S-a născut în Siberia, la Krasnoiarsk, unde iarna se-ntinde pe jumătate de an. În 1987, s-a refugiat însă la Paris, hotărât să îmbrăţişeze o carieră de scriitor. Biografia lui, despre care refuză să discute în spaţiul public, a devenit un soi de legendă. Sărac, a locuit o vreme într-un cavou din cimitirul Père Lachaise şi a început să scrie, direct în franceză, pe hârtie recuperată de la un centru de colectare. Pentru a învinge scepticismul editorilor, Makine şi-a prezentat cărţile ca fiind traduse din limba rusă. Cu cel de-al treilea roman a dat însă lovitura. "Testamentul francez" a smuls criticilor două mari premii, Goncourt şi Medicis, şi l-a făcut faimos peste tot în lume. Azi, Andreï Makine se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani. Romanele sale, publicate şi la noi de Editura Polirom, s-au tradus în peste 40 de limbi. La sfârşitul lunii noiembrie, Andreï Makine a fost prezent în România, pentru promovarea celui mai recent roman al său, "O femeie iubită". Am aflat că preferă hotelurile mici şi retrase, că e un om modest şi cu simţul umorului şi că nu-i place să vorbească despre viaţa lui.
Când vine iarna
- A venit iarna nu doar în Rusia, ci şi în Occident. Frigul, zăpada, vă inspiră la scris?
- Nu e numai frig şi iarnă în cărţile mele, dar e adevărat că am o anumită slăbiciune pentru iarnă. Are în ea ceva ireal de frumos. Gândiţi-vă doar la ultimele zile de toamnă, când pământul şi cerul sunt gri şi murdare. Apoi, brusc, începe să ningă şi totul se schimbă. Ce explozie de frumuseţe, de bucurie! Când eram copil, mă plimbam cu tovarăşii mei de joacă prin pădurile siberiene. Prindeam ultimele zile de toamnă ale anului. Simţeam căldura soarelui, mirosul ierburilor uscate, chiar şi mirosul acela de răşină al unor copaci. Apoi, dintr-o dată, adulmecam în aer un alt miros. Un miros care nu putea fi confundat cu nimic, era mirosul iernii care se apropia. Şi în nici două ore, totul era acoperit de zăpadă. Eram ca nişte bestii, ca nişte animale cu instincte vii. Ştiam exact când vine iarna, aşa cum ştiam, după cum arată urma în noroi, dacă ursul trecuse de două minute sau de două zile. Cred că multe din personajele mele păstrează această trăsătură a oamenilor care trăiesc foarte aproape de natură, conştiinţa că sunt parte a unei ordini miraculoase, care îi depăşeşte cu mult.
- Iernile în Siberia durează şase, şapte luni. Mai bine de jumătate de an eşti obligat să trăieşti în frig, şi când spun frig, mă refer la o temperatură de -50 de grade. La -50°C benzina maşinilor devine o pudră albă, trebuie să le acoperi cu huse, ca să fii sigur că mai pornesc. Când îi aud pe occidentali că spun, păi sigur, ruşii sunt prea visători, sunt prea leneşi, îmi vine să le zic, dar mergeţi voi să lucraţi la -50 de grade C. Pentru că în Rusia, la -50 de grade, autobuzele circulă normal, oficiile funcţionează normal, iar trans-siberianul, care pleacă de la Moscova şi face 10.000 km până la Vladivostok, ajunge mereu la oră fixă. Asta, în timp ce în Franţa, Italia sau Germania, dacă a nins şi s-au depus doi centimetri, e catastrofă naţională, viaţa se opreşte în loc. Clima spune multe despre un popor, un lucru e însă cert, frigul trezeşte în ruşi sentimentul fraternităţii şi al solidarităţii. Pentru că ştii că celălalt, de pe stradă, e aproapele tău, e cel care te poate salva. Dacă trece un copil şi te întreabă, nu vă supăraţi, am nasul alb?, îl ajuţi repede să se frece, să nu-i degere. De la nasul alb la cel negru mai e doar un pas, şi la -50 de grade cangrena e un lucru frecvent.
- În "Viaţa unui om necunoscut", roman al dvs. apărut la Editura Polirom, există o scenă în care personajul principal, în plin război, ger şi foamete, îşi întâlneşte pe stradă o fostă iubită. Bărbia ei e albită, ca pudrată de gheaţă, iar el îşi descheie repede haina şi îi ascunde chipul la pieptul său.
- E un lucru pe care l-am văzut adesea în copilărie. Şi e terifiant! Cred că frigul e şi el una din încercările pe care Dumnezeu le dă umanităţii, pentru a vedea ce mai rămâne din noi, în condiţii extreme. Devenim bestii, îi luăm celuilalt gâtul ca să-i furăm paltonul, sau ne păstrăm omenia până la capăt? Despre asta e vorba în cartea aceea. Când trăieşti într-o lume civilizată, într-un climat temperat şi eşti înfăşurat în amabilităţi, e foarte greu să-ţi dai seama cine e celălalt cu adevărat. Doar în condiţii extreme, în frig, în foamete, în război, în gulag, sau sub regimuri totalitare, ni se revelează adevăratele sentimente. Românii ştiu despre ce vorbesc, fiindcă, din nefericire, au cunoscut toate astea.
"Literatura începe dincolo de cuvinte"
- Copilăria petrecută în Siberia pare să fi cântărit mult în destinul dvs de scriitor. Toate aceste lucruri de care povestiţi au devenit, mai târziu, literatură.
- Da, poate că din copilărie pleacă totul. Vedeţi, copilul e o fiinţă non-verbală. Sigur, el vorbeşte deja, dar lumea lui e încă nenumită. Nici nu cunoaşte toate nuanţele limbii cu care ar putea exprima tot ce simte. Toate senzaţiile crude şi dense pe care le trăieşte nu intră încă sub tirania limbajului. Acolo, dincolo de cuvinte, cred eu că începe literatura.
- În "Testamentul francez", cartea care v-a făcut celebru în lume, afirmaţi că pendularea între două limbi (rusa şi franceza, în cazul dvs.) v-a făcut de foarte tânăr să vreţi să descoperiţi un al treilea limbaj, care să poată spune totul. E aceasta o definiţie pentru literatură?
- Eu nu am fost un copil obişnuit. Faptul că am fost bilingv de mic, că am oscilat mereu între două lumi complet diferite, m-a marcat foarte mult. Dar nu asta e important, ci faptul de a-ţi descoperi din copilărie acea privire dublă asupra lucrurilor. Privirea normală şi privirea de deasupra, cu cel de-al treilea ochi. E ochiul scriitorului de mai târziu, care e în plină divinaţie. E cel care vede dincolo de suprafaţa lucrurilor, de convenţii şi etichete, care te face să fii în acelaşi timp, ici et ailleurs. Dar cum să spui toate lucrurile astea pe care le vezi, altfel decât scriind? E ceea ce se întreba şi Rilke: există vreo limbă care ar putea spune ceea ce lucrurile nu ştiu încă despre ele însele?
A treia naştere
- Makine vorbeşte cel mai adesea despre Rusia, vorbeşte despre istoria recentă, pe Makine îl interesează omul sub presiunea istoriei, în timp ce pe Osmonde îl interesează omul în faţa divinităţii. Omul în faţa morţii. Osmonde îşi pune întrebările mari cu privire la existenţă. Identităţile noastre sociale şi istorice sunt doar un joc de roluri pe care le alegem noi sau ni le alege hazardul. Nişte roluri perisabile, fie că e vorba de un rol profesional, fie că e vorba de unul matrimonial. Majoritatea oamenilor şi le asumă însă cu toată seriozitatea, fără să-şi mai pună întrebări. Foarte siguri de drumul şi destinul lor, de realizările lor terestre, de cei doi copii regulamentari, o casă şi o super-carieră, nu mai perseverează întru fiinţă, ils ne persevèrent plus dans l'être. Puţini sunt cei care se opresc şi se întreabă, stai un pic, la ce folosesc toate aceste roluri pe care le îmbrac, de ce n-am rămâne goi în faţa morţii şi a lui Dumnezeu, de ce trebuie să ne ascundem după atâtea şi atâtea minciuni? La ce bun o casă nouă, o maşină nouă, un nou război? De ce America ne ascultă convorbirile telefonice, de ce nimeni n-a împiedicat masacrele din Irak? Şi aşa mai departe. Şi pentru că îndrăznesc să întrebe, devin incomozi. Societatea, se vede, e împotriva trezirii. E împotriva acestei "a treia naşteri", cum o numeşte Osmonde. Trăim într-o lume cu totul absurdă, care păstrează, însă, toate aparenţele unei structuri bine organizate.
- Ce vă dă totuşi speranţă, ce vă ajută să mergeţi mai departe, să continuaţi să scrieţi?
- Le dépassement, ideea că putem depăşi această viaţă, această stare a fiinţei, că ne putem depăşi pe noi înşine, chiar şi la nivelul cel mai de jos, al cotidianului, al banalului. Putem depăşi absurditatea vieţii, creând. Sunt de acord, trebuie să avem cu toţii locul nostru social, care ne mănâncă 90% din viaţă şi din encefal. Dar dacă ne-am opri puţin, am constata că marii oameni ai timpurilor noastre (marii bancheri, preşedinţi, afacerişti) sunt aproape toţi nefericiţi. Trupurile noastre se descurcă destul de bine, au învăţat să fumeze, să se hrănească şi să facă copii. Dar nu trebuie să uităm că ceea ce ne uneşte cu adevărat nu e nici cetăţenia, nici rasa, nici contul în bancă, ci faptul că suntem cu toţii muritori. Uite, o să fac pentru cititorii voştri un joc, pe care l-am făcut şi cu cei care au fost prezenţi la întâlnirea de la Universitatea din Bucureşti: spune-mi, repede şi fără să te gândeşti prea mult, câte zile are viaţa noastră pe pământ: un milion, cinci milioane sau zece milioane?
- Habar n-am, un milion?
- Chère Dia, viaţa noastră pe pământ are doar 20.000 de zile. E uluitor, ştiu. Nici nu ne dăm seama cât e de scurtă.
Spuma zilelor
- Francezii şi-au dorit dintotdeauna să rămână populari, iar jurnaliştii înţeleg cu greu că publicul e mult mai inteligent decât îl cred ei. Eu prefer să-mi judec cititorii după scrisorile pe care mi le trimit. Primesc scrisori admirabile, de o mare profunzime, de la oameni simpli, dar inteligenţi, care gândesc cu capul lor. N-am înţeles niciodată dispreţul jurnaliştilor pentru public. Chiar de curând am fost invitat la o emisiune unde am fost atenţionat că vom începe prin a ne face "numărul"... Care "număr"? Nu suntem la circ aici! Nu sunt un clovn. "Dar ştiţi, Andreï Makine, asta e doar pentru public, să-l cucerim". La final, după ce reporterul se dăduse în stambă, mi-a trântit o întrebare sofisticată, plină de neologisme, plină de Husserl şi Heidegger, din care nu am înţeles nimic. Publicul nu e imbecil, n-are nevoie nici de circ, nici de Heidegger. Trebuie doar să-i dai lucruri cu miez, spuse într-o manieră simplă şi clară. Am învăţat, ca scriitor, să păstrez o anumită distanţă faţă de receptarea critică a vremii. Să nu uităm că Proust a fost refuzat de edituri, Sartre şi Schopenhauer la fel. Criticii sunt şi ei oameni şi se pot înşela. Poate într-o zi, pe unul îl dor îngrozitor dinţii, dă pe birou de Makine şi trânteşte cartea cât colo, pfff, Makine, 300 de pagini, ce plictiseală!
- Franţa e, totuşi, patria dvs. adoptivă. V-a dezamăgit vreodată?
- Tot timpul o face, prin toate acele lucruri mărunte şi agasante din viaţa de zi cu zi, prin "spuma zilelor", cum îi zicea Boris Vian. Toate grevele, toate trenurile care pleacă târziu sau nu vin la timp! E o ţară prea centrată pe sine însăşi. Dar ceea ce mă deranjează în mod special e lipsa de curaj a intelectualităţii franceze. Există teme care, pur şi simplu, nu pot fi abordate în spaţiul public: nu te poţi atinge de emigraţie, de anti-semitism, de Islam. Există un grup de intelectuali care dirijează opiniile intelectuale ale Franţei. În spatele acestei corectitudini politice, cu care se mândresc, se ascunde de fapt o mare laşitate.
- Aţi fost întotdeauna un scriitor bine ancorat în istorie şi conştient de realităţile vremii sale. Credeţi că scriitorii au datoria morală de a lua cuvântul în momentele importante?
- Scriitorul trebuie să scrie, nu să iasă la televizor pentru orice lucru banal. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie atent, că nu trebuie să reflecteze la ceea ce se întâmplă în jur, că nu trebuie să-şi spună părerea. Eu cam o dată la cinci ani scriu un eseu, în care spun ceea ce am de spus. Într-unul din ele, Franţa pe care uităm s-o iubim, am pus în discuţie exact lucrurile de care m-aţi întrebat mai sus. Are doar 50 de pagini şi ştiu că s-a tradus şi la voi.
"Un grand sibérien"
- Şi o întrebare de încheiere. De mai bine de două decenii trăiţi la Paris. Ce raport mai aveti azi cu Rusia, patria dvs. de origine? Unde vă simţiţi acasă, de fapt?
- Deja pe Terra mă simt destul de acasă (râde) şi cred că te poţi simţi acasă în foarte multe locuri din lume, atunci când eşti suficient de bogat interior. Identitatea noastră e mult mai vastă şi
Întâlnire cu cititorii, la "Gaudeamus"
- Un grand sibérien, să zicem. Sunteţi sau nu sunteţi un adevărat siberian?
- Da, s-ar putea spune şi aşa. De fapt, sunt un trans-siberian! (Râde)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
