VIRGIL TĂNASE - "M-a ghidat întotdeauna sentimentul onoarei, moştenit din stârpea răzeşească a tatei"

Duşman de clasă la 7 ani

- Aţi venit în România pentru trei săptămâni. Există o imagine anume care să vă fi marcat în mod special în această scurtă întâlnire cu ţara?

- Dacă ar fi să aleg doar una, ar fi pădurea de fo­ioase, în toate culorile toamnei, ce se vedea de la fe­reas­tra camerei mele de la Mânăstirea Sâmbăta. La câţi­va paşi de mine pornea o potecă ce urca spre mun­te. Era atâta linişte! Am apreciat foarte mult asta, pen­tru că trăim într-o lume în care gă­sim tot mai greu un strop de linişte. Am obiceiul de a lucra dimineaţa, şi la Sâm­băta am lucrat foarte bine. Am ajuns, în sfârşit, pentru prima oară aco­lo. Îmi doream mai demult să o fac. Încă de când eram directorul Institutu­lui Cultural Român de la Paris şi am ver­nisat o expoziţie de icoa­ne la Sâm­băta. Acum, fiind în apropiere, la Sibiu, mi-am spus că este momentul. M-am întâlnit cu multă lume în aceste trei săptămâni petrecute în România, unde nu mai venisem de doi ani şi jumătate. Şi am călătorit. De o bună bucată de timp, călătoriile mele sunt fie peleri­na­je, fie legate de muncă. La Sibiu am ajuns pentru proiecţia filmului "Afa­ce­rea Tănase", care a participat la Festi­valul filmului documentar, unde a şi obţinut premiul re­vistei "Formula AS", pen­tru cel mai bun do­cu­mentar românesc. La Bucu­reşti, am lansat o carte, la Muzeul Literaturii, "Scri­sori despre literatură şi teatru". Bucureştiul îmi es­te foarte drag, sunt ataşat de el. Am călătorit prin marile oraşe europene, dar el are o specificitate, ceva ce nu am mai găsit în alte capitale. Nu ştiu de unde a venit ideea asta, că ar fi Mi­cul Paris. Nici o legătură! Pa­risul este un oraş atât de regulat, cu străzi trasate geo­metric, cu legi clare de cons­trucţie. Bucureştiul are o frumuseţe caleidosco­pi­că, cu toate culorile, cu tot felul de construcţii ce se înalţă peste noapte, haotic, alături de case vechi, superbe. Am mers şi în oraşul meu natal, la Galaţi, să îmi prezint cartea. Am trecut, ca de fiecare dată, pe la cimitir şi pe faleza Dunării, care este foarte frumoasă. În rest, Galaţiul de acum are atât de puţine legături cu oraşul copilăriei mele... Curtea casei părinteşti nu mai există, în locul ei trece un drum spre nişte blocuri. Curtea cu lilieci, cu nuci, cu cireşi, în care mă urcam şi stăteam câte o jumătate de zi...

- Aţi avut o copilărie fericită?

- Mergeam la cinematograf, băteam toată ziua mingea pe maidan, mă plimbam printre ruinele Gala­ţiului, oraş foarte afectat de răz­boi. Am avut o copilărie foarte liberă, în care am fost înconjurat de afecţiune, lucrul cel mai important pentru un copil. Am avut mereu sentimentul că cineva a vrut ca eu să vin pe lumea asta, m-a dorit aici, şi nu am ajuns dintr-o întâmplare, iar asta m-a făcut să simt că am o obligaţie, ceva ce vine din conceptul de onoa­re. Tata venea dintr-o stârpe răzeşească şi am luat de la el şi de la ai lui ceea ce astăzi este considerată o no­ţiune ridicolă şi desuetă, anume onoarea. Sunt lu­cruri ce se fac şi lucruri ce nu se fac, îţi dai seama ce e drept şi ce nu. Sunt lucruri evidente, le înţelege şi un copil şi, la începutul anilor '50, era clar ce se întâmplă. În mo­mentul în care ai un văr de 11 ani, care este luat şi dus la Canal pentru că s-a urcat pe un stâlp şi a tăiat un fir de la un difu­zor, pen­tru a-şi recupera min­gea de fotbal, înţelegi şi sin­gur că nu-i normal ce se întâmplă, nu trebuie să-ţi explice nimeni. Am fost singur la părinţi şi am avut o copilărie fericită până ce am început şcoala şi, fără să-mi dau seama ce e aia, am ajuns în cu­rând un duşman de clasă. Cumva, aveam presen­ti­mentul a ceea ce aveam să devin. Pentru că mer­geam singur la cinema­to­graf, mă plimbam pe stra­da prin­cipală seara, fă­ceam glume prosteşti, ca orice copil. Dar ceea ce pen­tru oricine ar fi însem­nat năzdrăvănii de copil şi mai apoi de ado­les­cent pentru ei însemna subminarea auto­rităţilor comuniste, acte de sabotaj ale bur­ghe­ziei, asta, pentru că părinţii mei erau inte­lectuali. Mama era doctor la Căile Ferate, iar tata fusese judecător înainte de război. Nu făcuse politică, de asta nu a fost niciodată arestat, dar ştia prea bine ce se întâmplă şi a profitat de faptul că şi-a pierdut vederea la un ochi în război, pentru a rămâne acasă şi a se ocupa de mine. Au aşteptat amândoi vremuri mai bune, pe care tata nu le-a mai prins. Una din primele mele amintiri, de pe la trei ani, este cu tata ştergând poza regelui din­tr-o carte, pentru că ştia cum vor decurge lucrurile. Provin dintr-o generaţie în care părinţii nu le spuneau copiilor ce se întâmplă, de teamă ca aceştia să nu-i dea de gol cumva. Directorul şcolii te chema la el în ca­binet, se purta foarte prietenos, te întreba ce-ţi fac pă­rinţii, dacă ascultă seara radio. Cu un cuvânt greşit îţi puteai trimite părintele la puşcărie. S-a întâmplat în atâtea cazuri! Nu era uşor pentru nimeni în vremurile alea, iar în cazul familiei mele, situaţia era şi mai delicată.

"De când am pus două buchii una după cealaltă, am vrut să devin scriitor"

- Cum se ajunge, de pe faleza Dunării, scriitor?

- Tata mi-a citit foarte mult cât eram mic şi aşa am învăţat şi eu să scriu şi să citesc. Îmi citea Creangă, până ce ştiam pe dinafară toate "Amintirile", cap coa­dă. Din momentul în care am învăţat să pun două bu­chii una lângă cealaltă, am vrut să îmi scriu amin­tirile din copilărie. Şi să devin scriitor. Nu am avut în viaţă nici o angoasă de căutare a vocaţiei, asta voiam să fac. Am avut încercări toată adolescenţa. Primul roman nu mi-a fost publicat, am devenit scriitor pe la 25-26 de ani. Dar ştiam că prozatorii nu sunt ca poeţii, copii minune, că trebuie timp. Am publicat primele povestiri în revista "Luceafărul", una în "România Li­terară", şi cu asta cariera mea literară în România s-a încheiat. Eu îmi vedeam de treaba mea, scriam texte ce nu aveau conotaţii politice, dar nu erau pe linia parti­dului, aşa că am devenit "interzis".

- Şi teatrul? Cum aţi ajuns dramaturg, din frus­trare, fiindcă uşa pro­­zei vă fusese închisă?

- Trebuia să fac o me­serie şi nu voiam să devin profesor. Îmi plăcea şi îmi place în continuare foarte mult teatrul, care presu­pu­ne un alt fel de crea­ti­vitate ca literatura. Sunt scriitori care, după ce au desco­perit formula de suc­ces a unui roman, o ex­­ploatează şi trăiesc din asta toată viaţa. Relaţia mea cu lite­ratura este foar­­te exigentă. M-aş plic­­tisi şi aş simţi că-mi pă­că­lesc cititorii dacă aş re­pro­duce, sub dife­rite for­me, ceea ce am scris deja. Si­gur, am două-trei romane de conjunctură, însă roma­nele care mă reprezintă sunt diferite unul de celălalt. Pentru asta este nevoie ca schimbările din mine să fie suficient de importante de la un roman la celălalt, ceea ce nu se poate întâmpla la un timp scurt. Aşa că, între diferite etape ale scrierii unui roman, mă întorc la teatru, unde pot fi creativ cu originalitatea altora. Fac un gen de teatru în care mă afund în textul unui autor, încerc să-i descifrez pro­fun­zimile, să mă pun în pielea lui, să ajung până acolo un­de nici el nu ar bănui că a mers. Am avut un spec­tacol, cu "În căutarea timpului pierdut", ce s-a jucat 18 luni, seară de seară, la Paris, unde, dacă nu vin spec­tatorii, o piesă nu se joacă nici de două ori. Cei din "Clubul Proust" mi-au spus atunci că dacă Marcel Proust ar fi avut talent de regizor de teatru, aşa ar fi făcut acest spectacol, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

"La Paris am mâncat o pâine mult mai amară ca aici"

- În 1978 aţi părăsit România, plecând la Paris. A fost o decizie uşoară?

- Nu a existat o astfel de decizie. Marin Preda a încercat să îmi publice aici două cărţi, nu a reuşit, aşa că mi-am spus că ar trebui să încerc să le public în altă parte, dacă autorităţile din ţara mea nu-mi permit. Eu eram la Bucureşti şi romanul meu a apărut la Paris. Am dat atunci, prin telefon, un interviu celei mai importante reviste literare franceze, care a titrat pe prima pagină "Un scriitor cu căluşul la gură". Ime­diat, am primit un paşaport pe care nu-l cerusem, asta în condiţiile în care alţii aşteptau cu anii un paşaport, care putea să nu vină niciodată. Nu aveam nici o inten­ţie să plec din ţară, mai ales că tocmai mi se născuse primul copil şi nu voiam să stau departe de el. Am plecat la Paris să îmi lansez cartea, cu intenţia clară de a mă întoarce. Între timp, soţia mea a primit şi ea un paşaport pe care nu îl ceruse, ceea ce era felul autori­tă­ţilor române de a ne spune că nu mai suntem doriţi aici, mai bine plecăm. M-am întors, am făcut Cră­ciu­nul cu familia la Bucureşti, mi-am dus la final spec­tacolul de teatru la care lucram, apoi am plecat cu toţii la Paris. Dar nu am cerut azil politic, nu am renunţat la cetăţenia română şi m-am întors de câte ori s-a putut. Am cerut cetăţenia franceză doar din motive adminis­trative, să nu mai stau de fiecare dată la cozile de la vize.

- A fost un exil amar, v-aţi acomodat bine în Ca­pitala luminilor?

- Eu am considerat că exilul meu a fost când am plecat din Galaţi la Bucureşti, să devin student. Dru­mul de la Bucureşti la Paris nu l-am perceput ca pe un exil, mă simţeam ca acei scriitori români de dinainte de război care mergeau acolo, stăteau doi-trei ani, apoi se întorceau în România, după un timp re­veneau la Paris şi tot aşa. Este drept că după povestea cu tenta­tiva de asasinat din 1982 nu a mai fost cale de întoar­cere pen­tru mine. În primul an petrecut la Paris, am făcut un doctorat, chiar dacă nu voiam să intru în învă­ţământ. Eu voiam în conti­nuare să fiu scriitor şi să fac teatru, două meserii din care este foarte greu să trăieşti într-o societate capitalistă. Am înţeles re­pede că stilul meu de literatură nu se poate traduce cum trebuie în franceză şi că tre­buie să învăţ să scriu în acea limbă, schim­bând totodată natura lite­raturii mele.Exis­tă şi avantaje în a mânui două limbi lite­rare, dar nu le do­resc asta prietenilor mei, este o muncă foarte dificilă. După ce am devenit mai cunoscut, editorul mi-a pro­pus să las literatura mea pentru intelec­tuali, să scriu o carte accesibilă, care să câş­tige un premiu literar, şi aşa să avem amândoi avantaje, bani şi nu­me. Am plecat din acea edi­tură. Dacă eram dispus la com­pro­­misuri, fă­ceam asta în Româ­nia şi-mi pu­blicam cărţile, ce sens ar fi avut să merg la Paris şi să fac asta pentru câteva mii de franci? Era ilogic, nu pentru asta mi-am pus viaţa la saramură. Lu­mea spune "A, trăieşti la Paris, ce frumos, cafenele, viaţă boe­mă!". Eu nu m-am acomo­dat nici acum cu Parisul, este un oraş bez­metic, deloc compatibil cu spiritul meu. În plus, la Paris am mâncat o pâine mult mai amară decât aş fi mâncat în orice cir­cumstanţă în România. Şi nu am fost singurul, nici lui Ţepeneag, nici lui Goma nu le-a fost uşor. Ne-ar fi fost mult mai uşor aici, în România, fără să facem com­promisuri. Nu trebuia decât să tăcem şi să fa­cem traduceri.

- Aţi privit cu entuziasm că­derea regimului co­munist, cum vedeţi evoluţia României de atunci încoace?

- Nu poţi înţelege grozăvia unui regim fără să-i vezi părţile pozitive. Iar regimul comunist a avut multe părţi pozitive. El trebuia înlăturat pentru că bloca istoria. Sovieticii au zis că ei construiesc o societate pen­tru oameni liberi, dar au făcut-o cu sclavi, şi asta nu poate dura la nesfârşit. Însă dacă te uiţi la actele poli­ticienilor români de după 1989, vezi că sunt la fel de reprobabile precum cele ale predecesorilor. Pe ter­men lung, sunt la fel de nocive pentru omul de rând. Po­liti­cienii se prefac că nu a existat revoluţia din de­cem­brie şi că nu a existat nici regimul comunist. Oare acesta-i vii­torul european al României, întoarcerea necon­di­ţionată la un regim care trăgea cu tunul în ţărani?

"Mi-am ţinut departe copiii de războaiele mele"

- V-aţi pus problema să vă întoarceţi definitiv în România după 1990?

- În decembrie '89 am primit un telefon de aici: "Ce faci, vii?" Am reacţionat instinctual, aşa cum fac când îmi aleg actorii pentru un spectacol, m-am urcat în avion şi am venit. Copiii se uitau la televizor, au văzut că în Bucureşti încă se trage, s-au întors spre soţia mea şi i-au zis: "Ţi-a făcut-o!". Am revenit aici de fiecare dată când a fost cazul, când a fost treabă, ceva de făcut. Însă nu s-a pus problema să ne resta­bilim aici, din cauza copiilor. Băiatul cel mare s-a născut când eram deja căsătoriţi de zece ani. Ar fi fost absurd să ne mu­tăm la Paris şi dintr-o dată să vorbim între noi fran­ţuzeşte. Aşa că el a crescut în limba ro­mână, până când a plecat la şcoală şi a învăţat fran­ceză. Mai târziu, când eu eram directorul Institutului Cultural Român de la Paris, s-a întâmplat o dată ca poş­­ta franceză să rătă­cească 2000 de plicuri cu invita­ţii, aşa că la întâlnirea cu un grup de studenţi români a ve­nit foarte puţină lume. I-am spus: "Vii repede, cu toţi prietenii tăi!". Aşa şi-a cunoscut soţia, o româncă ce vorbeşte mult mai bine franceza decât vorbeşte el româneşte. Băiatul cel mic nu a învăţat de la noi, ci de la fratele său, aşa că nu vorbeşte româneşte. Am sen­zaţia că nu eu sunt cel ce are sentimentul că este prins între două lumi, că nu aparţine nici uneia, ci co­piii mei. Şi nu ar fi fost drept să adâncesc sentimentul acesta revenind definitiv în România. În plus, eu i-am ţinut întotdeauna departe de războaiele mele. Bănuiesc că tata nu a fost un soldat grozav, dar îmi povestea isto­rioare de pe front, le povestea cu haz, cu blândeţe, era o bucurie să le ascult. Eu nu le-am povestit nici măcar aşa. Au aflat de încer­carea de asasinat în decem­brie 1989, când televiziunile franceze au redeschis su­biectul.

- Cum a ajuns un intelectual, ţinta unei tentative de asasinat?

- Am protestat public, am făcut greva foamei în timpul vizitei lui Ceauşescu la Paris. Mai târziu, când redactorul-şef al revistei la care lucram m-a între­bat dacă nu am un articol deja scris, i-am pus pe masă pam­fletul "Ceauşescu I, rege comunist". L-a pu­bli­cat pe mai multe pagini. Nu mi-a trecut prin minte că Ceau­şescu va reacţiona atât de vehement, încât să ordone asasinarea mea şi a lui Paul Goma. Spionul român ce a primit misiunea a mers la ser­viciile secrete franceze, le-a spus toată poves­tea şi de aici a început un joc complicat şi periculos, pe care eu l-am numit, în cartea cu acelaşi titlu, "Leapşa pe murite". Fran­cezii au pus la punct un plan pentru a convinge au­torităţile comuniste că tentativele de asasinat au avut loc, că eu am fost ră­pit şi am dispărut, apoi lu­crurile au fost clarifi­cate. Am ştiut de la început că sunt prins într-o lup­tă care mă depăşeşte, care se dă deasupra capului meu. Aşa că tot ce aveam de în­cercat era să rămân consecvent principiilor mele mo­rale, să rămân în picioare, în acea poveste cu spi­oni şi preşedinţi de stat, în care nimerisem.

- Ce v-a ajutat să vă păstraţi echilibrul, să treceţi cu bine peste acea experienţă dramatică?

- Sentimentul binelui este adânc înrădăcinat în fiecare dintre noi. In­te­­ligenţa este acea târfă care ne face să găsim tot fe­­lul de explicaţii, de scuze, pen­tru a evi­ta acest sen­ti­­ment, de pretexte pentru a face rău. Eu nu mi-am fixat nişte princi­pii ideologice, dar am în­cer­cat mereu să urmez acest senti­ment ce vine de dincolo de gândire. Asta m-a aju­tat să rezist ace­lui val al istoriei ca­re a tre­cut peste mine şi asta m-a ghidat în­treaga viaţă. Am luat lucrurile simplu, aşa cum sunt, fără să vreau să le pân­gă­resc cu in­teresele mele sau ale altora. Am în­cer­cat să fiu cinstit şi lim­pede şi să res­pect acea noţiune a onoa­rei, pe care am moş­te­nit-o de la tata şi de la stârpea lui răze­şeas­că.

CARTE DE VIZITĂ

Virgil Tănase s-a născut pe 16 iulie 1945 la Galaţi. A studiat filolo­gia la Uni­ver­sitatea din Bucureşti, şi, mai apoi, re­gia de teatru, la Institutul Caragiale. În 1976, i-a apărut primul roman, "Portrait d'homme à la faux dans un paysage marin" la Paris, iar un an mai târ­ziu a emigrat cu familia în Franţa. A pro­testat în dese rânduri împotriva regimului co­mu­nist, în special în timpul vizitei lui Nicolae Ceau­şescu la Paris. După ce a pu­blicat într-o revistă pariziană un am­plu pamflet, inti­tulat "Ceauşescu I, rege comu­nist", s-a pus la cale un plan de asasinare a sa şi a lui Paul Go­ma. Povestea tentativei de asa­sinat face subiectul cărţii sale "Leapşa pe murite" şi al fil­mu­lui "Afacerea Tănase" în regia lui Ionuţ Teianu. La Paris, continuă să publice romane, piese de teatru, cărţi biografice şi să regizeze piese de teatru. În 1987 a fost distins cu Ordinul Artelor şi Li­terelor din Franţa.