezolvăm problema până la urmă şi cedam. Dar eu eram complet lipsită de puteri şi nu mă mai puteam concentra nici la serviciu. La un moment dat, colega mea preferată m-a luat deoparte şi mi-a spus: "Ştiu că eşti rezistentă, dar nu mai poţi continua aşa". După vreo şase luni, am simţit eu însămi, că dacă voi proceda la fel în continuare, mă distrug. Şi am plecat. Am avut curajul acesta incomen­surabil să nu mai privesc înapoi. Lui Valentin i-am spus adevărul: că "jocul" lui mi se pare o porcărie pe care n-o mai accept. Dar n-am putut să merg până la capăt. După plecare, Valentin a început să vină la mine şi i-am des­chis. Cred că îl iubeam nebuneşte. Locuia o săptămână cu mine şi una cu Marieta. Dar în perioada asta, viaţa mea s-a schimbat. Îmi savuram libertatea, ieşeam în oraş şi mă plimbam singură. Încet, încet, am simţit că devin din nou puternică şi am văzut ceea ce n-aş fi crezut că voi vedea vreodată: puteam trăi şi fără Valentin. Săptămânile fără el deveniseră un dar.
Dar, într-o bună zi, Valentin şi Marieta s-au despărţit. Şi oricât ar suna de ciudat, nu m-am bucurat deloc de vestea aceasta. Mă simţeam bine, eram puternică şi sigură pe mine. Şi nu ştiam cum să reacţionez dacă Valentin ar fi dorit să reînnodăm relaţia de dinainte de apariţia Marietei. Ştiam totuşi că-l mai iubesc. O senzaţie pe care timpul pe­trecut de el împreună cu Marieta nu reuşise s-o distrugă.
A trecut un an de când Valentin şi cu mine suntem iar îm­preună. Un cuplu "normal". Primim adeseori compli­mente pentru cât de tineri, de îndrăgostiţi şi de plini de viaţă suntem. Dar singurul lucru pe care pot să-l spun este că trăiesc un răgaz. În adâncul inimii mele creşte dorinţa de a o lua, singură, de la început.
(Doamnelor şi domnişoarelor, cititoare ale "Formulei AS", m-aş bucura foarte tare dacă textul acesta ar stârni vreun ecou. L-am scris cu gândul acesta. Mi-ar fi de mare folos să aflu ce-aţi fi făcut dvs. în locul meu. Mulţumesc!)
LAVINIA