Că am putea să fim atrași și de alții, să ne înfiorăm la o atingere nouă, străină, sunt lucruri despre care am vorbit de nenumărate ori cu soțul meu, Valentin, în cei zece ani de căsnicie. Dar atingeri de genul unei inflamări de o clipă, ca atunci când prinzi flacăra lumânării cu degetele, după care te bucuri că nu te-ai ars. Ideea avea ceva incitant, dar care dispărea imediat, de fiecare dată. Credeam, mai degrabă, că e un joc de vorbe între noi, care să ne ațâțe erotic. Asta, până în ziua când s-a mutat la noi Marieta, cea mai bună prietenă a mea. Valentin și cu mine tocmai amenajaserăm o casă veche, dintr-un cartier liniștit, și căutam un colocatar. Dac-aș fi știut că amica mea din copilărie o să se-ndrăgostească fulger de soțul meu, sigur n-aș fi acceptat-o în locuința noastră de vis. Tocmai se despărțise de iubitul ei. Dar acum era gata instalată și, spre stupoarea mea, cei doi se simțeau atrași ca de un magnet, râdeau și petreceau fiecare clipă cu intensitate.
La început, am fost consternată, n-am reacționat în niciun fel, dar într-o noapte, când l-am văzut pe Valentin ieșind complet răvășit din camera Marietei, n-am mai rezistat și-am început să țip și să plâng. Dar soțul meu m-a luat în brațe și m-a rugat să accept toată povestea asta spunându-mi că este numai un joc erotic, ca cele despre care vorbeam amândoi. O atingere înviorătoare și atât, de pe urma căreia eu voi fi cea care va câștiga. Habar n-am de ce-am acceptat. Poate pentru că totdeauna am considerat iubirea ca pe o decizie liberă, fără constrângeri și învoieli.
Totuși, după noaptea despre care vorbesc, viața noastră a devenit plină de conflicte. Pe de-o parte, voiam să fiu generoasă și să-i acord soțului meu dreptul de a flirta, în speranța că asta ne va înviora căsnicia. Pe de altă parte, am constatat chiar de la început că era atât de dureros, încât abia puteam suporta. Oare în ce intrasem?
În primele luni "triunghiul" a fost stabil. Uneori, chiar ședeam cu Marieta la masa din bucătărie și vorbeam despre întâmplările de zi cu zi și despre prietenii vechi. Iar la sfârșit de săptămână, când ea pleca la părinți, petreceam destul de mult timp, singură, cu Valentin. Câtă vreme am simțit că eu sunt, totuși, numărul unu, mi-am putut reprima durerea. Dar când lucrurile s-au schimbat, am capotat sufletește. Soțul meu se concentra tot mai mult asupra prietenei mele, dând semne clare că este îndrăgostit. Mă simțeam ca o cârpă, dar teama că l-aș putea pierde mă paraliza. Bineînțeles că îi făceam scene, negociam cu el zilele pe care să le petreacă numai cu mine, ceea ce el făcea cu plăcere. Dar gelozia mea devenea tot mai otrăvitoare, insuportabilă. Când o întâlneam în bucătărie pe Marieta, îmi venea să mă reped la ea, văzând-o cum își pregătește ceaiul, cu silueta ei perfectă, de-a dreptul înfloritoare, datorită îmbrățișărilor soțului meu. De multe ori stăteam sus, în sufragerie, cu o carte în mână, încercând să mă deconectez, dar pur și simplu nu puteam uita că mai jos cu un etaj, exact sub mine, soțul meu bea ceai cu Marieta. Am început să nu mai dorm noaptea, mă simțeam din ce în ce mai sfârșită. În asemenea momente, îi spuneam lui Valentin să aleagă, ea sau eu, dar el repeta mereu: amândouă, te rog. Iar eu îmi dădeam seama de fiecare dată că dragostea mea pentru el e prea mare pentru a-l părăsi. Credeam că o să rezolvăm problema până la urmă și cedam. Dar eu eram complet lipsită de puteri și nu mă mai puteam concentra nici la serviciu. La un moment dat, colega mea preferată m-a luat deoparte și mi-a spus: "Știu că ești rezistentă, dar nu mai poți continua așa". După vreo șase luni, am simțit eu însămi, că dacă voi proceda la fel în continuare, mă distrug. Și am plecat. Am avut curajul acesta incomensurabil să nu mai privesc înapoi. Lui Valentin i-am spus adevărul: că "jocul" lui mi se pare o porcărie pe care n-o mai accept. Dar n-am putut să merg până la capăt. După plecare, Valentin a început să vină la mine și i-am deschis. Cred că îl iubeam nebunește. Locuia o săptămână cu mine și una cu Marieta. Dar în perioada asta, viața mea s-a schimbat. Îmi savuram libertatea, ieșeam în oraș și mă plimbam singură. Încet, încet, am simțit că devin din nou puternică și am văzut ceea ce n-aș fi crezut că voi vedea vreodată: puteam trăi și fără Valentin. Săptămânile fără el deveniseră un dar.
Dar, într-o bună zi, Valentin și Marieta s-au despărțit. Și oricât ar suna de ciudat, nu m-am bucurat deloc de vestea aceasta. Mă simțeam bine, eram puternică și sigură pe mine. Și nu știam cum să reacționez dacă Valentin ar fi dorit să reînnodăm relația de dinainte de apariția Marietei. Știam totuși că-l mai iubesc. O senzație pe care timpul petrecut de el împreună cu Marieta nu reușise s-o distrugă.
A trecut un an de când Valentin și cu mine suntem iar împreună. Un cuplu "normal". Primim adeseori complimente pentru cât de tineri, de îndrăgostiți și de plini de viață suntem. Dar singurul lucru pe care pot să-l spun este că trăiesc un răgaz. În adâncul inimii mele crește dorința de a o lua, singură, de la început.
(Doamnelor și domnișoarelor, cititoare ale "Formulei AS", m-aș bucura foarte tare dacă textul acesta ar stârni vreun ecou. L-am scris cu gândul acesta. Mi-ar fi de mare folos să aflu ce-ați fi făcut dvs. în locul meu. Mulțumesc!)
LAVINIA