Marin Mălaicu-Hondrari, poet, romancier şi traducător din spaniolă, e un scriitor în urcare constantă în ultimul deceniu, cu volume remarcabile şi remarcate, dovedind că vocaţia dublată de muncă răbdătoare, curajul de a alege un drum dificil în aceste timpuri, având drept combustibil doar pasiunea pentru literatură, izbândesc până la urmă şi fără compromisuri. La 43 de ani, în plină forţă creatoare, şi-a publicat cel de al treilea roman, nutrit din iubirile lui literare, transmise deopotrivă personajelor şi textului. Ceea ce admir mai mult la Mălaicu-Hondrari e că, deşi modalităţile şi temele romaneşti sunt în bună măsură preluate - în primul rând şi declarat de la Roberto Bola?o cu Detectivii sălbatici, roman de o forţă copleşitoare, a cărui umbră planează asupra Lunetistului -, pe armătura împrumutată romancierul nostru construieşte o lume fictivă proprie. O lume în care răzbat muzici din camera cu ecouri a memoriei lui, trăiri personale, peisaje văzute, atmosfere respirate. Acestea colorează şi leagă original secvenţele din cărţi şi filme cu gangsteri, cu iubiri frânte, cu scriitori, cu looseri plimbaţi din România în Spania, Grecia sau Austria. Lunetistul e de fapt, sub aparenţa unui scenariu "de acţiune" inventiv, mizând pe suspans şi surpriză, o meditaţie despre părăsire, despre ruptură, despre sentimentul deşertului şi deşertăciunii. Pentru cititorul neiniţiat, care nu sesizează referinţele livreşti (deşi sunt citate mereu) sau nu se poate raporta la ele fiindcă nu le cunoaşte, rămân captivante povestea, misterul, prestidigitaţia cu destinele personajelor ce gravitează în jurul lui Constantin. Originar din Sângeorz-Băi (ca şi autorul), devorator de cărţi încă din copilărie, Constantin, părăsit de iubita lui din adolescenţă, Cristina, şi ea cititoare împătimită, pleacă în armată şi se califică lunetist în forţele speciale. După revoluţie, ia drumul străinătăţii şi ajunge mercenar, apoi ucigaş plătit, dar iubirea pentru Cristina continuă să vieze în mintea lui, deşi femeia, măritată cu fiul unui mafiot, declină cu timpul în depresie şi alcoolism. Angajat să lichideze un tânăr scriitor de succes, Carlos Murillo Ponti - care se dovedeşte un orfan dintr-o zonă de război, adoptat la distanţă de Cristina, Constantin alege să-şi avertizeze victima, abdicând de la cinismul "meseriei" sale, ceea ce adună firele risipite pe voci disjuncte ale intrigii. Dar, cum spuneam, nu intriga dă caratele romanului. Îndrăgostit pe faţă de Bola?o, Marin Mălaicu-Hondrari dă propria versiune de sentiment al deşertului Sonora ("un deşert plin de literatură"), de dispariţie şi rupere de trecut, de odisee mereu nesatisfăcătoare (Ithaca lui e Sângeorz). Inventează şi el destine ceţoase, iubiri obsesive, jocuri ale hazardului obiectiv - totul scăldat în seve extrase din cărţi şi filme, decantate prin experienţe şi sensibilitate personale. Chiar şi în structura Lunetistului foloseşte ceea ce a învăţat de la marii novatori literari ai secolului trecut, dar integrează "lecţiile" cu o dexteritate de iluzionist, capabil să creeze din materii eterogene ceva nou. Tot ce l-a fascinat în lecturi nu e decât membrana ce hrăneşte eul ascuns, în ecloziune, al scriitorului. Iar pe parcursul romanului, membrana plesneşte dând naştere unui text viu. Ca un paradox, aş spune că Lunetistul e romanul certitudinilor aproximative ale scriitorului cu privire la meseria lui şi în acelaşi timp o masă de joc pe care sunt puse la bătaie decupaje autobiografice şi acumulări culturale. Un joc inteligent de oglinzi aburite la care participă deopotrivă autorul, personajele şi cititorul. Marin Mălaicu-Hondrari a avut succes cu volumele sale de poeme şi cele trei romane publicate până acum (cel de al doilea, Apropierea, e în curs de ecranizare). Dar eu cred ce spune prin intermediul unui personaj: "Scrisul nu are nimic de-a face cu succesul sau cu eşecul. Te ajută pe tine, cel care scrii, să trăieşti, să vezi altfel viaţa, să încerci să afli cine eşti şi ce poţi să faci".
* J.R. Moehringer, "Dulcele bar. Memorii", traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica (tel. 021/231.52.18), 578 pag., 46,55 lei.
La recomandarea entuziastă a unui prieten, am căutat la târgul de carte standul Editurii Publica şi, printre tot felul de volume specializate pe business şi ştiinţe sociale, am văzut şi numele lui J. R. Moehringer, care nu-mi spunea nimic. Cum am încredere în telefonul fără fir care funcţionează între marii cititori de plăcere, am cumpărat Dulcele bar şi mă grăbesc să vi-o recomand la rândul meu. E una dintre acele cărţi de care te îndrăgosteşti şi de care nu te înduri să te desparţi până la ultima pagină, o carte care îţi înghite pe nesimţite orele de somn şi îţi pare rău când se termină. Nu e (nu e?) un roman, autorul a ţinut să precizeze de pe copertă genul: memorii. Când a publicat-o în SUA în 2005, J. R. Moehringer avea 41 de ani, o vârstă la care nu prea se scriu amintiri. Şi totuşi, jurnalistul de la "Los Angeles Times", care avea deja în palmares cea mai râvnită distincţie a profesiei, Premiul Pulitzer, a devenit un scriitor cunoscut datorită felului cum îşi spune povestea adevărată. Despre ce e vorba în carte? Autorul detestă această întrebare: "Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. Oamenii care citesc pentru intrigă, oamenii care înghit povestea ca umplutura dintr-un biscuit Oreo ar trebui să rămână la benzi desenate şi telenovele. Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoţii, şi dragoste, şi moarte, şi durere. E despre cuvinte. Despre om faţă în faţă cu viaţa. Da?". Păi, da! Despre toate astea e Dulcele bar, retrăirea şi transmiterea prin cuvinte a copilăriei, adolescenţei şi tinereţii lui JR (Giar, fără puncte, un nume pe care cel ce îl poartă susţine că nu e o prescurtare, nu vine de la nimic, nici măcar de la Junior - un mod de a şterge din viaţa lui orice urmă a tatălui iresponsabil). Copilul JR e crescut de o mamă singură într-un orăşel-satelit al New York-ului, Manhasset, a cărui inimă e barul lui Steve, situat la 142 de paşi de casa bunicului posac, în care se refugiază mama cu micuţul fugind de brutalitatea soţului. O casă în care, pe lângă bunici, locuieşte şi fiul lor, Charlie, barman la localul lui Steve, şi care adăposteşte pe termen lung încă o fiică nefericită, cu cei şase copii ai ei. "Părăsit de tată, aveam nevoie de o familie, de un cămin, de bărbaţi care să-mi fie mentori, eroi, modele - un fel de contrapondere masculină pentru mama, bunica, mătuşa şi cele cinci verişoare cu care locuiam". Iar tot ce avea nevoie găseşte încă de la 10 ani în barul "Dickens", cu clienţii lui permanenţi din variate categorii sociale şi cu origini etnice diferite. O Americă în miniatură, o confrerie masculină închegată de pasiunea pentru sporturi (în special baseball), pentru muzica pop, pentru politică şi piaţa de capital, pentru pariuri, pentru femei, pentru cuvinte - toate acestea fiind subiecte predilecte de conversaţii, controverse şi filozofări scăldate în băutură. În mijlocul marii familii de la barul ce îşi schimbă de la un moment dat numele în "Publicans" (Vameşii), JR îşi face educaţia, îndeplineşte riturile de trecere, înţelegând de la "taţii" de acolo că bărbat înseamnă siguranţă de sine, tenacitate, curaj, muncă grea, dar şi încredere în semeni, deschidere spre ceilalţi, relaxare. Bărbăteşte e să te iluzionezi şi să te străduieşti să-ţi îndeplineşti dorinţele, să-ţi testezi limitele, să treci peste dezamăgirile şi durerile sufleteşti de care nimeni nu e scutit. Ascultând poveştile soldaţilor şi sportivilor, ale poeţilor şi poliţiştilor, ale bogaţilor şi escrocilor, ale actorilor şi agenţilor de pariuri, JR învaţă de la fiecare câte ceva şi mai ales deprinde un cod informal al onoarei masculine, al solidarităţii la greu, al altruismului. Barul devine pentru el, ca şi pentru ceilalţi, un adăpost în faţa furtunilor vieţii, un loc unde ai o identitate, o demnitate, eşti ascultat şi ajutat, unde te simţi în siguranţă printre ai tăi. Toată mulţimea de personaje de la "Publicans" e excepţional urmărită din anii '70 şi până în 2011, cu întâmplările, discuţiile, destinele fiecăruia, într-un stil ce aminteşte şi de Salinger şi de Hemingway, şi de Fitzgerald şi de John Cheever. Toţi trăiesc în pagini, cu scene memorabile din toată gama: comic, înduioşător, dur, sfâşietor - aşa cum e viaţa decupată de un mare povestitor. "Uneori, barul mi se părea cel mai bun loc din lume, în alte seri mi se părea lumea însăşi" - spune scriitorul-fiu al personajelor sale adevărate. "«Publicans» era deja o carte. Când intrai pe uşă aveai de fiecare dată impresia că intrai în mijlocul unei mari opere de ficţiune". Intraţi în lumea Dulcelui bar şi vă garantez că veţi avea aceeaşi impresie.
* "Vă ţineţi de glume, domnule Feynman! Aventurile unui personaj ciudat povestite de Richard P. Feynman lui Ralph Leighton", traducere de Victor Bârsan, Editura Humanitas, 354 pag.
Deşi cunoştinţele mele de fizică şi matematică se limitează la ce-mi mai aduc aminte din liceu, m-a fascinat cartea aceasta pe care mă grăbesc să vi-o recomand: e o ocazie rară de a pătrunde în mintea unui savant genial, prin simpatie pentru omul cu spirit rebel şi vitalitate efervescentă. Un Profesor dăruit, care dezvăluie inclusiv pentru profani parcursul cunoaşterii pe cele două benzi de sens, de la concret la abstract şi invers. Condiţia e să ai drept combustibil curiozitatea, intuiţia relaţionărilor, bucuria descoperirii, perseverenţa. "Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!" e una dintre acele cărţi care îţi flatează inteligenţa, deschizându-ţi o cale (oricât de firavă) de acces la un domeniu rezervat specialiştilor. Richard P. Feynman (1918-1988) e un nume venerat de fizicieni şi matematicieni fiindcă a inventat teorii şi metode de calcul excepţional de preţioase şi utile în domeniul particulelor elementare. De acelaşi calibru cu Einstein, geniul lui (recompensat în 1965 cu Premiul Nobel) e mai puţin cunoscut de lumea largă, iar meritul acestei cărţi e că îi popularizează personalitatea şi descoperirile în cel mai atrăgător mod cu putinţă: povestirea autobiografică intens colorată. De fapt "amintirile" lui Feynman nu sunt scrise de el însuşi, ci consemnate de un mai tânăr prieten, Ralph Leighton, coleg din trupa muzicală în care fizicianul nostru era percuţionist. Căci trebuie spus că spiritul insaţiabil al savantului nu s-a limitat la fizică, ci l-a făcut să abordeze în calitate de "amator" şi muzica, şi artele plastice, să înveţe mai multe limbi străine, să rezolve probleme de genetică, de chimie, să se preocupe de pedagogie... Găsea totul interesant "dacă pătrunzi suficient de adânc". Cu o curiozitate pătrunzătoare, încă din copilărie îşi uimea anturajul descoperind pe cont propriu, prin experimente, "cum funcţionează" anumite fenomene. Devreme şi mai mult în joacă, se simte atras de dezlegarea unor mistere prin experimente reluate cu perseverenţă până când se lămureşte. Întâi izolează problema, apoi încearcă metodic să o rezolve punând la bătaie şi logica, şi creativitatea. Aşa ajunge pe la 11-12 ani să repare ca un profesionist aparate de radio, dar şi să rezolve problemele de matematică ale elevilor mai mari ca el, căpătând o reputaţie locală fabuloasă. Şi la Institutul Tehnologic din Massachusetts (celebrul MIT) îşi entuziasmează colegii nu doar cu năstruşnicii de campus, una mai nostimă ca alta, ci şi cu revelaţii de analiză matematică. Încă de atunci se dumireşte că studenţii nu învăţau ca el, înţelegând pe cont propriu, ci memorând mecanic şi de aceea erau incapabili să integreze logic cunoştinţele căpătate. Mai târziu, în strălucita sa carieră de profesor, îşi va concepe cursurile - celebrele Lecţii ale lui Feynman după care se predă şi azi în toată lumea fizica modernă - ca pe o antrenare în înţelegerea raţionamentelor, de la un caz particular la general şi de la simplu la complex, legând ştiinţele exacte de situaţii concrete, astfel încât studenţii lui să nu reţină doar numele a ceva, ci chiar să ştie ceva. Deşi în ignoranţa mea n-am reţinut decât numele unor descoperiri ale lui Feynman - diagramele esenţiale pentru fizica particulelor elementare sau integralele de drum cu care a limpezit electrodinamica cuantică - tot mi s-a întredeschis o uşă către procesele mentale misterioase ale geniului care se foloseşte deopotrivă de intuiţie şi experienţă, de raţiune şi curaj în înţelegerea ştiinţifică a necunoscutelor lumii. O lume în care omului Feynman grozav i-a mai plăcut să trăiască şi a trăit din plin, ca un spirit liber, căruia nu-i păsa ce cred alţii despre el: "Nu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
