A iubit ca nimeni altul biserica şi pravila călugărească, iar prin credinţă, a săvârşit mai multe minuni. În una din ele, Sfântului i s-a făcut milă de mulţimea oamenilor refugiaţi la porţile mânăstirii de frica turcilor şi, neavând ce să le dea de mâncare, s-a rugat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului pentru ajutor. Nici nu a sfârşit bine rugăciunea, când în curte s-a auzit zarvă multă. Pe poarta mânăstirii tocmai intrau cinci care pline cu merinde. Oricât a încercat să afle numele binefăcătorului, nimeni nu a putut să spună cine le trimisese. Căruţaşii tăceau sau ridicau din umeri, fiecare din ei spunând că primise poruncă în vis să facă ce a făcut, semn că darul era venit cu adevărat de Sus, de la Măicuţa Domnului. După 43 de ani, fiind numit episcop la Râmnicu Vâlcea, Sfântul Calinic se va despărţi de Cernica, în timp ce monahii plângeau după el "în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi de jale". Trebuia de acum ca de lucrarea Sfântului să se bucure şi alţii. Aşa a săvârşit Cuviosul multe vindecări miraculoase, dar, peste toate, a ridicat noi ctitorii monastice şi, mai ales, a înfiinţat la Frăsinei un cuib de călugări ascetici, punând mânăstirea sub paza Maicii Domnului şi a unui blestem, valabil până astăzi, ce interzice oricărei femei, sub orice formă şi sub orice motiv, să se apropie de zidurile mânăstirii.
Multe a făcut Cuviosul pentru oameni şi pentru biserică. Ostenit de cei 80 de ani purtaţi pe umeri şi văzător cu duhul, Sfântul Calinic şi-a cunoscut sfârşitul. Cu rugăciunea neîncetată în inimă şi socotindu-se nevrednic a mai purta sceptrul episcopal, se va retrage la Cernica, în locurile lui cele dragi, pentru a privi pentru ultima oară rodul pomilor sădiţi cu mâna lui şi a se bucura de clipocitul liniştit al lacului din preajmă. Încercat de boală şi de asprimea posturilor prelungi, Sfântul a zăcut în chilie aproape un an de zile. Fără să doarmă mai mult de două ceasuri pe noapte, nu a încetat să predice şi să-i întărească pe ucenicii săi, care ieşeau de la el cu lacrimi în ochi. Tot chinul a durat până de Sfintele Paşti, chiar de Înviere. Atunci, Sfântul s-a împărtăşit după datină şi, la sfârşitul slujbei, i-a spus unui ucenic apropiat, grabnic şi poruncitor: "Să nu pleci decât pe 11 aprilie. Până atunci, stai să-mi citeşti pravila, căci din pricina slăbiciunii nu pot să mi-o fac singur". În ziua sorocită, pe 11 aprilie, dimineaţa la cinci, Sfântul l-a rugat pe ucenicul Gherman să-i dea cămaşa de schimb, după care i-a cerut o cruce. A sărutat-o, I s-a închinat adânc, după care a mai apucat să zică doar atât: "Sfântă Cruce, ajută-mi". Apoi, sprijinindu-şi capul pe umărul ucenicului, a răsuflat adânc de trei ori şi şi-a dat sufletul.
*
Mi-e dragă Cernica şi o caut ori de câte ori mă simt împovărat şi trist. Îmi place nespus locul, aşa cum îmi plac şi slujbele din posturile de peste an, când mânăstirea se transformă într-o ţară a oamenilor tăcuţi. La Cernica am adunat multe imagini frumoase şi am trăit emoţii de care nu mai credeam că sunt în stare vreodată. La Cernica am făcut cu siguranţă cele mai importante descoperiri. Am învăţat să tac şi să-mi ascult gândurile, aşa cum am învăţat să păşesc în ritmul respiraţiei şi să privesc atent în jur, până într-o zi, când am observat cu uimire că Cernica profundă, Cernica cea veche, mistică şi rugătoare, nu era unde o ştiam eu - jur-împrejurul bisericii Sf. Nicolae. Era ascunsă în altă parte, în poiana şi văioagele din spatele mânăstirii, în amintirile bătrânilor călugări retraşi la liniştea Ostrovului şi a chiliilor înnobilate cu flori, grădină şi cerdac - chilii şi case cu nume blânde, ca o ectenie: Casa Calinic, Tit, Efrem, Iustin, Nifon, Benedict, Suzana.
Şarpele de pe Sfânta Masă
Mânăstirea Cernica - un colţ de linişte la marginea Bucureştiului
Inima Cernicăi este aici, în Ostrovul şi Casa cu coloane a Sfântului Calinic. Aici se păstrează ce a mai rămas din imensa lui bibliotecă şi icoana extrem de dragă sufletului său: "Maica Domnului cu cercel". De câte ori se simte trist, înnegurat şi slăbit sufleteşte, bătrânul monah Gherontie vine în Poiana Sfântului şi, cu grijă să nu-l vadă nimeni, se aşează în genunchi. Sunt zile când din camera şi veranda Casei se iscă inexplicabil o boare proaspătă şi înmiresmată de mirt şi de sfinţenie. Sunt momente rare şi greu de explicat când Cuviosul se arată exact cum îl înfăţişează icoana de la raclă - îmbrăcat în veşmintele arhiereşti primite în dar de la Sava Brâncoveanu şi cu o Evanghelie aurită în braţe.
Sunt multe minuni şi multe întâmplări greu de explicat la Cernica. Până şi zidurile mânăstirii se sprijină pe întâmplări uimitoare. Pare greu de crezut, dar Cernica, la începuturile vieţii de obşte, era o insulă cu un deal proeminent, ca un mic munte, în mijloc - de unde şi denumirea de "Tabor românesc" dată locului. Nu ajungeai acolo decât cu barca, şi doar unii monahi însetaţi de linişte absolută traversau apele, pentru a trăi o vreme în bordeie şi scorburi săpate direct în trunchiul unor stejari uriaşi, greu de cuprins de 7-8 bărbaţi în putere. Când, pe la 1750, Cuviosul Gheorghe (primul stareţ al mânăstirii) a fost oprit de o vedenie puternică din drumul lui spre Athos şi mitropolitul din acea vreme i-a pus pe umeri cu de-a sila greaua povară a stăreţiei, Cernica nu mai exista de mult. Era doar o amintire, ca şi zidurile jalnice şi fără acoperiş ale bisericii, unde Cuviosul a intrat, pentru a descoperi, printre bălării şi tufe răzleţite de arini, icoana Sfântului Nicolae, care a început să plângă. Erau lacrimile de bucurie şi de uşurare ale celui ce păzise neatins locul rugăciunii, asemenea acelui şarpe enorm ce trona chiar pe Sfânta Masă, şarpe pe care Cuviosul îl va alunga uşor şi blând, fără să se sperie vreo clipă, vorbindu-i ca unui copil: "Ganul tatii, a sosit vremea să pleci tu, ca să venim noi... Eşti liber acum. Paza ta o luăm de azi asupra noastră".
Oasele legate cu fir de aur şi spălate de trei ori cu mir
Secretele locului nu le ştiu mulţi. Întâmplările mai importante (mistice şi fondatoare) par să dispară dimpreună cu bătrânii monahi, care se duc uşor trişti şi în mare grabă, unii după alţii. Doar bătrânii mai cunosc ceva din ceea ce a fost cândva Cernica. Între timp, s-au uitat multe. S-au pierdut ori s-au transformat deja în poveşti, în legende şi romanţuri ciudate, numai bune pentru reviste şi cărţi foileton. Dacă am avea destulă răbdare să căutăm, am afla că, la Cernica, fiecare cărămidă are o poveste a ei. Sub
Moaştele Sf. Calinic
Dincolo de poveşti şi întâmplări uimitoare, la Cernica secretele stau cumva aşezate la vedere. Cine vrea le află doar privind cu atenţie casele din jur sau urmându-l pe bătrânul Gherontie, care, în drumul lui de la biserică spre chilie, îşi aminteşte duios de părintele Damian, cel ce a venit de copil la Cernica şi, 80 de ani, până la moarte, nu a mai ieşit niciodată din mânăstire. Îşi aminteşte de părintele Chiril, care le bătea la fereastră celor tineri, să-i cheme cu blândeţe şi isonuri psaltice la biserică; de părintele Pantelimon, cel răstignit la pangar, sau de părintele Ilie Cioruţ, care nu încuia niciodată uşa şi nu păstra nimic pentru sine - dăruia totul, dacă nu cumva arunca la întâmplare, aşa cum făcea cu banii pe care îi "semăna" în spatele bisericii, să-i ia cineva mai strâmtorat şi în mai mare nevoie ca el. În fiecare dimineaţă, monahii mai tineri găseau la uşă câte un măr, o pâine, un borcănel de dulceaţă. Era felul părintelui de a da bineţe şi de a începe o nouă zi de rugăciune; felul lui de a înţelege cum trebuie să fie un călugăr - mereu milostiv şi deplin aplecat cu gândul spre fratele, spre aproapele său. Nu întâmplător, cu cât credincioşii îi aduceau mai multe, cu atât el devenea mai sărac. Nu întâmplător, la moarte, în chilia părintelui Ilie Cioruţ nu s-a găsit mai nimic, decât rasa lui ponosită, crucea de mormânt sub pat, pregătită din vreme, şi un bileţel în care cerea să fie înmormântat aşa cum venise cândva pe lume - gol - şi învelit doar într-o rogojină. Cât mai simplu, cât mai omenesc şi fără pic de fală.
"Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic"
Biserica Mânăstirii
Fără un motiv anume, pe buzele călugărilor de la Cernica încape doar un singur nume - cel al părintelui Benedict Ghiuş. Ceva aparte şi special se petrece mereu cu acest părinte. Chiar şi Casa lui atrage ca un magnet pe toată lumea. Orice musafir de vază (de la Patriarh, la un teolog de talia lui Olivier Clement) vrea să stea, să doarmă, să se odihnească, măcar câteva ceasuri, în Casa lui. De câte ori vine vorba despre arhimandritul Ghiuş, părintele Gherontie ezită, se face mic şi cu greu iese din strânsoarea aspră a tăcerii, amintindu-şi că în noaptea în care s-a prăpădit, l-a visat în clar pe părintele. "Era obosit şi tras la faţă, dar liniştit, cu o faţă de Sfânt în rugăciune. Nu mi-a zis nimic. Uşor şi fără grabă, doar a întins mâna şi m-a mângâiat pe creştet. Când m-am trezit, mai simţeam pe frunte blândeţea mângâierii sale, în timp ce un frate bătea de zor la uşă strigând: «Scoală-te! A murit părintele». În camera lui, am găsit toate lucrurile aranjate în ordine şi, pe o margine de caiet, gândul lui pentru noi, scris poruncitor, energic şi niţel disperat: «Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic». Alături, ca o ultimă dovadă de iubire, stătea aşternut un fel de testament, în care părintele lăsa fiecărui frate din mânăstire câte ceva: o carte, o iconiţă, un bob de tămâie. Mai mult nu avea - era toată averea lui".
Ca fost ucenic al părintelui Ghiuş, monahul Gherontie a văzut multe. A văzut în primul rând ce oameni veneau să se spovedească la el - de la teologi ca Dumitru Stăniloae, la intelectuali ca Radu Gyr sau logicianul Anton Dumitriu. În toate, părintele se purta ca un sfânt. Blând şi fără niciun ascunziş, semăna la chip cu mentorul lui, părintele Gala Galaction, arătând aceeaşi simplitate patriarhală, aceeaşi frunte bogată, de cărturar; aceeaşi sfială în faţa păcatului şi a trufiei omeneşti. Toată viaţa a fost un stâlp de foc şi de lumină, iar acum a fost dat uitării. Nu mai sunt cei care l-au cunoscut sau i-au fost ucenici. Nu mai sunt de mult la Cernica înţeleptul părinte Dorotei, părintele Arsenie, părinţii Mina şi Nicanor, plecaţi în Sfântul Munte, ca să nu mai vorbim de Visarion Iugulescu, marele predicator ortodox, la înmormântarea căruia au asistat peste 15.000 de oameni, din toată ţara.
*
Sfântul Calinic de la Cernica
Din locul lui retras şi neobservat de multă lume, părintele Gherontie mai priveşte o dată spre Poiana Sfântului Calinic şi zâmbeşte. Mai speră, încă. Să nu ne pierdem nădejdea. Locul e prea puternic şi apărat de lucrarea Cuvioşilor şi marilor duhovnici ce au trăit în el. Sub niciun motiv nu vor lăsa mânăstirea să dispară. Cernica este şi va rămâne mereu loc de rugăciune, locul nostru ultim de refugiu şi rezistenţă, într-o luptă din ce în ce mai grea şi inegală cu poftele lumii de astăzi, o lume tot mai indiferentă, care îşi trăieşte clipa, fără să-i pese de unde vine şi încotro se îndreaptă. O lume tristă, însingurată şi, pe zi ce trece, mai fără Dumnezeu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
