Îngerul din Siberia

Moartea păpuşilor

Îşi aduce aminte cum în anii copilăriei visa mereu că zboară. Mai întâi alerga iute, până când se desprindea încet, de pământ, şi se înălţa apoi spre cer. Plutea aşa ore în şir, ca un înger printre norii albu­rii, iar de acolo, de sus, vedea tot satul, toate casele, iscodea tot ce fac oamenii. Era cu adevărat ca un înger care pă­zeşte satul de rele şi se simţea aşa feri­cită, încât dimineţile era un chin să se tre­zească. Asta, până într-o noap­te, când n-a mai putut să zboare deloc. De­geaba alerga, degeaba încerca să-şi dezlipeas­că tălpile şi să se înalţe. De fiecare dată cădea şi se dădea de-a ber­beleacul ca un bolovan. A doua zi s-a trezit plân­gând, în duduiala clopotului de la bise­rică. Venise războiul. "Ziua aia a fost cea mai neagră răscruce a vieţii mele. De atunci am uitat să mă mai joc cu păpuşile, începând să învăţ, în schimb, ce e moartea".
Ana Tabarcea are 83 de ani şi tră­ieş­te singură, într-un apartament din Pre­­deal. Dintotdeauna şi-a dorit mult să scrie. Să pună pe hârtie toată poves­tea vieţii ei chinuite, să lase românilor o mărturie a ororilor pe care le-a trăit. Din păcate, mâinile ei mutilate după degerăturile din Siberia nu pot apuca nici măcar un creion. "Oricum", zice ea resemnată, "nimeni n-ar mai putea să creadă as­tăzi asemenea poveşti. «Baliverne, mamaie», aşa mi-a zis odată un tânăr când am încercat să-i poves­tesc". Bătrâna doamnă are încă un chip frumos. De cu­rând, chiar a fost premiată cu titlul de "Miss Predeal" de către Clubul Pensionarilor din oraş. "E un miracol că am ajuns la vârsta asta, după câte am îndurat. Însă e foarte adevărat ce spun sfinţii pă­rinţi, că suferinţa şi încercările vieţii îi aduc omului şi multe foloase, îi păstrează sufletul nobil şi chipul lumi­nos". Zâmbeşte calm, suveran, cercetându-mi fiecare nuanţă a privirii. "Sunteţi sigur că ar citi cineva «bali­ver­nele» unei buni­cuţe ca mine? Nu vedeţi ce vor să vadă românii? Numai circ şi scandal". Îmi pune în faţă o ceaşcă mare cu ceai. "Să-l beţi acum, cât e fierbinte". În casă e frig. Dintr-o pensie de şase milioane nu îşi permite să facă risipă de gaze. Stă mereu înfofolită cu două pulovere groase, iar noaptea doarme cu o căciulă pe cap. Oricum, după 11 ani petrecuţi în gerurile din Si­beria, frigul de-acum e o joacă. Trage scaunul mai aproa­pe de mine şi scoate dintr-o pungă un teanc de foto­grafii. Mama ei, într-o rochie lungă şi albă, fru­moasă ca dintr-un basm. Apoi, tatăl ei, în uniformă de ca­valer, cu o sabie în mână, scru­tând cu privirea duş­manul. Aici e chiar ea, pe la 30 de ani, strălucitoare ca o divă din anii 60. Alegefotogra­fiile uşor, mângâindu-le tandru cu privirea, şi-apoi le-aşază grămadă, pe masă. Sunt multe, zeci de foto­grafii, nici ea nu prea mai ştie unde şi când sunt făcute. Mai noi sau vechi de peste un secol, bunici, părinţi, fraţi şi surori, mi le arată pe toate la rând, povestindu-mi cu glas tremurat istoria lor şi-a unei familii din care n-a mai rămas decât amintirea. Zâm­beşte cu lacrimi în ochi şi-mi arată fotografia ei cea mai dragă. Doi copii, frumoşi ca doi îngeri, stau cu mâinile împreunate, deranjaţi parcă de fotograf în timpul rugăciunii. În stânga e Ana, alături de sora ei cu doi ani mai mare. Nu-şi aduce aminte momentul acela, ştie doar că avea vreo zece ani. Era bine acolo, în Viişoara, satul lor de pe malul Bis­triţei, iar ea încă mai visa, noapte de noapte, că zboară. Avea trei fraţi şi două surori şi nu le lipsea nimic. Părinţii erau oa­meni bogaţi, aveau trei moşii, o fermă cu sute de ani­male şi un conac mare cât un palat. Ana era cea mai mică şi toată lumea o răsfăţa. Primea cele mai multe cadouri, avea cele mai fru­moase păpuşi. În fiecare an, de Crăciun, casa lor strălucea ca stelele de pe cer. Aveau în curte un brad uriaş, în care părinţii se cocoţau cu o scară şi-l îmbrăcau cu globuri colorate şi beteală de argint. Veneau la ei toţi copiii din sat, chiar şi cei mai amărâţi, şi cât era ziua de lun­gă, rămâneau acolo şi se răs­făţau cu tot felul de jocuri năstruşnice, făcând din casa lor un adevărat orăşel al copiilor. "Îmi aduc aminte acum ca de un vis. Părinţii mei erau cei mai fericiţi oameni atunci când vedeau casa plină de copii. Nu ştiau cum să ne mai răsfeţe, mama împărţea cozonac în tot satul, făcea pachete cu haine vechi de-ale noastre pentru co­piii săraci, umplea cu bunătăţi desagii colindătorilor, iar tata ne aducea de la oraş tot ce era mai bun... S-a încheiat prea brusc capitolul ăsta din viaţa mea..".
Era o zi frumoasă de mai, cu dealurile albite de flori de cireş, când a auzit primele bubuituri de tun. Se zgu­duiau toate casele, urlau toate anima­lele satului şi oa­me­nii fugeau care încotro. Din ziua aia, toa­tă veselia copiilor a murit. În casa Anei s-a instalat un colo­nel german, un domn elegant şi priete­nos, care împărţea tot timpul copiilor bomboane. Li­nia frontului trecea chiar pe la marginea satului. Acolo, prin­tre cireşii aceia înfloriţi, erau săpate tranşeele. Mulţi oameni au părăsit imediat satul, părinţii Anei au rămas însă acolo, în conacul lor, sperând că nu va dura mult coşmarul. Chiar din prima zi, pe drumul prin­cipal al satului, au început să apară primele camioane cu morţi. Sunt ima­gini care şi-acum îi mai chinuie som­nul. Stătea căţărată pe gard lân­gă fraţii ei şi se holbau împreună, îngroziţi de spectacolul acela maca­bru. Apoi treceau alte camioane, din care se auzea un vuiet de gemete. Unii răniţi erau lăsaţi chiar acolo, la casele oamenilor, şi îngrijiţi de săteni. Zi şi noapte, un murmur sinistru răsuna în tot satul. "Au fost primele mele nopţi de in­somnii. Cum să dormi când auzi atâtea urlete de du­rere? Şi după câteva zile, m-am hotărât împreună cu surorile mele să dăm o mână de ajutor. Mai întâi afost aşa, ca o joacă. Stă­team la capul bietului rănit şi îi plân­geam de milă. Azi aşa, mâine aşa, până când am învăţat şi noi cam ce e de făcut. Şi, într-o zi, ne-am luat inima-n dinţi şi am fugit din sat, fără să ştie mama. Direct acolo, lângă tranşee ne-am oprit, chiar când lupta era în toi. Stăteam as­cunse într-o pădurice şi ne uitam îngrozite, sunt imagini cumplite pe care nu le pot uita. Până la urmă, ne-au văzut nişte soldaţi şi ne-au gonit de-acolo. A doua zi, am revenit în acelaşi loc. Furasem de-acasă nişte cârpe mari de bumbac şi o sticlă de spirt. Atunci am oblojit primul rănit. Îi sărise o schijă în braţ, avea o gaură până la os. L-am strâns tare, tare, cu o cârpă, să nu mai sân­gereze. Şi până au venit cu targa, n-a mai curs nici o picătură de sânge". De atunci, Ana şi surorile ei au mers aproape zi de zi acolo, aproape de inima frontului, ajutând la îngrijirea răniţilor. Mama lor nu mai putea să le oprească, ba chiar se sim­ţea mândră pentru faptele lor. "Sunt sigură acum că nu realizam serios ce se în­tâm­plă, că luam totul ca pe o joacă, chiar da­că uneori ne îngrozeam când vedeam atâţia oameni murind. Ceea ce făceam noi însă ne umplea de mân­drie, şi ştiu că după experienţa asta nu mai eram deloc un copil". Pentru fap­tele ei de atunci, Ana Tabarcea primeşte astăzi o recompensă de 20 de lei lunar, ca bonus la pensie. "Nici de-o pâine pe zi", îmi zice cu un zâmbet amar. Mai târziu, după ce ruşii au reuşit să stră­pungă linia frontului, joaca s-a ter­mi­nat. Au părăsit casa, doar cu hainele de pe ei. Într-o sin­gură zi, satul a rămas aproa­pe pustiu. Au stat ascunşi două luni, lăsând toate bogăţiile lor în voia sorţii. Când s-au întors, au găsit doar ruine. Ruşii le împuşcaseră toa­te animalele, doar aşa, din distracţie. Din casa lor mare cât un palat, nu mai era în pi­cioare decât un perete. N-aveau vreme de văi­căreală, s-au apu­cat cu toţii de treabă şi în câ­teva luni au reuşit să-şi ridice o nouă gospodărie. Uşor, uşor, părea că viaţa lor se luminează din nou. N-a fost însă decât un vis frumos.

Prigoana

Abia împlinise 15 ani. În noap­tea aceea s-a trezit în­gro­zită. Cineva bătea cu furie în uşă, iar la fereastră se vedea lumina unei lanterne. "Văd şi astăzi lumina aia care mă or­bea. Tata tocmai se operase de cancer şi abia venise acasă din spital. A deschis ochii mari, fără să zică nimic. Ma­ma stătea lângă el, pe marginea pa­tului, şi se închina cu lacrimi în ochi. Ceilalţi fraţi ai mei s-au trezit şi ei speriaţi, începând să plângă în ho­hote. Ţin minte că una din surori stătea aşa, nemişcată, cu ochii mari, şi se uita la lumina aia de la fereastră. Nu plângea, nu zicea nimic, nici măcar nu clipea. Stătea aşa, ca o statuie, paralizată de spaimă. Imaginea asta a ei m-a speriat cel mai rău. Plângeam cu sughiţuri, o strigam, o imploram să zică ceva şi ea nici nu clipea. Afară se auzeau nişte bărbaţi înjurând şi bătăile din uşă erau din ce în ce mai puternice. Până la urmă, mama s-a ridicat şi a mers să deschidă". S-au năpustit în casă trei soldaţi cu armele îndreptate spre noi. La urmă, a intrat un civil, un consătean, până atunci oaia neagră a satului. A început să urle la ei, că sunt chiaburi, duşmani ai poporului, somându-i să-şi facă numaidecât bagajele, că vor pleca într-o călătorie lungă. Femeia a căzut în genunchi, implorându-i să-i lase în pace, că soţul ei are cancer, dar ei nici n-o auzeau. Au ieşit apoi în curte, înju­rând de mama focului, scormonind prin şură şi graj­duri. Afară, în sat, se auzeau focurirăzleţe de armă, ţi­pete şi bocete de copii. "Bietul tata ne făcea sem­ne dis­perate cu mâna să fugim. Unde era să ne du­cem? Şi de ce să fugim? Ce vină aveam ca să ne facă vreun rău?" Femeia mă priveşte tăcută, cu un zâmbet resemnat, ca şi cum s-ar jena puţin de naivităţile ei de atunci. După aproape o oră, i-au scos la poartă şi i-au urcat într-un camion în care mai erau trei familii. Alţi copii îngroziţi, alte mame plângând. Una dintre femei ţinea la sân un prunc înfofolit într-o blană de oaie. După un drum lung, au ajuns la gara din Piatra Neamţ. Acolo îi aştepta un marfar pentru vite. I-au urcat claie peste grămadă. Apoi au închis uşile şi au tras zăvorul. S-a fă­cut brusc frig şi beznă, de parcă tocmai intraseră în in­fern. În vagonul lor erau aproape o sută de oameni, ma­jo­ritatea bătrâni, femei şi copii. Puţea îngrozitor a vite şi a năduşeală. Ana stătea lipită de ma­ma ei, plângând pe înfundate. Ta­­tăl ei era mai încolo, lungit pe o claie de fân, gemând de durere. După a­proa­­pe o oră, trenul s-a pus în miş­care. Nu ştia nimeni prea bine încotro mergeau, doar câţiva bătrâni mai mur­murau vag: "Siberia! Ne duc în iadul din Siberia". Au urmat zile şi nopţi de groază. Trenul oprea o singură dată pe zi, când soldaţii le arun­cau câteva pâini uscate, peşte şi nişte apă clocită. Atunci au auzit prima oară vorbindu-se ruseşte şi-au înţeles încotro merg. Destinaţia lor era Rusia.
Prima oprire mai lungă s-a petre­cut peste trei săp­tămâni. La lumina zilei, aproape că nu se mai cunoşteau între ei. Erau numai piele şi os. După încă o săptămână, au ajuns în loca­litatea Dombasul de Nord, în Siberia. Într-un loc în care vara sunt minus 30 de grade şi iarna minus 50. Au ajuns într-o dimineaţă mohorâtă, cu cerul ca tăciunele. Trenul a oprit la margi­nea unei păduri. I-au dat jos din vagoane şi i-au grupat câte zece, mânându-i apoi cu puşca la ceafă, prin zăpada de-un metru. Ana abia îşi mai târa picioarele îngheţate, trasă de mână de sora cea mare. Nu scotea o vorbă, nu se văita nici un pic. De când au fost luaţi de-acasă, amuţise de tot. N-avea glas, n-avea lacrimi, stătea doar aşa, cu ochii larg deschişi, fără să priceapă nimic. După vreo trei kilometri prin pădurea de gheaţă, au ajuns la barăci. Acolo erau mai multe maşini militare, câteva etuve şi două săli mari de baie. Au ţipat la ei să se dezbrace, să arunce hainele în etuve, şi-apoi, goi-puşcă, au fost îm­pinşi de la spate spre băi. Femeile într-o sală, bărbaţii în cealaltă. Unii dintre ei au crezut că acolo vor fi omorâţi. Şi Ana a auzit zvonul ăsta, dar nici atunci n-a tresărit deloc. După baie, au primit nişte haine cu­rate şi au fost repartizaţi în barăci. Din momentul acela, începea infer­nul siberian.

Ana şi Ania

Întrerupe povestea puţin şi se uită la mine cu ochii iscoditori. "Vă mai zic? Sau deja v-am plictisit?". Încă mai strânge în palmă fotografia ei cea mai dragă, cu chi­pul ei de înger, la zece ani. În timp ce-mi povesteşte mai aruncă sporadic o privire spre ea, ca şi cum acolo, în fo­tografia aceea îngălbenită de vreme, s-ar ascunde po­vestea vieţii ei. În dimineaţa aia mohorâtă, Ana a fost no­rocoasă. Toată familia ei a fost repartizată în aceeaşi baracă. Erau cam 30 de paturi din fier, agăţate în pereţi şi acoperite cu rogojini. Ca să-şi ţină de cald, seara, se ghemuiau unii în alţii şi îşi depănau poveşti. Noaptea, ici, colo, în liniştea îngheţată a camerei, se mai auzea câte-un scâncet de plâns. Dimineaţa se trezeau cu sloiuri de gheaţă la uşă şi nu puteau ieşi decât după ce băr­baţii le spărgeau cu târnăcoapele. Apoi, peste zi, mân­carea era o bătaie de joc. Dimineaţa un ceai lung cu pâine uscată, la prânz o zeamă de varză şi două lin­guri de arpacaş, iar seara, cartofi. Munceau pe rupte, cât era ziua de lungă. Munceau şi copiii, cot la cot cu fe­meile. Scormoneau după pietre, cu mâinile goale, prin zăpada îngheţată. Apoi le cărau cu roabele, iar bărbaţii le sfărâmau. La început, şi tatăl Anei muncea, chiar dacă durerea îl chinuia aproape mereu. La fiecare lovi­tură de târnăcop, simţea cum îi explodează stomacul şi îl tre­ceau toate năduşelile pe şira spinării. Strângea din dinţi şi muncea mai de­parte. N-avea voie să le arate co­piilor suferinţele lui. "Nu-i nimic, o să fie bine. N-o sădureze mult şi-o să ne întoarcem acasă". Asta zicea mereu, chiar de la început. Până când, într-o zi, nimeni nu l-a mai cre­zut. Atunci, durerea lui a început să-l roa­dă tot mai tare. Nu mai putea s-o ascundă, îi apărea pe chip, îi topea privirea. S-a stins într-o seară, chiar sub ochii plânşi ai Anei. A doua zi, soldaţii l-au îngro­pat chiar acolo, pe un câmp, laolaltă cu alţii, sub o cruce comună. Cu timpul, însă, Ana a înce­put să se mai dez­morţească puţin. În ochii ei speriaţi se ivea din nou un fir de lumină. În tot coşma­rul de-acolo, îşi inventa tot mai des, alături de ceilalţi copii, motive de bucurie. O bucată de scândură era cea mai sprin­tenă sanie, o cren­guţă de brad pusă lângă pat, într-o cană, era cel mai fru­mos pom de Crăciun, iar pâi­­nea cu zahăr era cel mai delicios cozo­nac. După câ­te­va luni, când le-au dat voie să iasă în satul înveci­nat, traiul lor era deja un răsfăţ. Ruşii de-acolo erau oameni de treabă, le dădeau lapte, brânză, bomboane, îi lăsau să intre în biserica lor, ba chiar să meargă uneori şi la şcoală. Uşor, uşor, s-au adaptat tot mai mult cu viaţa de-acolo, cu limba, cu oa­menii şi tra­diţiile din sat, pregătindu-se, parcă, să ră­mână pentru totdeauna în Siberia. După vreo trei ani, Ana şi-a făcut, în sat, cea mai bună prietenă. Culmea, o chema aproape la fel, Ania. A aflat mai târziu că numele ei ar însemna "a avea milă", şi asta i-a stârnit şi mai mult afecţiunea pen­tru ea. Au petrecut multe poveşti frumoase împre­ună, dar cea mai vie în memoria ei a rămas o seară de Cră­ciun românesc, când au stat afară, în ger, cu ochii la cer, doar ca să se crape un pic norii şi să vadă o stea cât de mică, pe care s-o numească apoi "steaua din Bet­leem". Au stat aşa ore în şir, şi-au povestit toate aminti­rile, şi-au alinat toate necazurile, până când, deodată, au văzut pentru câteva secunde acolo, sus, că străluceşte ceva. Poa­te că doar li s-a părut, dar pentru ele asta nu mai conta. S-au luat în braţe, au ţopăit straşnic de bucurie şi-apoi s-au despărţit. Pentru amândouă, a fost cea mai fru­moa­să seară de Crăciun. De-atunci, taina acelei seri, ca şi taina strălucirii văzute de ele pe cer, le-a legat ca într-o magie pentru totdeauna...
În 1956, după 11 ani de pribegie, au primit vestea că se vor întoarce acasă. La început, n-au crezut, au zis că e numai o amăgire, o altă bătaie de joc. Şi totuşi, în­tr-o dimineaţă, i-au urcat într-un camion şi i-au dus la gară. S-a întâmplat aşa de repede, că Ana n-a mai a­juns să-şi ia rămas bun de la prietena ei. Îşi aminteşte că pe drumul spre casă sim­ţea aşa, o mâhnire ascunsă, care-i umbrea puţin bucuria. Ania îi era ca o soră. De cum auajuns acasă, la Viişoa­ra, i-a şi trimis o scri­soare. N-a primit însă nici un răspuns. I-a mai scris una, şi încă una, vreo doi ani i-a tot scris. În zadar, n-a mai aflat niciodată nimic des­pre ea. Cu toate astea, sunt nopţi când Ana mai vi­sează încă Siberia. Vagonul, baraca, bolovanii de gheaţă, satul, ochii stinşi ai tatălui, lumina din noaptea Crăciu­nului, descoperită pe cer, împreună cu Ania. Le vede pe toate, le simte, se ghemuieşte sub pătură şi visează. Apoi, dimineaţa, când se trezeşte din somn, ar vrea să le scrie. Numai că, de la gerul de-atunci, nu poate ţine între degete nici măcar un creion.