Despre iarnă, cu scriitoarea NORA IUGA

"Toată viaţa mea am avut un vis de iarnă. Mi-am dorit să călătoresc într-o troică, îmbrăcată toată în blănuri, cu un bărbat pe care să-l iubesc"

Cu mama, la gura sobei

- Doamnă Nora Iu­ga, dacă închideţi ochii şi vă gândiţi la iarnă, ce vă vine prima oară în minte?

- O să râdeţi, dar eu, când mă gândesc la ceva, pri­mul lucru care îmi vine în minte e chiar cu­vântul scris. Abia pe urmă cuvântul îşi îmbra­că imaginea. Ciudat, de cuvântul "IARNĂ" nu se lipeşte niciodată nimic. E doar o mare de alb. Nu văd altceva decât alb. Sunt multe locuri din lume care m-au impresionat prin stranietatea lor, dar singurul loc în care am întâl­nit într-o iarnă albul absolut a fost capitala Suediei, unde am ajuns într-o noapte, pe un ger de -25°C. Când am ieşit din gară, m-am lovit de un alb compact şi dur. Cerul era alb, marea era albă, dru­mu­rile erau albe, vapoarele din port erau albe şi ele. Deasupra, plu­teau pescăruşi albi. Şi peste toate, o ceaţă foarte albă. Eram prinsă sub o lespede albă.

- De iernile copilăriei vă mai amintiţi?

- Iernile copilăriei erau încărcate de nămeţi, aveau un aer fantomatic, de poveste. Îmi amintesc ferestrele din casa bunicilor, acoperite toate de flori de gheaţă. Mi se părea foarte frumos, puteam să stau minute în şir să le privesc. Pe străduţe treceau foarte multe tră­suri, aveau tălpici de sănii, de fapt erau "troici", iar bir­jarii - majoritatea erau ruşi, le ziceam muscali - erau îmbrăcaţi ca popii, într-o rasă lungă de catifea nea­gră, sub care nu li se vedeau pantalonii. Bunicii lo­cuiau pe atunci cu chirie, în casa domnului Poenaru, pe strada Dionisie Lupu din Bucureşti, şi eu stăteam mai mult la ei, fiindcă părinţii erau plecaţi în turnee. Tata studiase vioara la Conservator şi in­trase la Filarmonică, iar mama era solistă în ba­letul Operei Române. Mai târziu, când am mai crescut un pic, au început să mă ia cu ei în lungile călătorii cu trenul. De atunci, destinul m-a luat în antrepriză. În Belgia, Olanda şi Germania, tata şi ma­ma aveau angajamente de câte o lună la cele mai selecte restaurante. N-am să uit niciodată serile de iarnă din Amsterdam sau Rotter­dam. Mamei îi plăcea să mer­gem în port când se aprindeau luminile, să vedem vapoarele şi să ascul­tăm sirenele. Le simţeai în viscere, aveau o nos­talgie şi o durere sfâşietoare în ele, parcă era ţipătul unui om care are nevoie de tine.

- Locuiaţi la diverse gazde, în străinătate?

- Nuuu, stăteam numai în hoteluri. Ani de zile am trăit numai în hoteluri, şi dacă mă uit prin unele cărţi pe care le-am scris, văd că amănuntul ăsta revine ca un leitmotiv. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa numai în hoteluri, pentru că nicăieri nu mă simt mai bine ca în hoteluri, în tren şi pe scenă. Acolo, în acele interioare impersonale pe care mi le amintesc bine, petreceam mult timp pe lângă mama, care împletea. Îmi făcea căciuliţe, pulovere, mănuşi cu un deget şi-mi cânta arii din opere. Ea, balerina, şi-a dorit toată viaţa să fie cântăreaţă, soprană de coloratură. De la ea am învăţat şi poezia aceea cu "Afară ninge liniş­tit şi-n casă arde focul/ iar noi, pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul". Uneori, naivitatea e răscoli­toare. Teribil cât de mult ne mar­chea­ză amin­tirile din copilărie. Uite de ce îmi place iarna mai mult în casă, cu scrisul şi cu o carte, decât afară.

"Şi imaginaţia e autobiografie"

- Ninsoarea, liniştea iernii nu v-au sedus în niciun fel? Nu vă place să vă plimbaţi prin zăpadă?

- Nu-mi place frigul, cum nu-mi place nici întu­nericul. Sunt o fiinţă solară. Nu-mi place să mă plimb iarna decât atunci când nu e nicio pală de vânt, când nu se clinteşte nicio crean­gă, când liniştea e deplină şi aerul com­plet static, când ninge cu fulgi foarte mari şi scârţâie zăpada sub pi­cior. Sau când e soare, totul e încre­menit, iar albul devine orbitor, încât ai senzaţia că te mişti într-o supra­lume. Atunci m-aş putea plim­ba ore în şir.

- Totuşi, sunteţi năs­cută iarna, chiar după Anul Nou. Nu vă regăsiţi în anotimpul acesta?

- Nu prea, fiindcă mie nu mi-a plăcut iarna nicio­dată. Şi acum, la 83 de ani, de fiecare dată când mă gândesc că vine iarna, mă cuprinde frica, pentru că ştiu că va fi frig, vor fi nă­meţi, nu voi putea ieşi din casă. Dar când văd primii fulgi de zăpadă, se declanşează în mine o bucurie frenetică. E o explozie de entuziasm pe care cred că o avem cu toţii de mici şi care se repetă an de an. Nu cred că există om căruia să nu-i vină să strige "Nin­ge!", cu exaltarea de atunci, când vede pe fereastră primii fulgi. Mie îmi place altceva la iarnă...

- Ce anume?

- Îmi place teribil de tare iarna aceea rusească, pe care o cunosc din lecturi. Acum îmi dau seama că eu asociez iarna cu ruşii, de fiecare dată. Pentru mine, iarna înseamnă frig aprig, înseamnă tundră, înseamnă marea lui Behring, înseamnă blănuri şi alcool. Şi dacă vine beţia, vine şi amorul. "Mi-e frig" poate să însemne şi "sunt singur". Frigul cheamă un alt trup fierbinte lângă tine. Ştiţi, toată viaţa mea am avut un vis de iarnă. Mi-am dorit să călătoresc într-o troi­că, îmbrăcată toată în blănuri, cu un bărbat pe care să-l iubesc. Caii să aibă clopoţei, ca-n Anna Karenina, şi să traversăm împreună o pădure înghe­ţată. M-a ţinut ani de zile dorinţa asta şi n-am ajuns niciodată la ha­nul visat. De altfel, cele mai frumoase întâm­plări ale mele au fost visele, fiindcă nu s-au împli­nit niciodată. M-a răs­colit un lucru pe care l-a zis scriitoa­rea Aglaia Veteranyi, într-un interviu: că până şi imaginaţia este autobio­grafie. Mi se pare absolut extraor­di­nar!

- Asta ar înseamna că şi litera­tura pe care o scrieţi spune despre dvs. mult mai multe decât pro­pria viaţă...

- Oh, scrisul ne trădează mai mult decât credem. De câte ori, după în­che­ierea unui roman, nu mi-a venit să exclam: "De scriitorul ăsta m-aş fi putut în­drăgosti!". Omul se ascun­de mult mai mult şi-şi ia mult mai multe măsuri de precauţie în viaţa de toate zilele decât în cărţile pe care le scrie, fiind - naivul de el - convins că citi­torul nu-l va recunoaşte în per­sonajul său. Autorul este complet gol. Doar în limba lui şi numai un traducător care are şperaclul potrivit să-i descuie cuvintele îl găseşte cu adevărat. E peri­culos cum se expun scriitorii fără teamă în faţa noastră, fiind convinşi că limbajul e doar o convenţie de comunicare. Nu vor să recu­noască în limbă sensul între­gului nostru parcurs, care ne-a fost stabilit dina­inte, când în cartea neagră era un singur cuvânt infinit curgător.

Iarna care-aduce scrisul

- Vă prieşte iarna, când e vorba de scris?

- Da, am scris mult iarna, e anotimpul propice pen­tru crea­ţie. E ceva cu ano­timpul ăsta, are o dimen­siune metafizică, o tragere la somn, la visare, la ima­ginaţie. Iarna are o linişte a ei, greutatea zăpezii înce­tineşte ritmurile exterioare şi le stâr­neşte pe cele inte­rioare. Parcă se coace ceva în fiecare om, la căldură, în spatele perdelelor trase. Mulţi prieteni de-ai mei mi-au mărturisit că nu pot scrie decât iarna. Gân­di­ţi-vă, de pildă, la stratul de ninsoare care acoperă pă­mân­tul şi-i ţine de cald, ca dedesubt să poată încolţi sămânţa. Cine a spus că iarna e anotimpul de final? Doar iarna e mult mai vie decât octombrie sau noiem­brie. Sub pătura de zăpadă e viaţa, e "nunta, începu­tul", vorba lui Ion Barbu, e germinaţia. E pruncul din pântecul mamei înainte să iasă la lumină, când se întâmplă, de fapt, lucrurile cele mai miste­rioase. Iarna e coconul acela alb şi strălucitor în care doarme vier­mele de mătase înainte să se prefacă într-un fluture sublim şi liber. Toată pledoaria mea interminabilă pen­tru ascunzăto­rile cu care ne ademeneşte iarna che­mându-ne la somn e ecoul unui foarte vechi dor de moarte. Poate şi moartea e o gestaţie, pentru o altă în­viere. Nu ştim nimic. Un lucru e sigur: iarna, cu sedentarismul şi cu refugiile, cu izolarea, cu mono­lo­gurile interminabile şi cu gândul extinc­ţiei, ne îm­pinge să ne spunem total în cărţile noas­tre. Naşte în noi dorul nemuririi. Că, în fond, ce altceva e scrisul decât dorul acesta?

- Cum luptaţi cu negurile şi spaimele ei, cu an­goasele şi melancolia iernii? Le alungaţi sau le asumaţi?

- Am şi eu spaimele mele. Am să vă mărturisesc ceva: mi-e o frică îngrozitoare de luna noiembrie. Mă apucă frica, o frică de moarte. Poate şi pentru că băr­batul meu, poetul George Almosni­no, a făcut primul accident vascular în noiembrie şi tot într-un noiem­brie a şi murit. O gră­madă de neno­rociri mi s-au întâm­plat în noiem­brie. Când ajung la ultima zi din noiembrie, respir uşu­rată că a trecut şi am scăpat şi de data asta. Dar unele lucruri trebuie pur şi simplu ac­ceptate. Sufe­rinţa şi singurăta­tea te potenţează interior. E foarte la modă azi să găseşti vin­decare pen­tru orice. Urmezi câţiva paşi simpli şi ţi se promit fericirea şi satisfacţia imediată. Asta e limita omului mo­dern, care-şi refuză sufe­rinţa, fiind­că vrea o viaţă conforta­bilă, o iubire confortabilă, chiar şi o moarte con­fortabilă. Dar asta în­seamnă distru­gerea indivi­du­lui, în­seam­nă moarte spirituală. Dumne­zeule, cât de să­raci, cât de goi vor fi urmaşii noştri, când vor naşte copii în epru­betă, când degetele lor vor uita cum se ţine un creion, când dra­gostea va fi trecută în agendă de la 5 la 8, iar copiii vor fi uitat feeria po­veş­tilor în faţa unei vetre cu jăratic. Dacă ne alun­găm suferinţa, singurătatea, melancolia, acea monotonie ritmică a picăturii din robinetul defect, din ce se va mai naşte poezia?

"Centura de castitate"

- Aveţi ritualuri de iarnă? Ceva ce vă place să faceţi când staţi atât de mult acasă?

- Mie în general nu mi-a plăcut să fac nimic în casă. Artiş­tii, în general, au ten­dinţa de a-şi face un ambient cât mai este­tic, încărcat de obiec­te frumoase, excen­trice, în care să se regăsească şi cu care să-şi epateze vizita­torii. Eu nu mi-am dorit niciodată o casă muzeu, nu mă inte­resează locul în care îmi duc traiul zilnic, mă interesează casa dinlăuntrul meu. Ca­sa legată de mine prin­tr-un cordon om­bilical, cum e casa melcului, care şi-o cară cu el peste tot. Când eram tânără, visam să-mi fac con­ce­diile într-o căruţă trasă de cai. Mai târ­ziu, am început să visez o rulotă. De vină trebuie să fie gena mea de nomad. Şi totuşi, în mine a existat şi tentaţia ieşirii din carapace. Pentru că iarna e plină de neprevăzut. Iarna prind viaţă măştile, balurile, carnavalul, iarna se fac vrăji, magia e în largul ei. Iarna e vremea să mergi la teatru, la concerte, la cinematograf. Histrionică şi cabotină cum sunt, lumea mă chema fiindcă ador "costumul". La spectacole, puteai să-ţi etalezi toa­le­tele mai speciale. Iarna te îm­braci mai pretenţios decât vara, e un fapt evident. Iarna are stil, are o mă­reţie care te face să te simţi doam­nă, chiar când bei Rom şi fumezi Mă­răşeşti, cum am cunoscut eu demult o boie­roaică pur sânge, de la care m-am ales cu câte ceva. Da, da, iarna e un anotimp de salon!

- Au trecut sărbătorile, viaţa par­că şi-a recâştigat calmul. V-aţi pus o dorinţă în noaptea de Reve­lion?

- Pentru mine, care m-am născut sub zodia erosului, toată viaţa dorin­ţele mele au fost marcate de confi­guraţia asta. De altfel, convingerea mea e că orice dorinţă are ca bază de pornire o formă de erotism. Am spus-o şi mă repet: chemarea aceasta ră­mâne în noi până la 100 de ani. Doar că acum, la mine nemaifiind posibilă manifestarea ei, singura mea iubire a rămas scrisul. Acolo pot să-mi trăiesc erotismul din plin. Am purtat până foarte târziu corespondenţe cu doi bărbaţi, un francez şi un neamţ.Era bucuria mea cea mai mare. În fiecare zi, după ora zece, alergam la cutia poştală să văd dacă am primit ceva. Aceste scrisori s-au prelungit ani de zile şi mi-au hrănit iluzia că un bărbat se gândeşte la mine. Mai mult nu-mi trebuia. Am şi declarat public că sunt o scriitoare de scri­sori şi că toată lite­ratura mea e o co­respondenţă inter­mi­nabilă. Doar că acum, de vreo trei luni şi jumătate, am început lucrul la un roman nou, un ro­man cum nu am mai scris încă, pen­tru că e o carte foar­te serioasă, cu o structură bine gân­dită şi cu o acţiune care traversează mai multe epoci şi mai multe locuri. E foarte diferit de tot ceea ce am scris pâ­nă acum. Se nu­meş­te "Centura de castitate" şi în el se regăsesc multe din reflecţiile pe care le-am avut în inter­viurile mele de-a lun­gul timpului. Deci, ca să revin la întrebarea voastră, dorinţa mea de anul acesta e legată de cartea aceasta. Nu-mi doresc decât să o pot duce la bun sfârşit.