În echipă cu frumosul şi binele
- "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva"... În ceţurile astea reci, de sfârşit de noiembrie, simţi şi tu nevoia, precum poetul, odinioară, de un înveliş sufletesc, sau starea ta de bine este la locul ei?
- Starea de bine? Acum? Poate duminica, la biserică, sau la concertele de la Ateneu... Agresiunea în care trăim atinge cote apocaliptice, suntem expuşi permanent unei adevărate avalanşe de mesaje negative, mai ales la televizor, duşmanul de lângă noi. Să nu te mire că eu, om de televiziune, afirm asta, dar noi, românii, trăim emoţional prin televizor! O altă pacoste care s-a abătut asupra noastră este obişnuinţa să criticăm, să invidiem, suntem nemulţumiţi în permanenţă. De aici până la frustrări şi nefericire e un singur pas. În ce mă priveşte, încerc să supravieţuiesc acestui context, încerc să mă menţin la distanţă, să mă bucur de apropierea oamenilor optimişti, care se încăpăţânează să găsească frumosul şi în vremurile pe care le trăim. Am adunat multă bucurie în urma marilor întâlniri profesionale din ultimul timp, unele transformate în prietenii. Am prieteni care au depăşit vârsta de nouăzeci de ani sau care se apropie de ea, oameni care au făcut războiul, închisoarea, au fugit din ţara lor, ca să scape de prigoana comunismului şi care iradiază fericire. Şi cu ajutorul acestor întâlniri formatoare, îmi păstrez starea de bine. Oameni în care am recunoscut puterea de a rămâne statornici bucuriei spirituale în orice împrejurări. Spiritul rămâne, restul se pierde.
- Fidelă Televiziunii Române şi reportajului, ce ai mai realizat pe plan profesional în aceşti ani?
- Am continuat să le spun telespectatorilor, în fiecare marţi seara, la TVR Internaţional, în emisiunea ARTICOLUL 7: "Români de aproape şi români de departe, oriunde vă aflaţi, nu uitaţi, şi voi sunteţi România! Avem nevoie de dumneavoastră!". Şi pentru că în afara emisiunilor în direct, interviul rămâne prima mea poveste de dragoste, am avut ideea unui demers publicistic de recuperare a istoriei recente. Aşa s-a născut Aici e Radio Europa Liberă, o serie realizată la München, cu jurnalişti ai unui post de radio ascultat odinioară cu volumul dat la minimum. Prin această emisiune, fiecare dintre vocile binecunoscute capătă acum şi un chip. Despre istoria şi importanţa Radioului, ca instituţie, s-a vorbit deseori, ceea ce m-a interesat pe mine au fost poveştile de viaţă ale celor aflaţi odinioară la microfon. M-am ataşat de oamenii cu care am rememorat istoria celui mai ascultat radiou clandestin din epoca ceauşistă: Mircea Carp, Şerban Orescu, Neculai Constantin Munteanu, Gelu Ionescu, Doina Alexandru (Xifta), Ioana Crişan (Trudi Dumitrescu), Raluca Petrulian, Pavel Chihaia, Mary Georgescu, Nicolae Stroescu Stânişoară, Anneli Ute Gabanyi, Anca Croitoru (Carmen Pompey), Mihai Sturdza, Constantin Caradja, Dinu Calcianu, Ion Dumitru, Mihai Rusu, Nestor Rateş, Vroni Bruner, Mircea Ioanid (Hanes Acker), iar la Bucureşti, am stat de vorbă cu Emil Hurezeanu, Radu Călin Cristea, Liviu Tofan. Ce-am mai realizat profesional?... Ar mai fi interviurile din seria "mari familii româneşti", cu familia Raţiu, Xenopol, Olănescu, familia Catargi, Caradja, Sturdza... Apoi, reportajele de călătorie, cea mai recentă serie fiind cea din Lisabona, care, după München, rămâne destinaţia mea de suflet! Foarte multe dintre subiectele menţionate până acum au fost realizate alături de colegul şi prietenul Viorel Sergovici, căruia ţin neapărat să-i aduc un omagiu, pentru că, din păcate, a plecat dintre noi. Un om cu atâta talent şi dragoste de profesie eu nu am mai întâlnit!
Copiii noştri, comorile noastre
- Profesionalismul tău acerb nu exclude familia. Cum faci să te dedici în aceeaşi măsură celor două meserii: de reporter şi de mamă?
- Copiii noştri sunt comorile noastre. Pe Mihai ni l-a trimis Dumnezeu într-o perioadă în care stăteam la televiziune de dimineaţă până seara târziu. Nu am rămas acasă nici măcar o singură zi: seara am avut transmisie în direct, iar a doua zi am născut. Mama a fost îngerul nostru păzitor, a lăsat totul la Suceava, inclusiv munca bine plătită într-o bancă, l-a lăsat şi pe tatăl meu singur, acasă, şi a venit la Bucureşti să ne ajute, ca eu să-mi pot vedea şi de profesie. Ea a fost eroul nostru, nu aş fi putut împleti cele "două meserii" fără ajutorul ei. În ce-l priveşte pe Mihai, din prima clipă şi până acum (are 11 ani, e născut în 5 octombrie 2002), i-am arătat tot timpul afecţiune şi n-am încetat să-i repet în fiecare zi cât de mult îl iubesc! Cred că asta a fost marea schimbare în viaţa mea: mi-am revărsat iubirea asupra lui. E blând, sincer, e foarte darnic, nu uită seara să-şi facă rugăciunea, e visător, e inventiv, rafinat, cântă la pian, pictează - a avut o mică expoziţie cu tablourile lui. Cel mai mult ne place să mergem împreună la concerte: Scorpions, Deep Purple, Santana, Jean Michel Jarre, Steve Vai, Mark Knopfler, Satriani, Roger Waters..., dar totul a început cu Phoenix. Are şi un pianist preferat: Elisabeta Leonskaja. Avem şi acum ritualuri de culcare, jocuri numai de noi ştiute, inventate de el. De mic îi plăcea să-mi dea teste. A început cu mitologia, a urmat muzica rock, apoi Star Trek, şi acum am revenit la seriile cu Strumpfii... Din toate primesc teste şi apoi, dacă e cazul, sunt răsplătită pe măsură. Călătorim mult împreună, încerc să-i arăt toate cotloanele ţării, să-l determin astfel să o iubească necondiţionat.
- Cum reuşiţi, tu şi familia ta, să vă păstraţi atât de frumoşi, atât de armonioşi? O familie longevivă şi înconjurată mereu de aura dragostei a devenit pasăre rară în vremurile prezente...
- Copiilor noştri le suntem datori cu armonie! Din clipa în care au fost concepuţi! Cel mai mult mă impresionează şi mă doare drama copiilor României rămaşi singuri acasă, de la vârste fragede, şi a mamelor care muncesc în străinătate. Eu vorbesc despre armonie în familie, iar mii de copii sunt nevoiţi să crească agăţaţi pe la bunici, mătuşi sau vecini, fără să-şi vadă luni întregi sau chiar ani părinţii plecaţi la muncă, pentru un timp care se hrăneşte cu bucăţi de viaţă netrăită... Secretul nostru, al familiei noastre, cred că sunt vacanţele, în acest timp petrecut împreună non-stop funcţionăm perfect. În rest, să nu-ţi imaginezi că e totul ca-n filme (râde)... Dar avem pasiuni comune, idealuri comune, visăm împreună, ne pasă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru! La fel şi Mihai: l-am crescut vorbindu-i despre istoria românilor, despre frumuseţea ţării, l-am deprins cu dragostea pentru ţara lui şi pentru minunile ei, care aşteaptă doar să fie descoperite.
Dă-ne, Doamne, înţelepciune şi drag de ţară
- În puţinele tale clipe de relaxare, ce vezi cu ochii minţii?
- Văd Reuşeniul, satul din judeţul Suceava unde am copilărit până la şapte ani, lăcaşul meu afectiv. Locul s-a schimbat atât de mult, încât îmi dau seama că mi-e dor de ceva ce nu mai există. Dar văd copilăria mea, mă văd hoinărind prin păduri şi pe dealuri. Şi-i văd pe părinţii mei, care mă ocrotesc şi de la distanţă!
- Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai schimba în România şi în români?
- Iartă-mă, dar nu mă pot imagina în postura asta. Pot, însă, să mă rog lui Dumnezeu să ne dea tuturor înţelepciune şi să ne gândim la foloasele ţării, la viitorul ei şi al copiilor noştri, şi nu la foloasele noastre imediate. Să ne iubim România, să fim patrioţi! "România e un miracol", cum scria cândva Sânziana Pop, reporterul care va rămâne veşnic unul dintre marile mele repere în această meserie. Şi pentru că m-ai întrebat înainte de a începe acest interviu dacă mi se mai pare important să vorbesc despre ceva anume, mi se pare important să vă mulţumesc vouă, reporterilor de la "Formula AS", pentru toate călătoriile minunate, în locuri pline de românism, în care m-aţi dus în paginile revistei voastre, prin fotoreportaje şi discuţii purtate cu lumina în ochi şi în suflet. Şi asta se simte! Mulţumesc!