FANURIE, Sfântul întâlnirilor minunate şi mare ajutător al celor păgubiţi

- Pe Sfântul Fanurie nu trebuie să-l cauţi. Te găseşte el şi-ţi arată calea, aşa cum mi-a arătat-o chiar mie, nu demult, când m-am trezit brusc în dreptul intrării în biserica ce-i poartă hramul, după ce întrebasem în zadar trecătorii şi rătăcisem îndelung pe nişte străzi întortocheate şi parcă fără de ieşire, din fosta mahala bucureşteană "Gura Lupului" -

Icoana din pivniţă

Aşa l-am cunoscut pe Sfântul. Mă aştepta în bi­serică, zugrăvit cuminte într-o icoană uitată mult timp în adâncul unei magazii, acoperită de praf şi pân­ze de păianjen, cu sticla mătuită ire­me­diabil şi rama atacată de umezeală şi mucegai. A descoperit-o, din în­tâmpla­re, parohul bisericii, părin­tele Cristian, urmând un îndemn in­sistent şi tainic, pentru ca mai târ­ziu, îndepărtând înveli­şul opac şi sco­rojit al picturii, să se cutremure de uimire. Nu numai că avea în faţă cea mai frumoasă icoană văzută vreo­dată, dar, sub ochii lui, se să­vâr­şise o minune. Simplu şi firesc, biserica îşi regăsea icoana prăzni­cară, pe care mulţi o crezuseră pier­dută pentru totdeauna. Simplu şi firesc, Sfântul revenea la casa şi lucrarea lui dintotdeauna - sprijin familiei cu mulţi copii şi grabnic aducător al lucrurilor furate sau pierdute.
Pus la loc de cinste şi învelit ca într-un cocon de aur şi lumină, Sfân­tul Fanurie străluceşte discret chiar lângă altar, pe Scaunul Împărătesc. Dacă eşti mai grăbit, nici nu-l observi. Stă enigmatic şi cuminte, cu chipul său de tânăr frumos şi fără vină, ţinând în mână o lumânare albă, de botez, asemenea tuturor Sfinţilor aducători de credinţă şi de vindecări miraculoase. Stă uşor trist şi neclintit, ca în ziua martirajului său, când se spune că păşea pe ultimul său drum printre două şiruri prelungi de oameni, având de-a stânga pe huli­torii lui, iar de-a dreapta pe cei ce-l iubeau - oameni credincioşi, cu drag de cele sfinte. Cu fiecare pas făcut de Cuviosul Fanurie, glasurile celor care îl blestemau deveneau tot mai stinse şi fără vlagă. Cu fiecare apropiere de eşa­fodul morţii, oamenii din stân­ga lui treceau de-a dreapta, încât, ajuns în faţa călăului, pe rândul celor vrăjmaşi şi fără credinţă nu mai era nimeni. Prin simpla lui prezenţă, Sfântul Fanurie conver­tise la creştinism toată suflarea cetăţii, inclusiv pe călăii care fuseseră obligaţi să-i taie capul şi să-l supună la chinuri inimagina­bile. Avea doar 19 ani, dar sufe­rise mai mult decât ar fi putut suferi un om obişnuit o viaţă în­treagă. La 19 ani, în spatele chi­pu­lui său feciorelnic, se ascundea nevăzut un om ce cunoscuse toate loviturile vieţii. Un om deja bă­trân în ale durerii, trecut fără nicio vină prin disperarea insu­por­tabilă de a-şi vedea mama în braţele desfrâului, dansând lasciv într-o tavernă promiscuă, încon­jurată de priviri pofticioase şi aţâţate de alcool. Înnebunit de suferinţă, copilul Fanurie va fugi cu gând să-şi pună capăt zilelor, până ce va fi salvat de un pustnic, anunţat în vis de Dumnezeu ce să facă. Dacă ar mai fi avut o clipă răbdare să privească din uşa tavernei ponosite, Fanurie ar fi înţeles crudul adevăr. Ar fi înţeles că mama lui nu făcea nimic din plăcere. Dimpotrivă, în timp ce dansa printre mese, ochii ei se scăldau în lacrimi, iar gândul îl avea îndreptat doar spre cei 12 copii care o aşteptau acasă nea­jutoraţi, flămânzi şi speriaţi de singurătate.

Comoara Olgăi Greceanu

Ridicată într-o mar­gine de cartier, la adăpostul unor case bătrâneşti şi al unor platani fără vârstă, Biserica Cerceluş apare ase­menea Sfântului, gata oricând să spună povestea ne­fericitei sale mame şi, în numele ei, să-i mângâie pe toţi orfanii; pe toţi nefericiţii lumii. O biserică simplă şi fără zorzoane, dar dar plină de comori şi ascunse bucurii mistice pe dinăun­tru. Interior intim şi armonios, perlat cu vechi odoare ferecate în argint masiv şi acea icoană a lui Fanurie, realizată de marea pictoriţă Olga Greceanu. Niciunde nu s-ar fi găsit loc mai potrivit inspiraţiei de artist creştin a Olgăi Greceanu, artist rugător în linii şi culori, de o domoală intensitate solară. Niciunde, parcă, ţinuta creştină a Olgăi Greceanu nu s-a întretăiat mai potrivit cu toată starea de bine a unei biserici modeste, de car­tier, unde liniştea capătă mici unduiri psaltice şi unde, neobosit, mai multe candele pâlpâie, cuminte, la altar.

Sfântul însoţitor

Aflat mereu în preajmă, părintele Cris­tian stă şi veghează surâzător, aşteptând credincioşii pentru spovedanie. Nu se miră în niciun fel când aude cât de simplu şi de uşor am găsit adresa. Priveşte blând spre icoana Sfântului, se bucură şi încuviin­ţează cu toată convingerea. Aşa e Fanu­rie - un Sfânt bineştiut al prieteniei şi al întâlnirilor minunate. E atât de grabnic, încât nu e ne­voie nici măcar să-l cauţi. E suficient să-i rosteşti numele sau să-l po­meneşti în gând. Te găseşte el oricum şi-ţi arată calea, aşa cum i-a arătat-o chiar părintelui cu mult timp înainte de a fi paroh al bisericii. Era în Gre­cia, la Atena, unde, într-un magazin oare­care, o femeie s-a apropiat de el şi i-a oferit fără nicio explicaţie o iconiţă cu chipul lui Fanurie. Neştiind cine este acest Sfânt,pă­rin­tele a vrut să-i afle măcar numele, dar fe­meia a dus degetul la buze în semn de tăcere, după care a dispărut uşor şi nevăzut ca un abur. Fără să dea prea mare importanţă în­tâmplării, părintele şi-a continuat drumul spre insule şi locuri sfinte, constatând cu uimire că, în orice loc ar fi ajuns, îl urma insistent, din icoane şi fresce bizantine, figura aceea de tânăr frumos şi cu pri­vire amar-melancolică a Cuviosului Fanurie, de parcă ar fi încercat să-i spună ceva important; ceva ca o po­runcă solemnă, cu neputinţă de refuzat. Va trece mult timp până ce părintele va înţelege rostul însoţirii lui Fanurie prin mâ­năstirile din Grecia. Va înţelege când, după nişte ani de la întâm­plarea cu iconiţa dăruită în magazin, va deveni paroh al Bisericii Sfântul Fanurie din Bucureşti. La fel va înţelege şi va recu­noaşte lucrarea Sfântului, în clipa în care îi va scoate la lumină icoana cea vremelnic pierdută. Icoana cu­minte şi smerită care îl aştepta de mai mulţi ani, cu o răbdare pe care numai un Mucenic mare ca Fanurie putea să o aibă. Cum îi era obiceiul, Sfân­tul îl găsise cu mult înainte ca părintele să-şi fi propus măcar să-l cunoască. A fost suficient să-i rostească numele şi el a apărut imediat, parcă anume să întărească ceea ce mulţi credincioşi ştiu deja, că Fa­nurie e cel mai grabnic Sfânt dintre toţi Sfinţii; e prompt şi uimitor, ca o apariţie de înger, ca o "ivire" minunată, venită drept de la Dumnezeu.

Întâmplări minunate

Din prima clipă în care afli despre el, nu se poate să nu te cutremuri şi să nu simţi mai grea ca oricând apă­sarea păcatelor. La icoana Sfântului se întâmplă ca până şi sufletul cel mai învârtoşat să se deschidă. Lui Fanurie îi poţi spune orice îndoială, gând sau faptă, oricât de cumplită ar fi ea. El ascultă şi înţelege, ca un om trecut prin multe încercări. Nimic din noroiul cel mai de jos al vieţii nu i-a fost străin - sărăcia, foamea, mâncarea luată din gunoaie, umilinţa, înjo­sirea şi, mai ales, groaznica po­vară a vinovăţiei de a şti că, în­tr-un fel, a provocat moartea ma­mei sale, care, nemaisuportând ru­şi­nea păcatului, va cădea, sece­rată, sub ochii propriului său copil.
La pangarul bisericii, creştinii fac rând să se spovedească şi apoi să se închine la icoana Sfântului. Mulţi dintre cei care vin pentru pri­ma oară la Fanurie au lacrimi în ochi. Cunosc totuldespre viaţa lui, aşa cum îi cunosc credinţa şi pute­rea. Vin purtaţi de un îndemn greu de explicat, de un anume gând, insistent şi puternic, cum s-a în­tâm­plat cu o doamnă care a ieşit dintr-o boală foarte grea doar vi­sând casa Sfântului, şi ea, drept mulţumire, a început să caute în tot Bucureştiul clădirea din vis, pentru a descoperi cu uimire că biserica era chiar în spatele casei sale. Sunt nenumărate întâmplari minuna­te petrecute de credincioşi la icoana Sfântului Fanurie. Multe le-a trăit chiar părintele Cristian - fapte pline de tâlc, de emoţie şi enormă duioşie, aşa cum i s-a întâm­plat odată, de ziua Sfântului, când o femeie gravidă poftea să guste piersici şi, ca din întâmplare, părintele a găsit în buzunarul sutanei o piersică mare şi zemoasă, pe care numai Sfântul i-o putuse ascunde acolo, spre slava lui Dumnezeu şi alinarea femeii.
În timp ce părintele se pregăteşte pentru slujba vecerniei, oamenii citesc în linişte un acatist, aprind o lumânare sau vorbesc în şoaptă unii cu alţii, constatând cu mirare şi bucurie că aproape nu trece zi fără ca prezenţa Sfântului să nu fie simţită în viaţa lor. O prezenţă aparte, sfioasă, parcă în vârful picioarelor, aşa cum a trăit Fanurie ultimii ani de viaţă, când mânca o dată pe săptă­mână (atât cât putea lua cu buricele a trei degete reunite, nu mai mult), în timp ce rodul bogat al grădinii din spatele casei îl dădea celor bătrâni, bolnavi sau nevoiaşi.

Fanuropita

În bisericile din Bucureşti, nu există mulţi Sfânţi de talia lui Fanurie - poate Sfântul Nectarie, sprijinitorul celor bolnavi, poate Sfântul Mina, marele ajutător al celor păgubiţi şi fără de noroc. E foarte căutat şi cinstit Cuviosul Mina. E pus mereu la loc de cinste şi multe biserici îi poartă cu mân­drie hramul. Fanurie e însă altfel. E chiar imaginea aşezată într-o oglindă inversă a strălucirii şi a pomenirilor pline de fast. Cuviosul cu chip de înger şi păr buclat, martirizat la doar 19 ani, nu vrea sub niciun motiv slujbe solemne şi cântări pompoase. Îi este suficient un gând de mulţumire, un acatist şi o fanuropită (un fel de turtă ceva mai dulce) pe care creştinul, după împlinirea dorinţei, trebuie să o dea neapărat unuisărac, rostind grav şi sacramental cuvintele atât de dragi Sfântului: "Să fie de sufletul mamei lui Fanu­rie". Aşa e Fanu­rie şi, orice-ar fi, nu se poate schim­ba - un Sfânt că­ruia nu-i plac lau­dele şi nici popu­laritatea. Familia lui de credincioşi e mică şi aleasă cu grijă, iar semnele pe care i le dă sunt aidoma - semne discrete, dar de o mare gingăşie. O doamnă a venit cu copilul la botez şi, la sfârşit, şi-a găsit la poarta bisericii cercelul pierdut cu multe săptămâni în urmă. Un bătrân din Domneşti a venit special la icoana Sfântului ca să-l roage să-i aducă înapoi vaca pe care o pierduse cu multe săptămâni în urmă şi, chiar a doua zi, omul s-a trezit cu animalul la poartă, teafăr şi fără nici cea mai mică vătămare. În toate, Fanurie se arată asemenea faptelor lui. Îşi împlineşte lucrarea fără zgomot. Ascul­tă şi ia aminte. Dă semne de întărire şi cere în vis ceva anume spre îndreptarea sufletului şi iertarea păcatelor. Alear­gă me­reu. Nu stă o clipă locului. Cuiva îi rezolvă în câteva ore vânzarea unui apartament ce aşteptase trei ani de zile. Altuia, care abia înce­puse să citească seria celor 9 aca­tiste, îi rezolvă favorabil un proces ce părea să nu mai aibă sfârşit. Fanurie nu se uită niciodată la faţa celui ce îi cere ajutorul. Nu contea­ză dacă eşti profesor sau simplu ţăran, copil sau bătrân. Pentru el, toţi oamenii sunt egali. În marea lui dragoste, ne primeşte pe toţi, neobosind nicio clipă să ne aştepte într-o biserică mică şi aproape neîncăpătoare, ascunsă după un şir de case bătrâneşti şi garduri pră­fuite. E o biserică miraculoasă şi, în acelaşi timp, prea puţin ştiută. Nu caută să ne aţină calea şi nici nu ne trage de mână să-i pă­şim pra­gul. Ascunsă la umbra unor pla­tani seculari, ni se arată fără să o vedem. Trecem pe lângă ea şi, grăbiţi, abia o luăm în seamă. Ne-am obiş­­nuit cu prezenţa ei, încât, neatenţi, ne vedem de drum şi uităm că Fanurie nu osteneşte niciodată să ne sară în ajutor, urmărindu-ne trist şi de la distanţă, cum ne îndreptăm surâzători şi grăbiţi spre nimic; spre neantul lacom al unui oraş zgomotos, agitat şi plin de păcate.
Din locul său rezervat la catapeteasmă, Sfântul Fanurie se roagă pentru noi şi, uneori, pe măsura cre­dinţei fiecăruia, săvâr­şeşte câte un miracol, aşa cum poate da oricând mărturie doamna Car­mi­na, femeia care, în fiecare miercuri, e nelipsită la icoana Sfântului, pentru a depune drept ofrandă "fanuritele" migălite de ea însăşi, cu dragoste, cu post şi rugăciune - toate înrourate discret în stropi curaţi de lacrimă. Lacrimi tot mai rare. Lacrimi de bucurie.


Fanuropitele lui Fanurie

- Două reţete aduse din Grecia -

Reţeta 1
Ingrediente (pentru 24 de pră­­jituri): 3 căni făină, 1 cană zahăr, 3/4 de cană ulei de măs­line, 1/2 de cană suc de porto­cale, 1/2 de cană cu brandy, 1/2 de cană sta­fide sau miez de nucă măcinată, 1 linguriţă scorţişoară, 1 linguriţă cuişoare praf, praf de copt.
Mod de preparare: Toate in­gredientele se mixează. Se unge o tavă cu ulei de măsline şi puţin zahăr şi făină. Se toarnă întreaga compoziţie, care se va tăia ulterior. Se coace la foc mijlociu, apro­ximativ o oră.

Reţeta 2
Ingrediente: 1 cană de zahăr, o cană de ulei de măs­­line, 2 căni suc de portocale, 3/4 de cană stafide, 3/4 de cană alune măcinate, bicarbonat, vanilie, 4 căni făină.
Mod de pre­pa­rare: Zahărul şi uleiul se ames­tecă până devin ca o cre­mă. Bi­car­bonatul se di­zolvă în sucul de portocale şi se adaugă treptat la amestecul de za­hăr şi ulei. După ce se amestecă şi celelal­te ingre­di­en­te, se toarnă com­poziţia în ta­va unsă, dân­du-se la cuptor pen­tru 45-50 minute. Se taie în pătrate şi nu se servesc decât după binecuvântare la biserică.