Cea mai frumoasă definiție a patriei, spunea un mare artist iugoslav, e colecția de abțibilduri cu fotbaliștii echipei naționale. O definiție care a fost valabilă și la noi, ani de zile, pe vremea "Generației de Aur" a lui Gică Hagi. O generație în care am crezut, alături de care am sperat și pe care nu ne-a fost nicicând rușine să o trimitem în lume, ca să ne reprezinte. După nici 20 de ani, de povestea de dragoste dintre Națională și suporterii săi s-a ales praful. Pe cine mai reprezintă, azi, echipa lui Victor Pițurcă?
Nopți magice
A trecut un sfert de veac de la acea zi, dar bucuria și mândria nu au vârstă. Era în 1989, într-un mijloc rece de noiembrie, ca și acum. 30.000 de oameni s-au adunat atunci în Ghencea, zgribulindu-și emoțiile sub șube răpănoase, iar alte câteva milioane stăteau încotoșmănate în fața televizoarelor alb-negru. Le era greu tuturor, le era frică, le era frig, le era foame. Oamenilor nu le mai rămăseseră decât bucuriile simple, după-amiezele acelea minunate în care Craiova, Dinamo, Steaua ori Naționala de fotbal îi făceau să simtă că mai există speranță, că există viață dincolo de "Cortina de fier" a comunismului, că, undeva, în lumea bună, se vorbește, poate, elogios despre noi, că cineva se gândește la noi și la necazurile noastre, măcar atunci când reușim câte o mare performanță sportivă internațională.
Iar în ziua aceea de 15 noiembrie 1989 s-a vorbit de bine despre România. Dar nu despre România gri, a dictatorului Nicolae Ceaușescu, ci despre România frumoasă, a lui Emerich Jenei. Despre România lui Lung, despre România lui Dan Petrescu, Andone, Iovan și Rotariu, despre România lui Sabău, Gică Popescu, Lupu și Hagi, despre România lui Lăcătuș și Balint. Aveam nevoie de o victorie împotriva puternicei Danemarce a fraților Laudrup (echipa care peste trei ani avea să devină campioana Europei) pentru a ne califica la Campionatul Mondial din Italia 1990. Danezii aveau de partea lor avantajul moral, căci ne zdrobiseră cu 3-0 la ei acasă, "tricolorii" aveau în spate ambiția unei întregi națiuni. Știau ce se întâmplă în țară și știau că aveau ocazia să le aducă românilor una dintre puținele bucurii la care mai puteau spera. Meciul a început cum nu se poate mai prost: oaspeții conduceau cu 1-0, încă din minutul 5. Dar echipa lui Nea Imi a dat, atunci, proba caracterului său. A întors rezultatul până la pauză, prin Balint și Sabău, și a închis tabela la 3-1, tot prin Balint, în minutul 60, după care a ținut de rezultat o jumătate de oră, deși juca în 10 oameni!
Cine ne-a furat speranța?
Marea victorie împotriva Danemarcei avea să fie ultimul mare cadou făcut de echipa națională suporterilor săi în timpul comunismului. A venit Revoluția, iar "Nopțile magice" ale Giannei Nannini au devenit imnul neoficial al libertății noastre. Românilor nu le-a fost ușor nici în vara lui '90 (Mondialul italian s-a suprapus peste sângeroasa Mineriadă de la București), dar, cu atât mai mult, jocurile avântate ale "tricolorilor" din Italia, victoria împotriva URSS și egalul de colecție împotriva campioanei mondiale, Argentina lui Diego Armando Maradona, ne-au făcut să mai uităm de urâtul și de răul din jur. Și atunci, în Italia, și peste 4 ani, în Statele Unite ale Americii, și în 1998, în Franța. Ca orice echipă, "Generația de Aur" a lui Hagi a făcut și meciuri mai bune, și meciuri mai puțin bune. Dar nu s-a temut de nimeni, a jucat întotdeauna un fotbal de clasă și nu ne-a făcut de rușine.
Ce s-a ales, azi, de acea speranță care ne umplea sufletele în noiembrie 1989, în cel mai negru comunism? Ce s-a ales, azi, de bucuria victoriilor contra Argentinei și Columbiei din '94, ce s-a ales de mândria de a juca, de la egal la egal, la orice oră și în orice condiții, cu Anglia, cu Germania sau cu Portugalia? De ce acum, când, după 5 ani de criză economică profundă, România întreagă e sufocată de vești care mai de care mai proaste, când depresia pare să fi devenit boală națională, când politicul și administrația au instaurat, la toate nivelurile, dictatura incompetenței, de ce nu mai putem avea, măcar, bucuria simplă a unei victorii a echipei naționale de fotbal, marele magnet al emoției noastre colective vreme de zeci și zeci de ani? Ce s-a întâmplat, după retragerea generației lui Hagi, în relația dintre jucătorii Naționalei și milioanele de suporteri? Căci, dacă s-a pierdut ceva în anii din urmă, atunci s-a pierdut mai mult decât o calificare la un turneu final sau la altul, s-au pierdut, mai grav, încrederea și speranța...
Nopți groaznice
Victor Pițurcă a revenit pe banca echipei naționale în vara lui 2011. A încheiat campania de calificare la Europenele din 2012 exact așa cum a început-o predecesorul său, Răzvan Lucescu: mizerabil. Acum, la capătul unei campanii coordonate exclusiv de Pițurcă, după trei ani de mandat, România continuă să nu joace nimic: pierde fără drept de apel, la scoruri de neprezentare, cu echipele mari, de gabaritul Olandei sau Franței, joacă parcimonios cu trupe mediocre și se chinuie cu Andorra. Dacă ar fi fost evaluat după criteriile de performanță ale unui manager dintr-o firmă de top, care-și plătește șefii la nivelul la care este el plătit de către Federație, selecționerul echipei naționale ar fi fost dat afară, fotbalistic, în șuturi, de multă vreme.
Victor Pițurcă s-a dovedit incapabil să gestioneze capitalul uman (certuri și scandaluri continue cu jucătorii de valoare de la lot), e agresiv în relația cu cluburile care dau fotbaliști la Națională și cu impresarii jucătorilor, e imposibil de angrenat în acțiuni de marketing (arogant în relația cu presa și total absent în comunicarea cu suporterii), are mari probleme de etică și moralitate (condamnat la închisoare cu suspendare în celebrul caz "Valiza", de corupție în fotbal, în care Gigi Becali a și fost întemnițat, de altfel), e lipsit de criterii, când vine vorba de selecție, și e maestru al dublului standard în lucrul cu echipa (reguli care li se aplică unor jucători nu li se aplică altora). Ce echipă ar produce rezultate cu așa un manager? Sau, altfel spus, ce firmă și-ar permite să se joace cu reputația sa și cu așteptările a 20 de milioane de oameni, plătind incompetența cu 35.000 de euro pe lună?
Destinația: NICĂIERI
Gestionarea lamentabilă a finalului campaniei de calificare la Mondialul de fotbal din Brazilia - înfrângerea cu Turcia de la București, chinul cu Andorra și Estonia - apoi eșecul categoric din turul barajului cu Grecia au devoalat, o dată în plus, carențele de caracter și de calitate ale selecționerului Victor Pițurcă, cel pus acolo să facă diferența dintre o gașcă de băieți cu bani și ifose și o reprezentativă în adevăratul sens al cuvântului: o echipă de care suporterii să se simtă reprezentați, măcar prin atitudine, dacă nu întotdeauna prin rezultate. Marți, în returul cu Grecia de pe Arena Națională, 50.000 de oameni i-au dat lui Pițurcă un ultim cec în alb, în speranța unei minuni. Oamenii au crezut că, poate, în ceasul al 12-lea, selecționerul va reuși să le inspire jucătorilor săi motivația faptului că luptă pentru o țară întreagă și responsabilitatea emoției colective care învăluie echipa națională de fotbal. Deșarte speranțe, căci România a jucat mai împiedicat ca oricând! În afara golului marcat în prima repriză a turului de la Pireu, România nu a mai tras, în celelalte trei reprize rămase din dubla de baraj contra Greciei, nici un șut mai de Doamne-ajută. În vreme ce noi aveam de recuperat o diferență de două goluri, fazele cu adevărat periculoase apăreau tot la poarta noastră. Băieții s-au zbătut, neîndoios, dar ceva esențial i-a lipsit României. Acel ceva ce, în noiembrie 1989, nu le-a lipsit băieților lui Imi Jenei. Și ei jucaseră prost în deplasare, și ei s-au văzut conduși pe tabelă de către adversari la București. Dar, atât Jenei, cât și băieții lui au găsit ambiția de a merge mai departe, au reușit să se inspire din emoția tribunei, pentru a găsi drumul spre descătușarea golului. Acum, am avut nevoie de greci ca să marcăm și noi un gol... E încă una dintre definițiile neputinței Naționalei de fotbal antrenate de Victor Pițurcă și girate de incompetența președintelui Mircea Sandu, care nici măcar nu i-a impus ca obiectiv selecționerului calificarea la Campionatul Mondial de anul viitor. Să iei 600.000 de euro într-un an și jumătate și să nu ai nici o responsabilitate! Nu trebuie să te pricepi prea mult la fotbal ca să înțelegi că așa nu doar că nu ajungem la Rio, așa nu ajungem nicăieri.
Foto: MEDIAFAX (5)