Omul cu o mie de ochi
Balcic, vara anului 1923. Un bărbat frumos se scaldă în apa mării, în faţa plajei regale. Pufăie ca o morsă, mişcându-se fericit şi agil, prin apa valurilor de argint. Tocmai s-a întors în ţară după şase ani de peregrinări, în care a cochetat pe rând cu pericolul, moartea şi fericirea. Deodată, pe terasa castelului apare Regina Maria. Priveşte pe îndelete crestele valurilor şi îl zăreşte pe bărbatul care o privea nemişcat din apă. "Tu eşti, Berman?" - întreabă. "Eu, Maiestate! M-am întors acasă, în sfârşit". "Fii binevenit! Şi să-ţi fotografiezi ţara cu tot atâta dăruire ca în anii de război, când te-am cunoscut". Lângă el, fetiţa şi soţia lui Berman asistă uimite la întâmpinarea neconvenţională şi tandră a Reginei.
Din acea vară, cariera lui Iosif Berman urmează o ascensiune uluitoare. În mai puţin de douăzeci de ani, el se va impune cu o bonomă autoritate drept cel mai mare fotograf român interbelic. Şi poate cel mai important din istoria României. A fost fotograful Casei Regale şi prieten cu toate marile personalităţi ale vremii: Enescu, Bâzu Cantacuzino, Iorga, Dimitrie Gusti, de care l-au legat atâtea întâmplări. Geo Bogza spunea că a devenit reporter de dragul fotografiilor lui, iar Brunea-Fox, "prinţul reportajelor", nici nu se putea gândi să meargă pe teren fără Berman. Şi nici marele sociolog Dimitrie Gusti, care nu-şi concepea fără el campaniile monografice prin satele româneşti interbelice şi care l-a numit pe Berman "coautor al imaginii satului şi ţăranului român". A fost primul reporter fotograf din presa românească. A lăsat sute de mii de fotografii cu clişee pe sticlă, dintre care azi s-au păstrat mai puţin de jumătate. Peste ani, din fotografiile lui răzbate un adevăr netrucat: realitatea aproape palpabilă a unei Românii interbelice, intensă şi vie. O Românie căutându-şi calea pe un drum al nobleţei, mai curat. O Românie a regilor şi a personalităţilor, dar şi a ţăranilor îmbrăcaţi frumos şi cuviincios. Şi în centrul ei, Bucureştiul interbelic, Micul Paris. Toate fotografiile consacrate ale Căii Victoriei şi ale clădirilor şi evenimentelor mari ale oraşului au fost făcute de Berman! Şi mahalalele consemnate de el cu o duioşie ce trece dincolo de lentila aparatului, sau ursarii plimbându-şi urşii cu taxiul, sau ritualul mutărilor de Sfântu Dumitru, ori bucureştenii ieşiţi la plimbare îmbrăcaţi, toţi, la costum şi cravată - toate palpită şi azi de viaţă. Mărturii ale unei lumi brutal dispărute. Cu imaginile sale, Berman a revoluţionat fotografia românească. "Avea stofa reporterului fotograf de peste Ocean, pe care-l egala, îl întrecea chiar" - scriau ziarele, la câţiva ani după moartea lui tristă şi prematură, în 1941. "Revoluţia prin care Arghezi a înnoit limba literară, încărcând-o de plasticitatea gândirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgându-le din anchiloza de până atunci şi încărcându-le cu viaţă adevărată" - spunea Geo Bogza. Şi tot Bogza l-a numit, pentru forţa de a vedea detalii reprezentative, nebănuite de ceilalţi: "omul cu o mie de ochi".
Dar cine a fost omul cu o mie de ochi, cu destinul său sincopat şi tragic, Berman, cel care a simţit româneşte şi cu inima, şi cu ochiul aparatului lui fotografic?
O dispariţie misterioasă
Doamna Berman
Luiza şi Matilda Berman
Iosif Berman s-a născut în 1890, la Burdujeni, lângă Suceava, într-o familie de evrei. Tatăl său, David Berman, şi unchiul său luptaseră în războiul de independenţă al României. Fratele tatălui îşi dăduse viaţa pentru ţară, iar tatăl său a fost erou de război. Pentru eroismul lui, Regele Carol I îi acordase, pe lângă numeroase decoraţii, şi cetăţenia română. Mult mai târziu, fiica lui Iosif Berman, Luiza, cea care s-a ocupat la bătrâneţe, după 1990, de recuperarea memoriei tatălui ei, povestea că toţi ai casei considerau că bunicul lor fusese înnobilat. Un portret mare al bunicului, încărcat de decoraţii, le patrona casa. Luiza a păstrat, până la moarte, acea fotografie, cu care crescuse în faţa ochilor. Berman a făcut liceul la Suceava, şi încă de pe la 16 ani a declarat familiei, ritos şi rebel, că vrea să studieze arta fotografică. Avea deja o cultură impresionantă şi vorbea fluent franceza şi germana, dar asta nu-l mulţumea. Tatăl său, care era un om înstărit, n-a fost prea încântat de visele fiului. Voia ca el să-şi continue studiile şi să facă o carieră, asemeni fratelui mai mare, Beniamin, care era avocat. Însă Berman "era un aventurier. Nu i-au stat picioarele. Nu se temea de nimic. Nici de boală, nici de moarte. Fotografia a fost viaţa sa" - povestea Luiza, fata lui cea mare, care l-a adorat toată viaţa. Aşa că Berman pleacă de acasă şi dispare. Între 16 şi 20 de ani, a fost hoinar prin lume. Şi se pare că i-a priit! România din acea vreme era o universitate. Aveai ce învăţa în această lume românească, peregrinând. Nu se ştie unde a fost şi ce a făcut în toţi acei patru ani Iosif Berman. Dar atunci când soseşte la Bucureşti, în 1913, la 20 de ani, era un fotograf gata format. Participă la un concurs de fotografie organizat de Constantin Mille, directorul ziarului "Adevărul", şi îl câştigă strălucit. Aşa a apărut, brusc, Berman în presa românească. Încă de la debut, reportajele sale au fost şocante şi de excepţie. Maestrul fotoreportajului românesc interbelic îşi făcuse intrarea în scenă.
Pe front
În 1916, România intră în război, şi după un lanţ tragic de înfrângeri, guvernul se retrage la Iaşi. Armata se pregăteşte de rezistenţa de fier care ne-a adus gloria. Berman este fotoreporter de front, dar face fotografii şi la Iaşi. O fotografiază pe Regina Maria la capul răniţilor, neînduplecată, blândă şi plină
Pe teren
În toamna lui 1917, revoluţia bolşevică îşi arată colţii. România este forţată să ceară armistiţiu. Pentru Berman începe cea mai halucinantă şi dramatică aventură a vieţii lui. Ajunsese cu un regiment românesc la Odessa. Sub apăsarea evenimentelor şi a luptelor haotice şi permanente, regimentul se destramă şi Berman se rătăceşte de soldaţii cu care venise. Spiritul lui scotocitor şi aventuros îl mână însă mai departe. Pe umăr cu aparatul lui uriaş şi în mână cu geanta grea, plină de casete de sticlă, se aruncă înainte, cu o sete nepotolită de a fotografia totul - ca într-o oglindă fără de sfârşit. O porneşte prin Rusia, în miezul fierbinte al evenimentelor. Pe rând, şi trupele albe, şi trupele roşii, îl arestează şi îi sparg clişeele. Este condamnat la moarte de câteva ori şi pus la zid, în faţa plutoanelor de execuţie. Cu o prezenţă de spirit uluitoare şi cu un noroc la fel, Berman păcăleşte moartea. Când plutonul începea să tragă, se arunca la pământ. Peste el cădeau apoi morţii seceraţi de gloanţe. Şi când plutonul pleca, se strecura de sub mormanul însângerat. Scăpat din moarte, Berman umblă ca un naufragiat de-a lungul ţărmului Mării Negre. Ajunge astfel la Novorosiisk, un orăşel de la poalele Caucazului, care i-a luminat destinul. Acolo s-a îndrăgostit
Regele Carol al II-lea şi principele Mihai, în 1932, la defilare...
Arcul de Triumf la 1937
Berman era foarte pătruns de civilizaţia şi de spiritul românesc. Când fetele lui au împlinit vârsta şcolii, i-a spus Raisei: "Pe fetele noastre le vom creşte în tradiţia românească". Şi fetele au mers amândouă la o şcoală românească de elită şi tradiţie, "Institutul Pompilian"; cu profesori de excepţie, între care doctorul şi poetul Vasile Voiculescu. Amândouă studiau baletul, iar tatăl lor le ducea la operă. Şi Luiza n-a putut-o uita nici până târziu, la bătrâneţe, pe Regina Maria, cu apariţiile ei ca o cometă strălucitoare, în lojă. Mare iubitoare de operă, Regina era mereu frumoasă şi surprinzătoare, în rochiile ei de catifea albă sau violet. Toată lumea se întorcea să o vadă. Regina eclipsa totul în jurul ei.
Pe teren şi în National Geographic
Cu primul copil
Cu aceşti ţărani români ai săi a avut Berman o reuşită excepţională, neegalată de niciun alt fotograf român. În anul 1934, o echipă de jurnalişti ai prestigioasei reviste americane "National Geographic" a fost pentru câteva luni în România, să publice un articol despre o Românie fabuloasă, cu folclor autentic şi oameni ospitalieri. Articolul principal, cu titlul "The Spell of Romania/ Vraja României", a fost scris de Henrieta Allen Holmes, soţia unui diplomat american la Bucureşti. Îl scrisese în perioada în care stătuse în România, în anii '30. Şi după ce l-a trimis la "National Geographic", le-a zis: "Articolul îl am, dar nu am imagini să dovedesc minunăţiile pe care le-am văzut eu în România". Cei de la "National Geographic" şi-au amintit că aveau în arhivă, de prin anii '28, nişte fotografii ale unui fotoreporter, Iosif Berman. "Caută-l pe Berman la Bucureşti!" - i-au transmis jurnalistei lor. Şi ea l-a găsit la ziarul "Adevărul", iar Berman a trimis 120 de fotografii. "National Geographic" a cumpărat 34, iar 17 fotografii ale lui au ilustrat articolul de 30 de pagini despre România. A fost singura dată când România a apărut în prestigioasa revistă şi singura dată când a fost publicat un fotoreporter român. Cu fotografiile lui la acel reportaj, Berman a deschis o fereastră largă asupra României magice a anilor '30. Toate aceste poze care ne încântă, el le-a realizat cu două aparate, preferatele lui, mărcile "Contesa Nettel" şi "Machina". Amândouă uriaşe, cu postament. Berman le căra pe rând şi cu două genţi de gât. Totdeauna zâmbind şi cu o nelipsită ţigară în colţul gurii. Fata lui, Luiza, îl po
Patinaj în parcul Cişmigiu, 1931
Iarna în Cişmigiu
Şi cu Nicolae Iorga, Berman a fost bun prieten. Profesorul îl chema în fiecare an la Şcoala de vară de la Vălenii de Munte. A făcut sumedenie de fotografii acolo, la sesiunile la care participa activ. Tot Iorga i-a sugerat să-şi schimbe numele, ca să se camufleze cumva, să nu fie detectat ca evreu. Căci se apropiau norii negri. La sfatul lui Nicolae Iorga, care-l admira teribil, şi-a luat un pseudonim: numele evreiesc Berman, care atrăgea atenţia legionarilor, s-a transformat în I. B. Urseanu. Luiza îşi amintea: "Iorga i-a spus tatei: «Măi, Berman, tu eşti băiat de erou de război, băiat de român, ce mai porţi numele ăsta de străin?». Bine, era foarte naţionalist Nicolae Iorga, dar îl aprecia mult pe tata. Şi i-a spus: «Ce-ar fi să traducem numele? Uite, în germană Bär înseamnă urs. Să-ţi zicem Urseanu!»".
Iorga presimţise ce va urma. Zilele fericite se apropiau de sfârşit. Una dintre ele a fost Revelionul din 1940 - '41. Berman începuse deja să aibă probleme, dar atunci s-au simţit iar bine, au avut invitaţi trei zile şi trei nopţi, iar Berman a ţinut hangul petrecerii, cu o înverşunare ciudată. La sfârşit, le-a mai făcut o surpriză fetelor şi Raisei. El, maestrul clipelor frumoase. "Nu se culcă nimeni! Ne îmbrăcăm şi plecăm la Şosea!" - le-a spus. Era o iarnă cu zăpadă mare şi curată şi ei patru au mers până la Piaţa Victoriei. Acolo, sănii multe, cu cai cu clopoţei şi vizitii în haine de catifea, îşi aşteptau amatorii de visuri. Sania lor se prelingea lent, printre casele frumoase ale Şoselei Kisselef, zăpada scârţâia sub copitele cailor şi clopoţeii sunau delicat în noaptea care se destrăma la răsăritul soarelui. A fost ultima lor clipă de linişte.
Cincizeci de ani de uitare
Încă din 1937, guvernul Goga-Cuza ordonase închiderea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, la care lucra Berman. Arhiva ziarelor, cu mii de cutii cu clişee din sticlă făcute de el, a fost confiscată. Pentru Berman a fost o lovitură puternică, dar a continuat să lucreze într-un alt atelier fotografic, sub pseudonimul I.B. Urseanu, dat de naşul său, Iorga. Trimitea fotografii la "The New York Times". Cu toată schimbarea de nume, în noiembrie 1940, Berman n-a mai scăpat: legionarii i-au interzis să mai fotografieze. "S-a terminat totul. Cu profesia, s-a dus şi viaţa mea!". A venit acasă plângând. În mai puţin de un an, a murit. Suferea de o boală renală pe care n-a mai vrut s-o trateze. Apoi, au venit la putere comuniştii. Berman fusese scos din actualitate. Comuniştii l-au regăsit în arhiva ziarului Adevărul, ca fotoreporter de marcă. Ştiau că participase şi la campaniile lui Gusti. Şi s-au gândit că pozele cu ţărani ale lui Berman ar fi numai bune în scop propagandistic. Dar când s-au uitat mai atenţi, n-au găsit ce le trebuia. N-au găsit ţărani mizeri, nici exploataţi şi nici famelici.
Celebra fotografie a Căii Victoriei
(Mulţumiri d-nei Adina Ştefan, preşedinta Fundaţiei "Iosif Berman", pentru contribuţia decisivă la realizarea acestui articol.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
