Marin Mălaicu-Hondrari, poet, romancier și traducător din spaniolă, e un scriitor în urcare constantă în ultimul deceniu, cu volume remarcabile și remarcate, dovedind că vocația dublată de muncă răbdătoare, curajul de a alege un drum dificil în aceste timpuri, având drept combustibil doar pasiunea pentru literatură, izbândesc până la urmă și fără compromisuri. La 43 de ani, în plină forță creatoare, și-a publicat cel de al treilea roman, nutrit din iubirile lui literare, transmise deopotrivă personajelor și textului. Ceea ce admir mai mult la Mălaicu-Hondrari e că, deși modalitățile și temele romanești sunt în bună măsură preluate - în primul rând și declarat de la Roberto Bola?o cu Detectivii sălbatici, roman de o forță copleșitoare, a cărui umbră planează asupra Lunetistului -, pe armătura împrumutată romancierul nostru construiește o lume fictivă proprie. O lume în care răzbat muzici din camera cu ecouri a memoriei lui, trăiri personale, peisaje văzute, atmosfere respirate. Acestea colorează și leagă original secvențele din cărți și filme cu gangsteri, cu iubiri frânte, cu scriitori, cu looseri plimbați din România în Spania, Grecia sau Austria. Lunetistul e de fapt, sub aparența unui scenariu "de acțiune" inventiv, mizând pe suspans și surpriză, o meditație despre părăsire, despre ruptură, despre sentimentul deșertului și deșertăciunii. Pentru cititorul neinițiat, care nu sesizează referințele livrești (deși sunt citate mereu) sau nu se poate raporta la ele fiindcă nu le cunoaște, rămân captivante povestea, misterul, prestidigitația cu destinele personajelor ce gravitează în jurul lui Constantin. Originar din Sângeorz-Băi (ca și autorul), devorator de cărți încă din copilărie, Constantin, părăsit de iubita lui din adolescență, Cristina, și ea cititoare împătimită, pleacă în armată și se califică lunetist în forțele speciale. După revoluție, ia drumul străinătății și ajunge mercenar, apoi ucigaș plătit, dar iubirea pentru Cristina continuă să vieze în mintea lui, deși femeia, măritată cu fiul unui mafiot, declină cu timpul în depresie și alcoolism. Angajat să lichideze un tânăr scriitor de succes, Carlos Murillo Ponti - care se dovedește un orfan dintr-o zonă de război, adoptat la distanță de Cristina, Constantin alege să-și avertizeze victima, abdicând de la cinismul "meseriei" sale, ceea ce adună firele risipite pe voci disjuncte ale intrigii. Dar, cum spuneam, nu intriga dă caratele romanului. Îndrăgostit pe față de Bola?o, Marin Mălaicu-Hondrari dă propria versiune de sentiment al deșertului Sonora ("un deșert plin de literatură"), de dispariție și rupere de trecut, de odisee mereu nesatisfăcătoare (Ithaca lui e Sângeorz). Inventează și el destine cețoase, iubiri obsesive, jocuri ale hazardului obiectiv - totul scăldat în seve extrase din cărți și filme, decantate prin experiențe și sensibilitate personale. Chiar și în structura Lunetistului folosește ceea ce a învățat de la marii novatori literari ai secolului trecut, dar integrează "lecțiile" cu o dexteritate de iluzionist, capabil să creeze din materii eterogene ceva nou. Tot ce l-a fascinat în lecturi nu e decât membrana ce hrănește eul ascuns, în ecloziune, al scriitorului. Iar pe parcursul romanului, membrana plesnește dând naștere unui text viu. Ca un paradox, aș spune că Lunetistul e romanul certitudinilor aproximative ale scriitorului cu privire la meseria lui și în același timp o masă de joc pe care sunt puse la bătaie decupaje autobiografice și acumulări culturale. Un joc inteligent de oglinzi aburite la care participă deopotrivă autorul, personajele și cititorul. Marin Mălaicu-Hondrari a avut succes cu volumele sale de poeme și cele trei romane publicate până acum (cel de al doilea, Apropierea, e în curs de ecranizare). Dar eu cred ce spune prin intermediul unui personaj: "Scrisul nu are nimic de-a face cu succesul sau cu eșecul. Te ajută pe tine, cel care scrii, să trăiești, să vezi altfel viața, să încerci să afli cine ești și ce poți să faci".
* J.R. Moehringer, "Dulcele bar. Memorii", traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica (tel. 021/231.52.18), 578 pag., 46,55 lei.
La recomandarea entuziastă a unui prieten, am căutat la târgul de carte standul Editurii Publica și, printre tot felul de volume specializate pe business și științe sociale, am văzut și numele lui J. R. Moehringer, care nu-mi spunea nimic. Cum am încredere în telefonul fără fir care funcționează între marii cititori de plăcere, am cumpărat Dulcele bar și mă grăbesc să vi-o recomand la rândul meu. E una dintre acele cărți de care te îndrăgostești și de care nu te înduri să te desparți până la ultima pagină, o carte care îți înghite pe nesimțite orele de somn și îți pare rău când se termină. Nu e (nu e?) un roman, autorul a ținut să precizeze de pe copertă genul: memorii. Când a publicat-o în SUA în 2005, J. R. Moehringer avea 41 de ani, o vârstă la care nu prea se scriu amintiri. Și totuși, jurnalistul de la "Los Angeles Times", care avea deja în palmares cea mai râvnită distincție a profesiei, Premiul Pulitzer, a devenit un scriitor cunoscut datorită felului cum își spune povestea adevărată. Despre ce e vorba în carte? Autorul detestă această întrebare: "Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. Oamenii care citesc pentru intrigă, oamenii care înghit povestea ca umplutura dintr-un biscuit Oreo ar trebui să rămână la benzi desenate și telenovele. Orice carte care valorează cât negru sub unghie e despre emoții, și dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre om față în față cu viața. Da?". Păi, da! Despre toate astea e Dulcele bar, retrăirea și transmiterea prin cuvinte a copilăriei, adolescenței și tinereții lui JR (Giar, fără puncte, un nume pe care cel ce îl poartă susține că nu e o prescurtare, nu vine de la nimic, nici măcar de la Junior - un mod de a șterge din viața lui orice urmă a tatălui iresponsabil). Copilul JR e crescut de o mamă singură într-un orășel-satelit al New York-ului, Manhasset, a cărui inimă e barul lui Steve, situat la 142 de pași de casa bunicului posac, în care se refugiază mama cu micuțul fugind de brutalitatea soțului. O casă în care, pe lângă bunici, locuiește și fiul lor, Charlie, barman la localul lui Steve, și care adăpostește pe termen lung încă o fiică nefericită, cu cei șase copii ai ei. "Părăsit de tată, aveam nevoie de o familie, de un cămin, de bărbați care să-mi fie mentori, eroi, modele - un fel de contrapondere masculină pentru mama, bunica, mătușa și cele cinci verișoare cu care locuiam". Iar tot ce avea nevoie găsește încă de la 10 ani în barul "Dickens", cu clienții lui permanenți din variate categorii sociale și cu origini etnice diferite. O Americă în miniatură, o confrerie masculină închegată de pasiunea pentru sporturi (în special baseball), pentru muzica pop, pentru politică și piața de capital, pentru pariuri, pentru femei, pentru cuvinte - toate acestea fiind subiecte predilecte de conversații, controverse și filozofări scăldate în băutură. În mijlocul marii familii de la barul ce își schimbă de la un moment dat numele în "Publicans" (Vameșii), JR își face educația, îndeplinește riturile de trecere, înțelegând de la "tații" de acolo că bărbat înseamnă siguranță de sine, tenacitate, curaj, muncă grea, dar și încredere în semeni, deschidere spre ceilalți, relaxare. Bărbătește e să te iluzionezi și să te străduiești să-ți îndeplinești dorințele, să-ți testezi limitele, să treci peste dezamăgirile și durerile sufletești de care nimeni nu e scutit. Ascultând poveștile soldaților și sportivilor, ale poeților și polițiștilor, ale bogaților și escrocilor, ale actorilor și agenților de pariuri, JR învață de la fiecare câte ceva și mai ales deprinde un cod informal al onoarei masculine, al solidarității la greu, al altruismului. Barul devine pentru el, ca și pentru ceilalți, un adăpost în fața furtunilor vieții, un loc unde ai o identitate, o demnitate, ești ascultat și ajutat, unde te simți în siguranță printre ai tăi. Toată mulțimea de personaje de la "Publicans" e excepțional urmărită din anii '70 și până în 2011, cu întâmplările, discuțiile, destinele fiecăruia, într-un stil ce amintește și de Salinger și de Hemingway, și de Fitzgerald și de John Cheever. Toți trăiesc în pagini, cu scene memorabile din toată gama: comic, înduioșător, dur, sfâșietor - așa cum e viața decupată de un mare povestitor. "Uneori, barul mi se părea cel mai bun loc din lume, în alte seri mi se părea lumea însăși" - spune scriitorul-fiu al personajelor sale adevărate. "«Publicans» era deja o carte. Când intrai pe ușă aveai de fiecare dată impresia că intrai în mijlocul unei mari opere de ficțiune". Intrați în lumea Dulcelui bar și vă garantez că veți avea aceeași impresie.
* "Vă țineți de glume, domnule Feynman! Aventurile unui personaj ciudat povestite de Richard P. Feynman lui Ralph Leighton", traducere de Victor Bârsan, Editura Humanitas, 354 pag.
Deși cunoștințele mele de fizică și matematică se limitează la ce-mi mai aduc aminte din liceu, m-a fascinat cartea aceasta pe care mă grăbesc să vi-o recomand: e o ocazie rară de a pătrunde în mintea unui savant genial, prin simpatie pentru omul cu spirit rebel și vitalitate efervescentă. Un Profesor dăruit, care dezvăluie inclusiv pentru profani parcursul cunoașterii pe cele două benzi de sens, de la concret la abstract și invers. Condiția e să ai drept combustibil curiozitatea, intuiția relaționărilor, bucuria descoperirii, perseverența. "Vă țineți de glume, domnule Feynman!" e una dintre acele cărți care îți flatează inteligența, deschizându-ți o cale (oricât de firavă) de acces la un domeniu rezervat specialiștilor. Richard P. Feynman (1918-1988) e un nume venerat de fizicieni și matematicieni fiindcă a inventat teorii și metode de calcul excepțional de prețioase și utile în domeniul particulelor elementare. De același calibru cu Einstein, geniul lui (recompensat în 1965 cu Premiul Nobel) e mai puțin cunoscut de lumea largă, iar meritul acestei cărți e că îi popularizează personalitatea și descoperirile în cel mai atrăgător mod cu putință: povestirea autobiografică intens colorată. De fapt "amintirile" lui Feynman nu sunt scrise de el însuși, ci consemnate de un mai tânăr prieten, Ralph Leighton, coleg din trupa muzicală în care fizicianul nostru era percuționist. Căci trebuie spus că spiritul insațiabil al savantului nu s-a limitat la fizică, ci l-a făcut să abordeze în calitate de "amator" și muzica, și artele plastice, să învețe mai multe limbi străine, să rezolve probleme de genetică, de chimie, să se preocupe de pedagogie... Găsea totul interesant "dacă pătrunzi suficient de adânc". Cu o curiozitate pătrunzătoare, încă din copilărie își uimea anturajul descoperind pe cont propriu, prin experimente, "cum funcționează" anumite fenomene. Devreme și mai mult în joacă, se simte atras de dezlegarea unor mistere prin experimente reluate cu perseverență până când se lămurește. Întâi izolează problema, apoi încearcă metodic să o rezolve punând la bătaie și logica, și creativitatea. Așa ajunge pe la 11-12 ani să repare ca un profesionist aparate de radio, dar și să rezolve problemele de matematică ale elevilor mai mari ca el, căpătând o reputație locală fabuloasă. Și la Institutul Tehnologic din Massachusetts (celebrul MIT) își entuziasmează colegii nu doar cu năstrușnicii de campus, una mai nostimă ca alta, ci și cu revelații de analiză matematică. Încă de atunci se dumirește că studenții nu învățau ca el, înțelegând pe cont propriu, ci memorând mecanic și de aceea erau incapabili să integreze logic cunoștințele căpătate. Mai târziu, în strălucita sa carieră de profesor, își va concepe cursurile - celebrele Lecții ale lui Feynman după care se predă și azi în toată lumea fizica modernă - ca pe o antrenare în înțelegerea raționamentelor, de la un caz particular la general și de la simplu la complex, legând științele exacte de situații concrete, astfel încât studenții lui să nu rețină doar numele a ceva, ci chiar să știe ceva. Deși în ignoranța mea n-am reținut decât numele unor descoperiri ale lui Feynman - diagramele esențiale pentru fizica particulelor elementare sau integralele de drum cu care a limpezit electrodinamica cuantică - tot mi s-a întredeschis o ușă către procesele mentale misterioase ale geniului care se folosește deopotrivă de intuiție și experiență, de rațiune și curaj în înțelegerea științifică a necunoscutelor lumii. O lume în care omului Feynman grozav i-a mai plăcut să trăiască și a trăit din plin, ca un spirit liber, căruia nu-i păsa ce cred alții despre el: "Nu am nici o obligație să fiu așa cum cred alții că ar trebui să fiu. E greșeala lor, nu a mea". Înconjurat de legende generate tocmai de comportamentul lui nedocil, excentric, acest personaj "ciudat" a lucrat la proiectul bombei atomice alături de Oppenheimer, a discutat pe picior de egalitate cu Nils Bohr, Enrico Fermi și Einstein, a creat conceptul de computer cuantic, dar a și dansat, cântat, a făcut farse, a fost amator de femei frumoase, a râs. Afirma chiar că "râsul și compasiunea sunt cele mai înalte forme de înțelegere pe care le putem atinge". Cum să nu admiri cu jubilație un asemenea om?