Cronica unei catastrofe anunţate

Când ruşinea vine din fotbal

Cea mai frumoasă definiţie a patriei, spunea un mare artist iugoslav, e colecţia de abţibilduri cu fotbaliştii echipei naţionale. O definiţie care a fost valabilă şi la noi, ani de zile, pe vremea "Generaţiei de Aur" a lui Gică Hagi. O generaţie în care am crezut, alături de care am sperat şi pe care nu ne-a fost nicicând ruşine să o trimitem în lume, ca să ne reprezinte. După nici 20 de ani, de povestea de dragoste dintre Naţională şi suporterii săi s-a ales praful. Pe cine mai reprezintă, azi, echipa lui Victor Piţurcă?

Nopţi magice

A trecut un sfert de veac de la acea zi, dar bucuria şi mândria nu au vârstă. Era în 1989, într-un mijloc rece de noiembrie, ca şi acum. 30.000 de oameni s-au adu­nat atunci în Ghencea, zgribulindu-şi emoţiile sub şube răpănoase, iar alte câteva milioane stăteau înco­toş­mănate în faţa televizoarelor alb-negru. Le era greu tuturor, le era frică, le era frig, le era foame. Oamenilor nu le mai rămăseseră decât bucuriile simple, după-amiezele acelea minunate în care Craiova, Dinamo, Steaua ori Naţionala de fotbal îi făceau să simtă că mai există speranţă, că există viaţă dincolo de "Cortina de fier" a comunismului, că, undeva, în lumea bună, se vor­beşte, poate, elogios despre noi, că cineva se gân­deşte la noi şi la necazurile noastre, măcar atunci când reuşim câte o mare performanţă sportivă internaţională.
Iar în ziua aceea de 15 noiembrie 1989 s-a vorbit de bine despre România. Dar nu despre România gri, a dictatorului Nicolae Ceauşescu, ci despre România fru­moasă, a lui Emerich Jenei. Despre România lui Lung, despre România lui Dan Petrescu, Andone, Io­van şi Rotariu, despre România lui Sabău, Gică Po­pescu, Lupu şi Hagi, despre România lui Lăcătuş şi Balint. Aveam nevoie de o victorie împotriva puternicei Da­nemarce a fraţilor Laudrup (echipa care peste trei ani avea să devină campioana Europei) pentru a ne ca­li­fica la Campionatul Mondial din Italia 1990. Danezii aveau de partea lor avantajul moral, căci ne zdrobiseră cu 3-0 la ei acasă, "tricolorii" aveau în spate ambiţia unei întregi naţiuni. Ştiau ce se întâmplă în ţară şi ştiau că aveau ocazia să le aducă românilor una dintre pu­ţinele bucurii la care mai puteau spera. Meciul a în­ceput cum nu se poate mai prost: oaspeţii conduceau cu 1-0, încă din minutul 5. Dar echipa lui Nea Imi a dat, atunci, proba caracterului său. A întors rezultatul până la pauză, prin Balint şi Sabău, şi a închis tabela la 3-1, tot prin Balint, în minutul 60, după care a ţinut de re­zultat o jumătate de oră, deşi juca în 10 oameni!

Cine ne-a furat speranţa?

Marea victorie împotriva Danemarcei avea să fie ultimul mare cadou făcut de echipa naţională supor­terilor săi în timpul comunismului. A venit Revoluţia, iar "Nopţile magice" ale Giannei Nannini au devenit imnul neoficial al libertăţii noastre. Românilor nu le-a fost uşor nici în vara lui '90 (Mondialul italian s-a suprapus peste sângeroasa Mineriadă de la Bucureşti), dar, cu atât mai mult, jocurile avântate ale "tricolorilor" din Italia, victoria împotriva URSS şi egalul de colecţie împotriva campioanei mondiale, Argentina lui Diego Armando Maradona, ne-au făcut să mai uităm de urâtul şi de răul din jur. Şi atunci, în Italia, şi peste 4 ani, în Statele Unite ale Americii, şi în 1998, în Franţa. Ca orice echipă, "Generaţia de Aur" a lui Hagi a făcut şi me­ciuri mai bune, şi meciuri mai puţin bune. Dar nu s-a temut de ni­meni, a jucat în­tot­deauna un fot­bal de clasă şi nu ne-a făcut de ru­şine.
Ce s-a ales, azi, de acea spe­ranţă care ne um­plea su­fletele în noiembrie 1989, în cel mai negru comu­nism? Ce s-a ales, azi, de bucu­ria victo­rii­lor contra Argen­tinei şi Columbiei din '94, ce s-a ales de mândria de a juca, de la egal la egal, la orice oră şi în orice con­diţii, cu Anglia, cu Germania sau cu Portugalia? De ce acum, când, după 5 ani de criză economică profundă, Ro­mânia întreagă e sufocată de veşti care mai de care mai proaste, când depresia pare să fi devenit boală naţio­nală, când politicul şi administraţia au instaurat, la toate nivelurile, dictatura incom­pe­ten­ţei, de ce nu mai putem avea, măcar, bucuria simplă a unei victorii a echipei naţio­nale de fotbal, marele magnet al emoţiei noastre co­lective vreme de zeci şi zeci de ani? Ce s-a întâm­plat, după re­tragerea generaţiei lui Hagi, în relaţia dintre jucătorii Na­ţio­nalei şi milioanele de su­por­teri? Căci, dacă s-a pierdut ceva în anii din urmă, atunci s-a pierdut mai mult decât o calificare la un turneu final sau la altul, s-au pierdut, mai grav, încrederea şi speranţa...

Nopţi groaznice

Victor Piţurcă a revenit pe ban­ca echipei naţionale în vara lui 2011. A încheiat cam­pania de calificare la Eu­ro­pe­nele din 2012 exact aşa cum a început-o pre­decesorul său, Răzvan Lucescu: mizerabil. Acum, la capătul unei cam­pa­nii coordonate exclusiv de Pi­ţurcă, după trei ani de mandat, România continuă să nu joace nimic: pierde fără drept de apel, la scoruri de nepre­zen­tare, cu echipele mari, de ga­ba­ritul Olandei sau Franţei, joacă parci­mo­nios cu trupe me­diocre şi se chi­nuie cu Andorra. Dacă ar fi fost evaluat după criteriile de perfor­man­ţă ale unui ma­na­ger dintr-o firmă de top, care-şi plăteşte şefii la nivelul la care este el plătit de către Federaţie, selecţio­ne­rul echipei naţionale ar fi fost dat afară, fotbalistic, în şuturi, de multă vreme.
Victor Piţurcă s-a dovedit incapabil să gestioneze ca­pitalul uman (certuri şi scandaluri continue cu jucă­torii de valoare de la lot), e agresiv în relaţia cu clubu­rile care dau fotbalişti la Naţională şi cu impresarii jucătorilor, e imposibil de angrenat în acţiuni de mar­ke­ting (arogant în relaţia cu presa şi total absent în comunicarea cu suporterii), are mari probleme de etică şi moralitate (condamnat la închisoare cu suspendare în celebrul caz "Valiza", de corupţie în fotbal, în care Gigi Becali a şi fost întemniţat, de altfel), e lipsit de cri­terii, când vine vorba de selecţie, şi e maestru al du­blului standard în lucrul cu echipa (reguli care li se apli­că unor jucători nu li se aplică altora). Ce echipă ar produce rezultate cu aşa un manager? Sau, altfel spus, ce firmă şi-ar permite să se joace cu reputaţia sa şi cu aşteptările a 20 de milioane de oameni, plătind in­com­petenţa cu 35.000 de euro pe lună?

Destinaţia: NICĂIERI

Gestionarea lamentabilă a finalului campaniei de calificare la Mondialul de fotbal din Brazilia - înfrân­gerea cu Turcia de la Bucureşti, chinul cu Andorra şi Estonia - apoi eşecul categoric din turul barajului cu Grecia au devoalat, o dată în plus, carenţele de caracter şi de calitate ale selecţionerului Victor Piţurcă, cel pus acolo să facă diferenţa dintre o gaşcă de băieţi cu bani şi ifose şi o re­prezentativă în adevăratul sens al cu­vân­tului: o echipă de care suporterii să se simtă repre­­zen­taţi, măcar prin atitudine, dacă nu întotdeauna prin re­zul­tate. Marţi, în returul cu Grecia de pe Arena Na­ţională, 50.000 de oameni i-au dat lui Piţurcă un ultim cec în alb, în speranţa unei minuni. Oamenii au crezut că, poate, în ceasul al 12-lea, selecţionerul va reuşi să le inspire jucătorilor săi motivaţia faptului că luptă pentru o ţară întreagă şi responsabilitatea emoţiei colective care învăluie echipa naţională de fotbal. De­şarte speranţe, căci România a jucat mai împiedicat ca ori­când! În afara golului marcat în prima repriză a turului de la Pireu, România nu a mai tras, în celelalte trei reprize rămase din dubla de baraj contra Greciei, nici un şut mai de Doam­ne-ajută. În vreme ce noi aveam de recu­perat o diferenţă de două goluri, fazele cu ade­vă­rat periculoase apăreau tot la poarta noastră. Bă­ieţii s-au zbătut, neîn­do­ios, dar ceva esenţial i-a lip­sit României. Acel ceva ce, în noiembrie 1989, nu le-a lipsit bă­ieţilor lui Imi Jenei. Şi ei jucaseră prost în de­pla­sare, şi ei s-au văzut con­duşi pe tabelă de că­tre adver­sari la Bucu­reşti. Dar, atât Jenei, cât şi băieţii lui au găsit ambiţia de a merge mai departe, au reuşit să se inspire din emoţia tribunei, pentru a găsi drumul spre descătuşarea golu­lui. Acum, am avut nevoie de greci ca sămarcăm şi noi un gol... E încă una dintre defini­ţiile neputinţei Naţio­nalei de fotbal antrenate de Victor Piţurcă şi girate de incompetenţa preşedintelui Mircea Sandu, care nici mă­car nu i-a impus ca obiectiv selecţionerului califi­carea la Campionatul Mondial de anul viitor. Să iei 600.000 de euro într-un an şi jumă­tate şi să nu ai nici o responsabilitate! Nu trebuie să te pricepi prea mult la fotbal ca să înţelegi că aşa nu doar că nu ajungem la Rio, aşa nu ajungem nicăieri.

Foto: MEDIAFAX (5)