Când am stat de vorbă cu Alecu Reniţă, Republica Moldova tocmai făcuse pasul istoric spre Uniunea Europeană. În liniştea încăperii, cu glasul său blând şi magnetic, dragul nostru prieten de peste Prut mi-a depănat, în premieră absolută pentru "Formula AS", poveşti dramatice despre destinul său şi al Basarabiei. Urmărindu-l cu înfrigurare, m-am gândit că acest Crăciun poate să însemne şi renaşterea definitivă a visului României Mari. Dar ascultaţi, mai bine, povestea lui Alecu Reniţă, cel cu nume de erou.
Basarabia nu a fost niciodată a Rusiei
- Domnule Alecu Reniţă, de aproape un deceniu, sunteţi cel mai apropiat şi iubit prieten basarabean al revistei "Formula AS", în care aţi şi publicat numeroase articole. Credeam că vă cunoaştem biografia, când am aflat cu surprindere că în Basarabia sunteţi considerat un... erou. Unul dintre luptătorii de peste Prut care înainte de '89 au înfruntat cu preţul vieţii, imperiul sovietic. Cum poate să ajungă erou un adolescent?
- Îmi vine greu să cred că pot purta un nume de erou, deşi am mai fost răsfăţat astfel de câteva ori. De altfel, povestea pe care urmează s-o spun pare o altă viaţă a mea. Una peste care clădisem munţi de uitare. Însă nu poţi ascunde la nesfârşit o suferinţă trăită. Dar poate că aşa a fost scris: să vorbesc pentru prima oară, după 38 de ani de tăcere, în Ţara mea, la "Formula AS". Poate că vă voi vorbi în numele sutelor de mii de români basarabeni care au fost asasinaţi fără să-şi spună cuvântul cel de pe urmă. Dumnezeu m-a păzit să pot mărturisi un crâmpei din drama Basarabiei.
- Cum a început povestea dvs.?
- Era într-o vreme în care în Basarabia adevărul amuţise. Mai rău, mulţi dintre compatrioţii mei băteau mătănii în faţa Moscovei. Eu eram pe atunci foarte tânăr, aveam 20 de ani, dar am considerat că trebuie să protestez şi să spun deschis că Basarabia nu a fost niciodată a Rusiei, Basarabia este românească şi este locuită de români. Eu fac parte dintr-o generaţie postbelică, m-am născut în 1954, şi nu aveam de unde să ştiu atunci prea multe despre istoria noastră, în manualele după care învăţasem nu mai apărea cuvântul Basarabia. După 1944, ruşii făcuseră câteva experimente diabolice, ca să bage groaza în oameni şi să-i facă să nu mai vorbească nimic despre istoria şi limba lor. Asta, după ce la prima lor ocupaţie, din 28 iunie 1940, făcuseră alte grozăvii. Unele dintre aceste experimente ale morţii sunt puţin cunoscute în România. Aşa că aş vrea să vă povestesc mai întâi depre ele, pentru că ne-au atins pe toţi basarabenii, şi pe cei din familia mea. Şi mai târziu, m-au îndârjit să nu mă las îngenuncheat.
Cadrilul morţii
La Abaclia, împreună cu mama
- Cum a îndurat satul în care v-aţi născut marea foamete?
- Ne-a atins şi pe noi, dar satul meu, Abaclia, fiind pe malul râului Cogâlnic, oamenii au reuşit să se salveze. Că n-au putut ei, ruşii, să scoată şi peştii din râu. Şi apoi, lunca era plină de ţistari (popândăi), iar lumea îi vâna. Au mâncat popândăi şi s-au salvat. Şi mai era loboda, care dădea un fel de fruct, şi lumea îl culegea şi-l punea la râşniţă şi făcea făină. Şi la fel, scoteau coaja de pe copaci şi o măcinau. Pe urmă, după foamete, a venit colectivizarea, şi basarabenilor li s-a luat şi puţinul care le mai rămăsese. Lumea era speriată de ceea ce trăise în'46-'47, aşa că pentru puterea sovietică a fost uşor să "întroneze" colhozurile. Unii s-au împotrivit, totuşi. Aşa că, în 1949, sovieticii au organizat al treilea cadril al morţii. Au deportat, în seara de 6 spre 7 iulie 1949, aproape 100 de mii de gospodari: preoţi, intelectuali şi chiaburi. Tot ce avea mai bun Basarabia! Într-o singură noapte a lovit groaza aia, organizată meticulos. Diviziile armatei sovietice, dar în primul rând serviciile secrete, au comis acest genocid împotriva românilor basarabeni. În 1949, din satul nostru, de pildă, au fost ridicate 72 de familii. Şi buneii mei au fost ridicaţi şi duşi în Siberia. Deşi niciodată nu au avut argaţi ca să exploateze munca altcuiva, cum spuneau comuniştii. Îşi făcuseră averea singuri, erau oameni înstăriţi şi cu o familie mare şi unită. Din Siberia, s-au întors tocmai după 7 ani, în 1957. Şi când s-au întors, n-au vrut să se ducă să stea la copii, au ţinut să se întoarcă la casa lor. Dar cât lipsiseră ei, casa le fusese confiscată. Se făcuse şcoală în ea. Şi statul sovietic, "mărinimos", le-a permis să stea într-o anexă mică a propriei lor case.
"Dacă am o gândire românească, lui Eminescu i-o datorez"
Casa părintească din Abaclia, judeţul Lăpuşna
- Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Cu mintea de copil nu poţi cuprinde destinele grele ale celor din jur şi nici destinul mutilat al propriei ţări. Eu am avut norocul să cresc într-o familie mare. Suntem şase copii la părinţi, dar asta era ceva obişnuit în sat. Nu departe era şi bunica. Satul meu, Abaclia, din judeţul Lăpuşna, este foarte mare şi vechi. Azi au rămas cam 5.000 de locuitori. Copilăria mea a fost extraordinară, pentru că în anii '60 încă nu fusese mutilat pământul Basarabiei cu buldozerele şi excavatoarele. Casa noastră era pe-un braţ al Cogâlnicului. Un râu nu foarte mare, dar pentru noi era mai mare decât Dunărea. Acolo vedeam cum respiră natura. Între două dealuri era lunca râului, plină de câmpuri de mătase, cum le spunea Goga. Noi îi zicem toloacă. În lunca aceea uriaşă se făceau horele satului. Abaclia era o zonă de folclor vestită. Crescând în vatra aceea veche şi curată, pe la 16-17 ani am început să am, în sfârşit, conştiinţa că sunt român. Când am ajuns la facultate, mă lepădasem de înstrăinare. Iar copilăria şi adolescenţa mea au fost pline de poveşti şi întâmplări. Dintre toate, v-aş spune una. Aveam 6-7 ani, când mama m-a trezit în plină noapte şi mi-a zis: "Vino să vezi un lup viu!". Am ieşit pe pragul casei, era iarnă cu zăpadă multă, şi o lună mare, o văd şi acum. Pe zăpadă, un lup înconjurat de o ceată de câini. Stătea în mijloc şi câinii îi dădeau roată, şi el, cu botul lui lung se uita la lună şi urla. Scotea un urlet şi toţi câinii aceia se îndepărtau de dânsul. Pe urmă tăcea şi câinii se apropiau. Şi el urla iar. Peste ani, când hăul sovietic se prăvălise şi peste mine, mă gândeam mereu la lupul acela.
- Cum s-au trezit în dvs. primele sentimente româneşti?
- La Facultatea de Filologie, secţia Jurnalistică din Chişinău, am fost printre puţinii studenţi care, în mare taină, au avut acces la opera politică a lui Eminescu. Şi dacă am o gândire românească, lui Eminescu i-o datorez. Îmi amintesc că i-am citit opera publicistică într-o ediţie din 1942, fotocopiată. Circula în mare secret, că dacă te prindeau cu opera lui Eminescu în braţe, făceai puşcărie. Oricum, intrasem în vizorul lor, pentru că ascultam Europa Liberă. Cineva mă turnase. Locuiam la cămin, ei veneau după ce plecam noi la lecţii şi se uitau după indicatorul radioului, unde era oprit, la ce cifră. Dacă era "2000", însemna că era Bucureştiul. Te iertau mai uşor dacă ascultai Europa Liberă decât dacă ascultai posturile româneşti. Şi trebuie să mai ştie fraţii noştri din România că în acea perioadă televizoarele sovietice care se aduceau în Basarabia aveau scoase, prin fabricaţie, receptoarele care puteau să prindă vreun post de televiziune din ţară. Statul nu ne dădea voie nici să auzim limba română! Dar ingeniozitatea populară funcţiona, îşi găseau ei soluţii să-şi monteze la loc receptoarele lipsă. Şi încă ceva v-aş mai povesti. În Basarabia, veneau pe atunci destul de mulţi români. Eu eram student în anul întâi, în 1971. Şi, împreună cu un coleg de-al meu foarte bun (pe urmă şi el a fost hărţuit de KGB), ne duceam la gara din Chişinău, şi când coborau românii din tren, mergeam în urma lor. Voiam să-i auzim cum vorbesc. Era singurul loc unde puteai să auzi vorba vie românească.
În Gulag
Părinţii. Lidia şi Dumitru, în ziua cununiei
- Când şi cum s-a comutat viaţa dvs., destul de normală, în aparenţă, pe "eroism"?
- S-a întâmplat în 1975. Eu aveam 20 de ani şi absolvisem patru ani de universitate. În acel an, la Chişinău, dar şi în toată republica, s-a pornit o febră propagandistică de mari proporţii. Statul sovietic celebra, cum ziceau ei, "35 de ani de la eliberarea poporului moldovenesc de sub jugul ocupaţiei României regale". România era tratată ca ocupant în propriul ei teritoriu. Era o campanie murdară şi mincinoasă, de elogiere a zilei de 28 iunie 1940. Chişinăul era inundat de evenimente şi discursuri antiromâneşti. Ideologii roşii se întreceau în a descrie cruzimea şi atrocităţile administraţiei româneşti împotriva moldovenilor, iar istoricii şi savanţii îşi pierduseră orice respect pentru profesia lor şi inventau, şi ei, neadevăruri pe bandă rulantă. În acea atmosferă otrăvită, mă aşteptam ca măcar Academia de Ştiinţe să rostească adevărul. În loc de asta, ei şi-au pus pe clădirea lor o placă masivă în memoria lui Pavel Tkacenko, pe care scria că el ar fi fost marele luptător pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupaţiei române şi unirea cu patria-mamă, Uniunea Sovietică. De fapt, între războaie, el făcuse export de revoluţie bolşevică în România Mare. A fost şi în Transnistria, a organizat şi tulburările antiromâneşti din Basarabia, dintre 1918 şi 1940. Dar nu acest Tkacenko m-a deranjat pe mine. Pe mine m-a revoltat marea minciună a ocupaţiei româneşti a Basarabiei. Or, România nu putea să-şi ocupe propriul ei teritoriu. Şi atunci, la 20 de ani, m-am hotărât să înlătur, în semn de protest, plăcile cu inscripţii false din Chişinău. Şi în noaptea de 15 aprilie 1975, am dat jos placa aceea mare de pe clădirea Academiei. A doua zi, am fost arestat şi exmatriculat din Universitate, pentru activitate antisovietică şi naţionalistă. În acei ani '70, dacă erai duşman al statului sovietic, aveai doar două destinaţii: fie la casa de nebuni, fie într-un gulag de muncă grea. KGB-ul a dezlănţuit asupra mea o anchetă lungă. Doi ofiţeri mă interogau sever şi strâns. Două zile le-am spus întruna: "Basarabia n-a fost ocupată de România, e românească". Şi ei îmi urlau: "Cum?! Ăsta-i teritoriu sovietic. Tu eşti nebun. Următorul interogatoriu ţi-l vom lua după ce te va verifica un psihiatru". De fapt, KGB-ul dorea ca fapta şi dosarul să nu fie cunoscute în mediul studenţimii şi intelectualităţii din Chişinău şi nici de cerberii de la Moscova. Dar ceva îi împiedica să mă ducă, fără anchetă formală, direct la spitalul de psihiatrie. Eu, în gulag, ştiam că voi rezista. Eram foarte puternic, făcusem mult sport până atunci. Eram pregătit pentru orice situaţie. Singurul loc care m-ar fi distrus era casa de nebuni sovietică. Nimeni nu ieşise teafăr de acolo. Aşa că, într-un sfârşit, pentru a mă salva fizic, am renunţat la declaraţiile politice. Fapta mea a fost trecută la accidente "întâmplătoare". Şi mi s-a înscenat un proces-farsă. O mascaradă asemănătoare tribunalelor din 1937-1939, ale lui Stalin. Am fost condamnat la trei ani de zile pentru încălcarea ordinii publice. Dar nu m-am simţit niciodată vinovat, singurul lucru pe care l-am spus a fost că doar Statul Român are dreptul să mă judece pe mine. Tribunalele ruseşti nu sunt valabile pe teritoriul Basarabiei, pentru că a fost luată prin rapt.
- Unde aţi fost trimis în gulag?
Cu Grigore Vieru
- Aţi scăpat de Siberia...
- Acolo era mult mai rău ca în Siberia! Trei ani m-au căznit în subterane, la minele de piatră. De acolo rar ieşea cineva sănătos. Ieşeai calicit. În fiecare zi tăiam la piatră. Şi târâiam zece tone de piatră, din masiv şi până la locul de depozitare. Zece tone, zi de zi, am târât trei ani de zile, ca un rob. Dar mai greu mi-a fost după ce am ieşit de acolo. Îmi rămăsese un an să termin universitatea. Iar ei nici nu voiau să audă.
- Încotro aţi luat-o după ce aţi scăpat din gulag?
- M-am dus acasă, la părinţi. În toţi acei trei ani ai mei de chin, purtasem o greutate mare în suflet: că le pricinuisem o mare durere părinţilor mei, care suferiseră şi ei pe lângă mine. Şi mă temeam - când o să ies de la ocnă, cum îi voi privi în ochi. Ei, şi când m-au văzut, nu mi-au reproşat nimic. N-am să uit niciodată cum în prima zi acasă, mama a venit uşor, noaptea, în camera mea. Am simţit-o prin somn cum m-a mângâiat. Era iertarea ei. Părinţii mei au considerat că ceea ce am făcut eu a meritat. Pentru asta le mulţumesc mereu. Deşi nu mai sunt în viaţă. Puţin după asta, m-am apucat să dactilografiez opera politică a lui Eminescu. Am dactilografiat-o în multe exemplare şi am difuzat-o. Pentru asta puteam s-o iau de la capăt cu puşcăriile, că doar era literatură română interzisă în Basarabia. Şi sunt convins şi azi, ca şi atunci, că dacă în acei ani '70 ar fi fost publicată opera politică a lui Eminescu, s-ar fi iscat o revoluţie în Basarabia. Eu însumi, la ancheta KGB, am recunoscut că am citit opera politică a lui Eminescu.
- Aţi avut clipe când v-aţi îndoit, când aţi crezut că tot chinul dvs. e în zadar?
- N-am avut nicio zi de închinare! Nu mi-am recunoscut niciodată "vina" de a fi spus că Basarabia este românească. Tocmai de aceea, niciodată, cât am trudit în ocnă, n-am scris vreo cerere de graţiere, deşi avocatul angajat de fraţii şi de părinţii mei insista, promiţându-mi că la Moscova voi avea câştig de cauză. Mai mult. Pe când căram zilnic la tonele de piatră, m-au vizitat, în februarie-martie 1976, câţiva ofiţeri KGB. Şi ofiţerii au început să se îngrijoreze, chipurile, de viitorul meu, fiindcă eram tânăr de tot, ziceau ei. Şi mi-au propus să mă "ajute" cu reducerea termenului, înmatricularea la Universitate şi un loc bun de lucru. Sunt mândru până în ziua de azi că nu am acceptat nimic de la ei. Şi nu-mi amintesc să fi avut o zi în viaţa mea în care să mă văd erou naţional. Până la urmă, e un noroc să fii ales să lupţi pentru naţiunea ta şi să suferi pentru ea. Şi vreau să vă mai spun ceva. Eu cred că trebuie să-mi facă reabilitarea nu Chişinăul, ci statul român. Eu sunt reabilitat demult în memoria colectivă a basarabenilor şi mi-am făcut datoria faţă de neamul românesc, şi de acolo, şi de aici. Tot ceea ce a ţinut de Republica Moldova eu am avut. Am terminat universitatea, am fost la Literatura şi Arta, în fruntea tuturor proceselor de renaştere naţională, împreună cu marii români din Basarabia, cot la cot. Am fost deputat, am votat independenţa Republicii Moldova, am primit cele mai înalte distincţii ale statului moldovean. Dar eu nu am nevoie, cum spuneau şi buneii mei, să mă reabiliteze pe mine cei care ne-au furat casa şi familia şi ne-au distrus totul. Ce reabilitare e asta? Pe mine poate să mă reabiliteze numai statul român, recunoscând toate abuzurile pe care le-a făcut Uniunea Sovietică la noi, fără vreo acoperire în lege. Iar minciunile despre "eliberarea" Basarabiei şi Bucovinei sub tancuri, ele vor trece definitiv în manualele de psihiatrie.
Dezgheţul
Alecu Reniţă şi Nicolae Dabija
- A pornit de la Literatura şi Arta, de la Uniunea Scriitorilor, de la intelectualitate. Imediat cum a venit Gorbaciov, în Republica Moldova s-au activizat în mare măsură mulţi care erau marginalizaţi. Adică nume mari, începând cu Grigore Vieru şi terminând cu studenţii care nu puteau să spună adevăruri. Nu a fost niciun intelectual de valoare în care să nu se fi lovit. Pentru mine, în 1986, când Nicolae Dabija m-a numit şeful secţiei publicisticii de la Literatura şi Arta, lucrurile erau limpezi, ţinând cont prin ce trecusem eu. Literatura şi Arta a fost tribuna mişcării de eliberare naţională din Basarabia. Aici a fost laboratorul de unde se dădea tonul revendicărilor noastre. În vremea asta, eram ameninţaţi fără oprire. Foştii activişti ai serviciilor secrete sau veterani din armată urlau că noi distrugem Republica Moldova şi învrăjbim poporul moldovean împotriva celui rus şi trebuie să fim arestaţi, toţi ca unul. Nu ne-am lăsat intimidaţi. Apoi s-au ridicat mulţimile. Iar în fruntea lor a fost tot ce a avut mai bun Basarabia, oamenii cu demnitate şi conştiinţă naţională. Şi uite aşa am readus acasă Limba Română, Alfabetul Latin şi Tricolorul, ne-am rupt de imperiu şi am smuls, în cele din urmă, sârma ghimpată de pe Prut.
Iarna prefăcută în primăvară
- D-le Alecu Reniţă, cea mai importantă întrebare: vom prinde împreună ziua în care Basarabia se va uni cu România?
- În tinereţe, pe furiş, fiindcă era interdicţie de frontieră de 30 de km, mă apropiam de dealurile de pe malul stâng al Prutului şi priveam ore întregi la Ţara mea liberă, prin sârma ghimpată. Priveam şi mă bucuram pentru cealaltă Românie neocupată de ruşi, priveam şi adunam în mine forţă, energie şi, mai ales, credinţa ca prin luptă şi carte să rezistăm rusificării, să ne păstrăm fiinţa naţională; priveam la lanurile verzi de o parte şi alta a râului, la patrula de grăniceri sovietici cu câini şi cu kalaşnicoave la gât, la ţăranii de dincolo, ce îngrijeau liniştit câmpurile şi mă minunam cum păsările cerului trec libere Prutul fără să se teamă de străinii înarmaţi. Mă rugam atunci să-mi dea Dumnezeu zile să ajung să pot trece şi eu Prutul şi să sărut pământul României libere. Aproape peste două decenii am fost auzit: în ziua de 27 decembrie 1989, în fruntea unei coloane de trei camioane mari, încărcate cu mâncare, îmbrăcăminte şi sânge pentru răniţi, din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, m-am îndreptat direct spre Iaşi, am trecut frontiera sovietică de pe Prut. Şi cum am atins pământul jinduit al Patriei libere, i-am rugat pe şoferi să oprească. Spre surprinderea lor, m-am dat jos din cabină, am îngenuncheat şi am sărutat pământul îngheţat, ca pe o icoană făcătoare de minuni. Rugămintea mea se împlinise! Iarna se prefăcuse în primăvară. În acel decembrie sfinţit cu sânge românesc, m-am rugat la Iaşi, între Mitropolie şi "Trei Ierarhi", să-mi dea Dumnezeu zile să ajung să pot trece Prutul, ori de câte ori mă va purta dorul. Peste cinci luni, în mai 1990, înotam, fericit, prin oceanul de suflare românească de la "Podul de flori". Şi I-am mulţumit Celui de Sus că a unit timp de o zi poporul român. În acel îndepărtat-apropiat mai 1990, am ajuns să mă închin la mormântul lui Eminescu, să aduc recunoştinţa Basarabiei
Familia mea: soţia, Parascovia, fiica Sorenela şi fiul, Lucian
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
03.01.2014, 17:07Dorin Tudoreanu
Pacat de acesti mari ROMANI care s-au jertfit (GRIGORE VIERU, FAM.ALDEA-TEODOROVICI,etc) si se jertfesc continuu pentru o mare cauza, dar mama Rusie nu va renunta asa usor la avantajele care le are prin subjugarea acestor popoare.
Din pacate asta ne e soarta, daca suntem aici , intre mari puteri si interese, sute de ani ne-au dijmuit turcii, apoi austro-ungarii si nemtii, rusii pana mai ieri si de ieri....UE!