Își aduce aminte cum în anii copilăriei visa mereu că zboară. Mai întâi alerga iute, până când se desprindea încet, de pământ, și se înălța apoi spre cer. Plutea așa ore în șir, ca un înger printre norii alburii, iar de acolo, de sus, vedea tot satul, toate casele, iscodea tot ce fac oamenii. Era cu adevărat ca un înger care păzește satul de rele și se simțea așa fericită, încât diminețile era un chin să se trezească. Asta, până într-o noapte, când n-a mai putut să zboare deloc. Degeaba alerga, degeaba încerca să-și dezlipească tălpile și să se înalțe. De fiecare dată cădea și se dădea de-a berbeleacul ca un bolovan. A doua zi s-a trezit plângând, în duduiala clopotului de la biserică. Venise războiul. "Ziua aia a fost cea mai neagră răscruce a vieții mele. De atunci am uitat să mă mai joc cu păpușile, începând să învăț, în schimb, ce e moartea".
Ana Tabarcea are 83 de ani și trăiește singură, într-un apartament din Predeal. Dintotdeauna și-a dorit mult să scrie. Să pună pe hârtie toată povestea vieții ei chinuite, să lase românilor o mărturie a ororilor pe care le-a trăit. Din păcate, mâinile ei mutilate după degerăturile din Siberia nu pot apuca nici măcar un creion. "Oricum", zice ea resemnată, "nimeni n-ar mai putea să creadă astăzi asemenea povești. «Baliverne, mamaie», așa mi-a zis odată un tânăr când am încercat să-i povestesc". Bătrâna doamnă are încă un chip frumos. De curând, chiar a fost premiată cu titlul de "Miss Predeal" de către Clubul Pensionarilor din oraș. "E un miracol că am ajuns la vârsta asta, după câte am îndurat. Însă e foarte adevărat ce spun sfinții părinți, că suferința și încercările vieții îi aduc omului și multe foloase, îi păstrează sufletul nobil și chipul luminos". Zâmbește calm, suveran, cercetându-mi fiecare nuanță a privirii. "Sunteți sigur că ar citi cineva «balivernele» unei bunicuțe ca mine? Nu vedeți ce vor să vadă românii? Numai circ și scandal". Îmi pune în față o ceașcă mare cu ceai. "Să-l beți acum, cât e fierbinte". În casă e frig. Dintr-o pensie de șase milioane nu își permite să facă risipă de gaze. Stă mereu înfofolită cu două pulovere groase, iar noaptea doarme cu o căciulă pe cap. Oricum, după 11 ani petrecuți în gerurile din Siberia, frigul de-acum e o joacă. Trage scaunul mai aproape de mine și scoate dintr-o pungă un teanc de fotografii. Mama ei, într-o rochie lungă și albă, frumoasă ca dintr-un basm. Apoi, tatăl ei, în uniformă de cavaler, cu o sabie în mână, scrutând cu privirea dușmanul. Aici e chiar ea, pe la 30 de ani, strălucitoare ca o divă din anii 60. Alege fotografiile ușor, mângâindu-le tandru cu privirea, și-apoi le-așază grămadă, pe masă. Sunt multe, zeci de fotografii, nici ea nu prea mai știe unde și când sunt făcute. Mai noi sau vechi de peste un secol, bunici, părinți, frați și surori, mi le arată pe toate la rând, povestindu-mi cu glas tremurat istoria lor și-a unei familii din care n-a mai rămas decât amintirea. Zâmbește cu lacrimi în ochi și-mi arată fotografia ei cea mai dragă. Doi copii, frumoși ca doi îngeri, stau cu mâinile împreunate, deranjați parcă de fotograf în timpul rugăciunii. În stânga e Ana, alături de sora ei cu doi ani mai mare. Nu-și aduce aminte momentul acela, știe doar că avea vreo zece ani. Era bine acolo, în Viișoara, satul lor de pe malul Bistriței, iar ea încă mai visa, noapte de noapte, că zboară. Avea trei frați și două surori și nu le lipsea nimic. Părinții erau oameni bogați, aveau trei moșii, o fermă cu sute de animale și un conac mare cât un palat. Ana era cea mai mică și toată lumea o răsfăța. Primea cele mai multe cadouri, avea cele mai frumoase păpuși. În fiecare an, de Crăciun, casa lor strălucea ca stelele de pe cer. Aveau în curte un brad uriaș, în care părinții se cocoțau cu o scară și-l îmbrăcau cu globuri colorate și beteală de argint. Veneau la ei toți copiii din sat, chiar și cei mai amărâți, și cât era ziua de lungă, rămâneau acolo și se răsfățau cu tot felul de jocuri năstrușnice, făcând din casa lor un adevărat orășel al copiilor. "Îmi aduc aminte acum ca de un vis. Părinții mei erau cei mai fericiți oameni atunci când vedeau casa plină de copii. Nu știau cum să ne mai răsfețe, mama împărțea cozonac în tot satul, făcea pachete cu haine vechi de-ale noastre pentru copiii săraci, umplea cu bunătăți desagii colindătorilor, iar tata ne aducea de la oraș tot ce era mai bun... S-a încheiat prea brusc capitolul ăsta din viața mea..".
Era o zi frumoasă de mai, cu dealurile albite de flori de cireș, când a auzit primele bubuituri de tun. Se zguduiau toate casele, urlau toate animalele satului și oamenii fugeau care încotro. Din ziua aia, toată veselia copiilor a murit. În casa Anei s-a instalat un colonel german, un domn elegant și prietenos, care împărțea tot timpul copiilor bomboane. Linia frontului trecea chiar pe la marginea satului. Acolo, printre cireșii aceia înfloriți, erau săpate tranșeele. Mulți oameni au părăsit imediat satul, părinții Anei au rămas însă acolo, în conacul lor, sperând că nu va dura mult coșmarul. Chiar din prima zi, pe drumul principal al satului, au început să apară primele camioane cu morți. Sunt imagini care și-acum îi mai chinuie somnul. Stătea cățărată pe gard lângă frații ei și se holbau împreună, îngroziți de spectacolul acela macabru. Apoi treceau alte camioane, din care se auzea un vuiet de gemete. Unii răniți erau lăsați chiar acolo, la casele oamenilor, și îngrijiți de săteni. Zi și noapte, un murmur sinistru răsuna în tot satul. "Au fost primele mele nopți de insomnii. Cum să dormi când auzi atâtea urlete de durere? Și după câteva zile, m-am hotărât împreună cu surorile mele să dăm o mână de ajutor. Mai întâi a fost așa, ca o joacă. Stăteam la capul bietului rănit și îi plângeam de milă. Azi așa, mâine așa, până când am învățat și noi cam ce e de făcut. Și, într-o zi, ne-am luat inima-n dinți și am fugit din sat, fără să știe mama. Direct acolo, lângă tranșee ne-am oprit, chiar când lupta era în toi. Stăteam ascunse într-o pădurice și ne uitam îngrozite, sunt imagini cumplite pe care nu le pot uita. Până la urmă, ne-au văzut niște soldați și ne-au gonit de-acolo. A doua zi, am revenit în același loc. Furasem de-acasă niște cârpe mari de bumbac și o sticlă de spirt. Atunci am oblojit primul rănit. Îi sărise o schijă în braț, avea o gaură până la os. L-am strâns tare, tare, cu o cârpă, să nu mai sângereze. Și până au venit cu targa, n-a mai curs nici o picătură de sânge". De atunci, Ana și surorile ei au mers aproape zi de zi acolo, aproape de inima frontului, ajutând la îngrijirea răniților. Mama lor nu mai putea să le oprească, ba chiar se simțea mândră pentru faptele lor. "Sunt sigură acum că nu realizam serios ce se întâmplă, că luam totul ca pe o joacă, chiar dacă uneori ne îngrozeam când vedeam atâția oameni murind. Ceea ce făceam noi însă ne umplea de mândrie, și știu că după experiența asta nu mai eram deloc un copil". Pentru faptele ei de atunci, Ana Tabarcea primește astăzi o recompensă de 20 de lei lunar, ca bonus la pensie. "Nici de-o pâine pe zi", îmi zice cu un zâmbet amar. Mai târziu, după ce rușii au reușit să străpungă linia frontului, joaca s-a terminat. Au părăsit casa, doar cu hainele de pe ei. Într-o singură zi, satul a rămas aproape pustiu. Au stat ascunși două luni, lăsând toate bogățiile lor în voia sorții. Când s-au întors, au găsit doar ruine. Rușii le împușcaseră toate animalele, doar așa, din distracție. Din casa lor mare cât un palat, nu mai era în picioare decât un perete. N-aveau vreme de văicăreală, s-au apucat cu toții de treabă și în câteva luni au reușit să-și ridice o nouă gospodărie. Ușor, ușor, părea că viața lor se luminează din nou. N-a fost însă decât un vis frumos.
Prigoana
Abia împlinise 15 ani. În noaptea aceea s-a trezit îngrozită. Cineva bătea cu furie în ușă, iar la fereastră se vedea lumina unei lanterne. "Văd și astăzi lumina aia care mă orbea. Tata tocmai se operase de cancer și abia venise acasă din spital. A deschis ochii mari, fără să zică nimic. Mama stătea lângă el, pe marginea patului, și se închina cu lacrimi în ochi. Ceilalți frați ai mei s-au trezit și ei speriați, începând să plângă în hohote. Țin minte că una din surori stătea așa, nemișcată, cu ochii mari, și se uita la lumina aia de la fereastră. Nu plângea, nu zicea nimic, nici măcar nu clipea. Stătea așa, ca o statuie, paralizată de spaimă. Imaginea asta a ei m-a speriat cel mai rău. Plângeam cu sughițuri, o strigam, o imploram să zică ceva și ea nici nu clipea. Afară se auzeau niște bărbați înjurând și bătăile din ușă erau din ce în ce mai puternice. Până la urmă, mama s-a ridicat și a mers să deschidă". S-au năpustit în casă trei soldați cu armele îndreptate spre noi. La urmă, a intrat un civil, un consătean, până atunci oaia neagră a satului. A început să urle la ei, că sunt chiaburi, dușmani ai poporului, somându-i să-și facă numaidecât bagajele, că vor pleca într-o călătorie lungă. Femeia a căzut în genunchi, implorându-i să-i lase în pace, că soțul ei are cancer, dar ei nici n-o auzeau. Au ieșit apoi în curte, înjurând de mama focului, scormonind prin șură și grajduri. Afară, în sat, se auzeau focuri răzlețe de armă, țipete și bocete de copii. "Bietul tata ne făcea semne disperate cu mâna să fugim. Unde era să ne ducem? Și de ce să fugim? Ce vină aveam ca să ne facă vreun rău?" Femeia mă privește tăcută, cu un zâmbet resemnat, ca și cum s-ar jena puțin de naivitățile ei de atunci. După aproape o oră, i-au scos la poartă și i-au urcat într-un camion în care mai erau trei familii. Alți copii îngroziți, alte mame plângând. Una dintre femei ținea la sân un prunc înfofolit într-o blană de oaie. După un drum lung, au ajuns la gara din Piatra Neamț. Acolo îi aștepta un marfar pentru vite. I-au urcat claie peste grămadă. Apoi au închis ușile și au tras zăvorul. S-a făcut brusc frig și beznă, de parcă tocmai intraseră în infern. În vagonul lor erau aproape o sută de oameni, majoritatea bătrâni, femei și copii. Puțea îngrozitor a vite și a nădușeală. Ana stătea lipită de mama ei, plângând pe înfundate. Tatăl ei era mai încolo, lungit pe o claie de fân, gemând de durere. După aproape o oră, trenul s-a pus în mișcare. Nu știa nimeni prea bine încotro mergeau, doar câțiva bătrâni mai murmurau vag: "Siberia! Ne duc în iadul din Siberia". Au urmat zile și nopți de groază. Trenul oprea o singură dată pe zi, când soldații le aruncau câteva pâini uscate, pește și niște apă clocită. Atunci au auzit prima oară vorbindu-se rusește și-au înțeles încotro merg. Destinația lor era Rusia.
Prima oprire mai lungă s-a petrecut peste trei săptămâni. La lumina zilei, aproape că nu se mai cunoșteau între ei. Erau numai piele și os. După încă o săptămână, au ajuns în localitatea Dombasul de Nord, în Siberia. Într-un loc în care vara sunt minus 30 de grade și iarna minus 50. Au ajuns într-o dimineață mohorâtă, cu cerul ca tăciunele. Trenul a oprit la marginea unei păduri. I-au dat jos din vagoane și i-au grupat câte zece, mânându-i apoi cu pușca la ceafă, prin zăpada de-un metru. Ana abia își mai târa picioarele înghețate, trasă de mână de sora cea mare. Nu scotea o vorbă, nu se văita nici un pic. De când au fost luați de-acasă, amuțise de tot. N-avea glas, n-avea lacrimi, stătea doar așa, cu ochii larg deschiși, fără să priceapă nimic. După vreo trei kilometri prin pădurea de gheață, au ajuns la barăci. Acolo erau mai multe mașini militare, câteva etuve și două săli mari de baie. Au țipat la ei să se dezbrace, să arunce hainele în etuve, și-apoi, goi-pușcă, au fost împinși de la spate spre băi. Femeile într-o sală, bărbații în cealaltă. Unii dintre ei au crezut că acolo vor fi omorâți. Și Ana a auzit zvonul ăsta, dar nici atunci n-a tresărit deloc. După baie, au primit niște haine curate și au fost repartizați în barăci. Din momentul acela, începea infernul siberian.
Ana și Ania
Întrerupe povestea puțin și se uită la mine cu ochii iscoditori. "Vă mai zic? Sau deja v-am plictisit?". Încă mai strânge în palmă fotografia ei cea mai dragă, cu chipul ei de înger, la zece ani. În timp ce-mi povestește mai aruncă sporadic o privire spre ea, ca și cum acolo, în fotografia aceea îngălbenită de vreme, s-ar ascunde povestea vieții ei. În dimineața aia mohorâtă, Ana a fost norocoasă. Toată familia ei a fost repartizată în aceeași baracă. Erau cam 30 de paturi din fier, agățate în pereți și acoperite cu rogojini. Ca să-și țină de cald, seara, se ghemuiau unii în alții și își depănau povești. Noaptea, ici, colo, în liniștea înghețată a camerei, se mai auzea câte-un scâncet de plâns. Dimineața se trezeau cu sloiuri de gheață la ușă și nu puteau ieși decât după ce bărbații le spărgeau cu târnăcoapele. Apoi, peste zi, mâncarea era o bătaie de joc. Dimineața un ceai lung cu pâine uscată, la prânz o zeamă de varză și două linguri de arpacaș, iar seara, cartofi. Munceau pe rupte, cât era ziua de lungă. Munceau și copiii, cot la cot cu femeile. Scormoneau după pietre, cu mâinile goale, prin zăpada înghețată. Apoi le cărau cu roabele, iar bărbații le sfărâmau. La început, și tatăl Anei muncea, chiar dacă durerea îl chinuia aproape mereu. La fiecare lovitură de târnăcop, simțea cum îi explodează stomacul și îl treceau toate nădușelile pe șira spinării. Strângea din dinți și muncea mai departe. N-avea voie să le arate copiilor suferințele lui. "Nu-i nimic, o să fie bine. N-o să dureze mult și-o să ne întoarcem acasă". Asta zicea mereu, chiar de la început. Până când, într-o zi, nimeni nu l-a mai crezut. Atunci, durerea lui a început să-l roadă tot mai tare. Nu mai putea s-o ascundă, îi apărea pe chip, îi topea privirea. S-a stins într-o seară, chiar sub ochii plânși ai Anei. A doua zi, soldații l-au îngropat chiar acolo, pe un câmp, laolaltă cu alții, sub o cruce comună. Cu timpul, însă, Ana a început să se mai dezmorțească puțin. În ochii ei speriați se ivea din nou un fir de lumină. În tot coșmarul de-acolo, își inventa tot mai des, alături de ceilalți copii, motive de bucurie. O bucată de scândură era cea mai sprintenă sanie, o crenguță de brad pusă lângă pat, într-o cană, era cel mai frumos pom de Crăciun, iar pâinea cu zahăr era cel mai delicios cozonac. După câteva luni, când le-au dat voie să iasă în satul învecinat, traiul lor era deja un răsfăț. Rușii de-acolo erau oameni de treabă, le dădeau lapte, brânză, bomboane, îi lăsau să intre în biserica lor, ba chiar să meargă uneori și la școală. Ușor, ușor, s-au adaptat tot mai mult cu viața de-acolo, cu limba, cu oamenii și tradițiile din sat, pregătindu-se, parcă, să rămână pentru totdeauna în Siberia. După vreo trei ani, Ana și-a făcut, în sat, cea mai bună prietenă. Culmea, o chema aproape la fel, Ania. A aflat mai târziu că numele ei ar însemna "a avea milă", și asta i-a stârnit și mai mult afecțiunea pentru ea. Au petrecut multe povești frumoase împreună, dar cea mai vie în memoria ei a rămas o seară de Crăciun românesc, când au stat afară, în ger, cu ochii la cer, doar ca să se crape un pic norii și să vadă o stea cât de mică, pe care s-o numească apoi "steaua din Betleem". Au stat așa ore în șir, și-au povestit toate amintirile, și-au alinat toate necazurile, până când, deodată, au văzut pentru câteva secunde acolo, sus, că strălucește ceva. Poate că doar li s-a părut, dar pentru ele asta nu mai conta. S-au luat în brațe, au țopăit strașnic de bucurie și-apoi s-au despărțit. Pentru amândouă, a fost cea mai frumoasă seară de Crăciun. De-atunci, taina acelei seri, ca și taina strălucirii văzute de ele pe cer, le-a legat ca într-o magie pentru totdeauna...
În 1956, după 11 ani de pribegie, au primit vestea că se vor întoarce acasă. La început, n-au crezut, au zis că e numai o amăgire, o altă bătaie de joc. Și totuși, într-o dimineață, i-au urcat într-un camion și i-au dus la gară. S-a întâmplat așa de repede, că Ana n-a mai ajuns să-și ia rămas bun de la prietena ei. Își amintește că pe drumul spre casă simțea așa, o mâhnire ascunsă, care-i umbrea puțin bucuria. Ania îi era ca o soră. De cum au ajuns acasă, la Viișoara, i-a și trimis o scrisoare. N-a primit însă nici un răspuns. I-a mai scris una, și încă una, vreo doi ani i-a tot scris. În zadar, n-a mai aflat niciodată nimic despre ea. Cu toate astea, sunt nopți când Ana mai visează încă Siberia. Vagonul, baraca, bolovanii de gheață, satul, ochii stinși ai tatălui, lumina din noaptea Crăciunului, descoperită pe cer, împreună cu Ania. Le vede pe toate, le simte, se ghemuiește sub pătură și visează. Apoi, dimineața, când se trezește din somn, ar vrea să le scrie. Numai că, de la gerul de-atunci, nu poate ține între degete nici măcar un creion.