SELECŢIA "FORMULA AS"

Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, "Ce a fost - cum a fost", Editura Po­lirom/ Cartea Româ­neas­că (tel. 0232/21.74.40), 398 pag.

La 3 noiembrie d-l profesor Paul Cornea a împlinit 90 de ani şi tot atunci a apărut această carte în care, incitat de între­bările lui Daniel Cristea-Ena­che, rememorează princi­pa­lele secvenţe ale vieţii sale de până în 1989. Volumul e de mare in­teres nu doar pentru nume­roasele generaţii de studenţi, masteranzi şi doctoranzi de la Litere cărora le-a marcat formaţia profesională, mai ales într-o epocă în care la catedrele universitare puţini erau cei de calitatea lui intelectuală şi cu talentul lui pedagogic. Din anii în­depărtaţi când i-am fost studentă îi păstrez admiraţie pen­tru felul în care reuşea să ne facă vie şi tangibilă epoca paşoptistă, dar şi afecţiune pentru bunăvoinţa din discuţiile particulare, pentru generozitatea cu care ne împrumuta cărţi greu de găsit pe atunci, pentru civilitatea, echilibrul şi bunul gust pe care le impunea prin comportamentul său. Ne ridica stacheta la nivelul performanţei, ne învăţa după propriile lui criterii axiologice cum să ne luăm avânt, iar dacă treceam pe sub ea, ne încuraja să perseverăm, relevându-ne ero­rile. Cordial fără familiaritate, tobă de carte şi pasionat de ea, profesorul nostru miza în aceeaşi măsură pe rigoare şi sensibilitate, pe ştiinţă şi creativitate. A fost şi este pe cât de exigent, pe atât de fermecător şi de aceea insuflă celor ce îl cunosc pe cât respect, pe atâta (ei, da) iubire. E neschimbat şi la 90 de ani, respiră aceeaşi energie tinerească şi aceeaşi curiozitate faţă de tot ce se întâmplă în plan cultural, politic şi social, la noi şi în lume, şi-a păstrat umorul şi cumpăna dreaptă a evaluărilor. O personalitate la care ne putem ra­por­ta excesele pasionale legate de si­tuaţiune. Ajunge să ne întrebăm "ce ar spune domnul profesor des­pre as­ta?" pentru a pune bemolii raţionali judecăţilor noastre şi a lua distanţa critică necesară. Ştiind din proprie ex­perienţă că sentimentul de apartenenţă poate fi adesea exclusiv şi, cum să spun?, excluzător, Paul Cornea şi-a conceput această carte autobiografică într-o finalitate pedagogică: "Socoteam că restituirea onestă a parcur­sului meu existenţial va fi de folos tuturor celor ce-mi ignorau antecedentele şi intimităţile (...) Îndeosebi mi se părea că povestea căderii în eroare şi a edificării mele laborioase va putea fi utilă tinerilor, celor lipsiţi de percepţia directă a ceea ce s-a petrecut înainte de 1990, tentaţi uneori să judece expeditiv şi nechibzuit, sub ademenirea idealităţii unui program care, în ciuda tuturor evidenţelor negative şi a demascărilor, e de­parte de a-şi fi irosit potenţialul atractiv". Tonul ales pentru reexaminarea evenimentelor vieţii sale publice şi profesionale este al unei relatări sobre şi scrupuloa­se, care privilegiază exactitatea documentară evitând anecdoticul, portretistica şi reconstituirea de "scene" (deşi, în rarele ocazii când o face, acestea sunt savu­roa­se). Întreg demersul urmăreşte modul cum i se fisu­rează treptat tânărului comunist încrederea în utopia fondatoare pe măsură ce îi trăieşte transpunerea în realitate, până la dumirirea deplină asupra nocivităţii ei practice, atât pentru societate, cât şi pentru individ. Cartea devine astfel o contribuţie preţioasă la procesul comunismului, depoziţia dinăuntru a unui actor-martor care a înţeles şi a refuzat de la un moment dat să mai participe la minciuna totalitară, renunţând la privilegii pentru a se dedica vocaţiei sale de profesor, istoric şi teoretician literar. "Ce a fost - cum a fost" ilustrează mo­dul cum s-au reflectat convulsiile istoriei din seco­lul XX asupra unui veritabil cărturar, înregimentat ide­ologic încă din adolescenţă şi ale cărui iluzii se văd contrazise brutal în anii '50-'60. Există şi în Occident o listă lungă de intelectuali care în tinereţe, din idea­lism, au fost adepţi ai extremei stângi radicale, pentru ca apoi să trăiască drama lămuririi sub şocul faptelor şi să-şi renege angajamentul politic iniţial. Domnul profesor Paul Cornea, care a ocupat funcţii înalte în cultură în anii '50, îşi relatează parcursul fără vanitate şi cât mai aproape de adevăr, astfel încât cartea lui devine un document istoric şi uman de primă mână. El nu inventează nimic, mai curând inventariază adevă­ruri despre cei 40 de ani de comunism românesc.

Roberto Bolano, "Detectivii săl­ba­tici", tra­du­cere şi note de Dan Munteanu-Co­lan, Ed. Leda, grupul editorial Corint (tel. 021/319.88.22), 768 p.

Citisem mai de mult că Roberto Bolano e un nou mit al literaturii de limbă spaniolă. Scriitorul chilian care şi-a petrecut tinereţea în Mexic, a vagabondat prin lume şi a sfârşit prin a se stabili într-un sat de pe Costa Brava catalană, a trăit doar 50 de ani (1953-2003). Publicase şi înainte câteva volume de proză scurtă (avem în româneşte Convorbiri telefonice, despre care am scris aici) şi romane (Anvers a fost tradus acum doi ani, tot la Leda), dar abia în 1998, odată cu Detectivii sălbatici, a produs acea revelaţie majoră, de separare radicală de literatura boom-ului latino-american din anii '60 şi deschidere a unui nou drum. Acum avem în sfârşit în româneşte această carte legendară, tradusă de Dan Munteanu Colán, care ştie ca puţini alţii să respecte timbrul vocii unui autor, făcându-l să sune firesc în limba noastră. Cu siguranţă e ne­voie de talent pentru a demonta şi re­monta în româneşte frazele încăr­cate de sensuri, iar Dan Munteanu e foarte talentat. Vă mărturisesc că, deşi mă entuziasmez adesea, de mult n-am mai avut o asemenea beţie a lecturii ca în zilele şi nopţile petrecute cu Detectivii sălbatici, iar această încântare e şi la îndemâna dvs. Totul e suprinzător de nou, de la construcţie şi stil la senzaţia că Bolano pune totul în joc, viaţa lui însăşi, încrederea disperată în literatură împinsă până la marginea vidului, refuzul asimilării în sistem, triada tinereţe-iubire-moarte, dezamă­gi­toa­re şi ea. Impresia cea mai puternică e că radicalul Bolano face exerciţii funambuleşti deasupra abi­sului, scriind o altă Carte a neliniştirii în care per­sonaje pierdute, dezrădăcinate, plutesc în derivă prin lume. Mânate de mâncărimea din adâncul fi­inţei lor, în căutarea unui sens de negăsit. Structura romanului e concepută ca o instalaţie care să poată susţine lumea lui grea, cu zeci de personaje inter­sectate în doar puţine puncte, dar care, împreună şi din fragmente necronologice, compun magistral povestea. Începutul şi sfârşitul sunt relatate la persoana I, sub formă de jurnal, de un adolescent cu înclinaţii de poet, Garcia Madero, care în 1975 se apropie de un grup de tineri poeţi din Mexico, strânşi în jurul lui Ulises Lima şi Arturo Belano, fondatori ai unui nou curent literar sud-american, realvisceralismul. Lumpenpoeţii troţkişti cu păr lung, obsedaţi de literatură, experimentează totul - sex, alcool, droguri, primejdii - pentru a-şi anestezia neliniştea, frenezia, furia. Pe toţi "îi doare sufletul" şi îşi caută leac în exprimarea poetică pe care şi-o vor tipărită în propria revistă. La un moment dat, în 1976, chilianul exaltat Arturo Belano şi calmul autoritar Ulises Lima dispar în Nord, în deşertul Sonora, unde plecaseră în căutarea unei misterioase poete din avangarda anilor '20, Cesaréea Tinajero, decretată de ei o precursoare a realvisceralismului. Jurnalul lui Madero ocupă primele 160 de pagini şi introduce o serie de personaje, fiecare cu ciudă­ţe­niile lui, dar şi atmosfera capitalei mexicane din acei ani. De aici înainte, în peste 500 de pagini, sunt consemnate mărturiile a zeci de bărbaţi şi fe­mei care la un moment dat i-au întâlnit pe Belano sau pe Lima la Barcelona, Paris, Tel Aviv, Viena, în Angola, Ruanda sau Nicaragua. Din poveştile lor se conturează odiseea celor doi scriitori care îşi caută un loc unde să le placă să trăiască, dar nu găsesc nici unul. Revoluţionarismul lor literar şi politic se degradează în pesimism şi irosire. În 1996, soarta realvisceraliştilor e pecetluită: unii au murit, alţii s-a adaptat la conven­ţiile sociale dispreţuite în tinereţe, altora li s-a întune­cat mintea spre nebunie sau curaj sinucigaş, precum "detectivii sălbatici" Lima şi Belano. Efectul de zoom al unor mărturii aduce în prim-plan scene extraor­di­nare care refigurează identitatea personajelor şi ne arată fragilitatea adevărului despre un om, fragilitatea minţii omeneşti înseşi. Roberto Bolano ştie să poves­teas­că simplu complexitatea lumii, folosind şi psiho­lo­gia comportamentului, dragă autorilor de romane poli­ţiste, enigma, ironia, suspansul, parabola şi metafora şi multe alte figuri topite cu artă în aproape 800 de pagini de emoţie intensă. Detectivii sălbatici e un roman din categoria de citit neapărat.

Erik Orsenna, "Pe drumul hârtiei. Mic manual de mondializare. III", traducere de Sil­via Colfescu, Editura Vremea (tel. 021/ 335.81.31), 320 p.

Cu o bibliografie vastă, în care alternează romane (pentru unul din ele, Expoziţia colonială, a primit în 1988 Premiul Goncourt), cărţi simpatice care au ca temă gramatica, eseuri pe teme de actualitate şi li­teratură de călătorie, Erik Or­senna, membru din 1998 al Aca­demiei Franceze, e unul dintre cei mai popu­lari autori din Hexagon, pe dea­supra şi militant ecologist. Micile sale manuale de mondializare - unul despre viitorul apei, altul despre drumul bumbacului şi cel pe care vi-l recomand azi - au toate legătură şi cu preocu­pările pentru protejarea mediului şi cu cele pentru avantajele şi dezavantajele mondializării. Un subiect despre care se discută mult şi în contradictoriu, cu întrebări şi statistici care vor să arate cât de bună sau cât de rea este uniformizarea globală a producţiei şi consumului, azi. Se uită însă că dintotdeauna lumea a tins spre alte orizonturi de cunoştinţe, spre transferul şi transplantarea acestora din spaţiul originar în contexte geografice şi istorice diferite. Umanitatea a realizat mereu "schimburi", a trăit din ele, a pariat pe aceste "jocuri ale schimbului" cum le numea istoricul fran­cez Fernand Braudel. Prin schimb s-au răspân­dit produse specifice ale unor anumite arii socio-cul­turale, s-au satisfăcut aspiraţii şi nevoi, s-au im­pus idei şi lucruri de care se bucură acum lumea toată. Istoria umanităţii consemnează existenţa unor "drumuri" ce au facilitat schimburile şi in­tra­rea produselor din zone diferite în circuit mon­dial. "Drumul mătăsii", alături de altele - al sării, al fierului, vinului etc. - a rămas în memoria ome­nirii ca o apropiere între popoare şi culturi, între viziuni asu­pra lumii şi manifestări civilizaţionale cotidiene. Azi e clar că lumea îşi reia mereu dru­murile, făcând din mondializare un proces inevi­tabil, cu nenumărate beneficii, dar şi primejdii. Un astfel de drum, cel al hârtiei, e refăcut de Erik Orsenna în foarte instructiva şi agreabila carte, bine tradusă de Silvia Colfescu. El a început, se pare, în China antică, înainte cu câteva secole de era noastră. Până la un moment dat, drumul hârtiei s-a confundat cu cel al mătăsii (şi al altor produse ce o însoţeau - bronz, fier, mirodenii, ceramică) pentru care se primea la schimb aur, sticlă sau lână. Dar aceste schimburi trebuiau con­sumate. În deşertul Taklamakan, pe care negustorii chinezi trebuiau să-l străbată, nu existau vegetaţia Nilului care a făcut posibil papirusul, nici păşunile Europei, ce hrăneau animale din pielea cărora s-a făcut pergamentul. Socoteala cantităţilor de produse vândute sau cumpărate era notată pe o suprafaţă lisă, obţinută din zdrobirea unor fibre vegetale (cânepă, in, bambus). Uscăciunea deşertului făcea ca hârtia, căci despre ea e vorba, să reziste mult în timp. Alături de busolă, praf de puşcă şi tipar, ea a stat la baza ridicării civilizaţiei chineze. Căci pe hârtie chinezii şi-au scris nu doar afa­cerile, ci şi credinţele, ideile despre lume, percepţiile şi fantazările, păstrate apoi în biblioteci, ca depozite ale memoriei colective. Orsenna re­face drumul hârtiei din China până în Samarkand, trecând prin oazele şi popasurile în care urmele ei ma­nuscrise s-au păstrat. De la Samar­kand, aproape de locul unde ar­ma­te­le chineze s-au ciocnit, la câteva se­cole după inventarea hârtiei, cu ce­le arabe, drumul invenţiei se schim­bă. Prin arabi, hârtia începe cam­pania de cucerire a Europei. După un prim moment de respin­gere (venea de la păgâni), europenii o adoptă şi încep să o producă în diverse feluri şi în cantităţi tot mai mari. Morile de hârtie şi apoi fa­bricile au răspuns nevoilor primei revoluţii industriale, au potenţat-o - prin răspândirea în masă a cunoş­tin­ţelor tipărite - şi au impus apariţia unor industrii co­nexe - ambalaje, bani, igienă, tapete etc. Producţia s-a rafinat şi s-au di­versificat enorm sorturile de hârtie. Materia ei ori­ginară s-a schimbat, lemnul a de­venit materia primă şi păduri întregi au fost defrişate în marşul triumfal al hârtiei prin vieţile oamenilor. Foamea de hârtie a născut adevăraţi mamuţi industriali în Europa şi Asia, în America de Nord şi de Sud. Erik Orsenna par­cur­ge magistrala pe care s-a înscris hârtia, surprin­zând nu doar efectele benefice ale producerii ei (de la cărţi la, să zi­cem, hârtie igienică) ci şi efectele cu bătaie lungă asupra me­diului ale despăduririlor sălbatice, menţio­nând că există şi soluţii eco­logice. Întreaga carte e scrisă capti­vant, cu pasaje savuros-picante, cu infor­maţii inedite surprinzătoare şi cu o eleganţă tipic franţuzească.