Puțini plasticieni au influențat arta românească de după 1980 așa cum a făcut-o pictorul Marcel Bunea. "Nefârtații" pictați de el în 1984, cu o tușă intensă și dramatică, erau o provocare, un "NU" spus lumii sufocate de comunism. Un debut care a creat emulație artistică. Împreună cu sculptorul Mircea Roman și pictorul Christian Paraschiv, Marcel Bunea s-a instalat cu autoritate în elita "tinerilor revoltați" ai acelor ani. Și, dacă după 1989, Christian Paraschiv lupta să cucerească definitiv Parisul, iar Mircea Roman asalta Londra, Marcel Bunea a ales să se manifeste dezlănțuit în țară. Printr-un șir de experimente-spectacol, tulburătoare și profunde, el a încercat, la începutul anilor '90, să schimbe fața României cu mijloacele artei. Născut la Cisnădie, pe 20 martie 1952, într-o familie românească din acel fabulos spațiu de burg germanic, pictorul este pe jumătate moț. Seriozitatea educației nemțești, altoită pe dârzenia sufletului său de vlăstar al Munților Apuseni, a dat o combinație strălucită de artist deschizător de drumuri. Astăzi, Marcel Bunea este conferențiar la Universitatea Națională de Artă din București. Dar, în tihna suverană a atelierului său din Pangratti, artistul s-a întors la pictură, marea lui dragoste. Vă propun un dialog despre forța visului și focul creației, desfășurat în liniștea umbroasă a unui loc în care arta mare este la ea acasă. Un dialog ce avea să-mi dezvăluie o viață spectaculoasă și intensă, trăită cu frenezie spre ideal. La fel ca și arta lui Marcel Bunea.
Cetatea copilăriei
- Dragă Marcel Bunea, te-ai născut la Cisnădie, printre sași. Cât de neamț a devenit pictorul din tine?
- Pentru mine, copilăria a fost vârsta de aur. M-am născut la Cisnădie, cu un an înaintea morții lui Stalin, și poate că și asta a contat mai târziu. Părinții mei au ținut să fac școala germană din orășel, chiar din clasa întâi. Prima mea învățătoare a fost Frau Petri, de la care-am primit lucruri elementare de educație: disciplină, curățenie, seriozitate. Am copilărit într-un spațiu multicultural, cu foarte mulți sași. Eram printre puținii români din clasă. Prin curte și pe stradă, ne jucam cu toții împreună: sași, români și unguri, așa că n-am prejudecăți naționaliste. Și îmi mai amintesc ceva interesant. În anumite zile, plecam de la școală ca să facem ore de religie cu pastorul evanghelic. Eu fiind ortodox, preotul luteran ne preda Biblia în românește. Ieșeau atunci conversații și discuții libere, cu niște copilași. Asta se întâmpla în anii crunți, '50-'60. Mă mir și azi cum de tolera puterea comunistă de atunci aceste lecții de religie. Era o formă de libertate extraordinară pentru vremea aceea. Cu atât mai mult că sașii fuseseră persecutați după război, aproape că nu exista familie care să nu fi fost deportată în Rusia. Și îmi mai amintesc din copilăria mea la Cisnădie și micile cadouri de Crăciun sau de Paștele sașilor, cadouri pe care ei le făceau, fără prejudecăți, tuturor copiilor, că erau nemți sau români ortodocși. De altfel, eu și vin dintr-o familie de preoți. Bunicul meu, Dimitrie Bunea, a fost preot ortodox la Sadu. Și a fost militant pentru Unirea Transilvaniei cu România. Pentru asta a fost băgat un an în pușcariile austro-ungare.
- Lângă Cisnădie se afla și cetatea veche a Cisnădioarei. Ai copilărit și la umbra ei?
- A fost cetatea copilăriei mele! În anii '60-'70, era aproape ruină, doar zidurile nu erau căzute. Biserica cetății are o valoare inestimabilă, este o bazilică pur romanică, singura din România; dar era părăsită și ea, nu se mai slujea acolo de sute de ani și sașii mergeau la cealaltă biserică, din Cisnădia de Jos, de lângă cetate, la Subcetate, cum i se zice. Dar chiar și în ruine, cetatea respira un aer impunător și romantic. Și eu am o doză de romantism care mi-a rămas, poate, și de pe când hălăduiam și mă jucam toată ziua, în curtea din jurul bazilicii, prin cetate. Cisnădie era și el un orășel mic și cochet, foarte aproape de Sibiu, cu care seamănă cumva. Aceeași arhitectură veche, germană, într-un burg vechi de 800 de ani. Ce mă frapa în copilărie era că, deși îi despărțeau doar 3 kilometri, un sas din Cisnădie nu se putea înțelege cu un sas din Cisnădioara! Vorbeau dialecte total diferite, așa că foloseau germana literară ca să se poată înțelege. Cei de la Cisnădioara veneau dintr-o zonă flamandă. Cunoșteam, de pildă, în Cisnădioara, o familie care se chema La Fleur - nume cu rezonanță franceză. Mult mai târziu, când am ajuns în Luxemburg, nu-mi venea să cred, mi se părea că sunt iar între sașii mei. Pentru că mare parte din sașii din sudul Transilvaniei și mai ales din Mărginimea Sibiului au venit de acolo. Magia acestei copilării petrecute cu sașii m-a influențat profund. Poate și firea mea mai reținută și puțin prea serioasă s-a format tot atunci. Pe de altă parte, mă simt bine în România și n-aș pleca niciodată din țară, cu toate problemele și nemulțumirile mele de aici.
- Ce alte locuri și întâmplări ți-au mai marcat copilăria?
- Tata a fost notar și, în 1947, după instaurarea Republicii, notariatele private au fost desființate. Tata a rămas un biet funcționar la Primăria din Cisnădie. Dar, printr-o bizară coincidență, tata semăna bine cu Stalin! Așa că politrucii n-aveau curaj să se atingă prea tare de el, chiar dacă foștii notari, la fel ca și preoții, erau persecutați. Ceea ce nu îl oprea dimineața la șase, când începeau emisiunile - Deutsche Welle, Europa Liberă, Vocea Americii - să fie lângă radio. Și seara la fel, santinelă! Exemplul lui m-a educat să nu cred în comunism. Dar nici o copilărie abundentă n-am avut, pentru că salariile părinților mei erau de mizerie, mama fusese învățătoare într-un sat de munte, la Șoșoiești, Vadul Moților, în Munții Apuseni. Iar asta-i altă poveste, că m-am dus și acolo, în fiecare vacanță, începând de la doi ani. Un tărâm fabulos: un vârf singuratic de munte, cu doar patru case, Arieșul curgea undeva jos, printre păduri și miriști, și casa bunicii, umbrită de-un paltin imens, pe care îl am și azi în suflet.
Pictor în podul cu porumb al bunicii
- Când ai început să desenezi și să pictezi, Marcel Bunea? Ai avut vreun mentor?
- Am fost atras de mic de desen, ca orice copil. Dar am avut șansa ca directorul școlii de la școala germană din Cisnădie, Eugen Bocșa, pasionat de pictură și el, să vadă că eram preocupat tare de desen. Desenam tot timpul, chiar și când nu trebuia, la ore. Așa că a convins-o pe mama să mă trimită la Școala de artă din Sibiu. Acolo am cunoscut un profesor tânăr, care avea să-mi influențeze decisiv destinul. Era neamț, îl chema Walter Andrea Kirchner și, prin clasa a opta, mi-a văzut niște lucrări și am început să am dialoguri dense cu el. Profesorul Kirchner a contat mult pentru viața mea de artist, pentru că era deschis spre arta nouă și mai și citea mult. Așa că m-a canalizat spre niște lecturi de foarte bună calitate, pe care nu le aveam la școală. Fiind neamț, primea și reviste de artă din Germania, așa că el a fost contactul meu cu arta occidentală de atunci. Astfel, m-a influențat mult, căci interesul meu a fost canalizat mai puțin înspre arta noastră și mai mult spre ce se întâmpla în Vest. Iar asta a picat pe un teren pregătit, pentru că noi am fost prima generație cosmopolită de după război; generația formată în anii '70, care a ascultat jazz și muzică britanică, Deep Purple, Led Zeppelin, Emerson Lake&Palmer. Și simțeam că arta vizuală din Vest e foarte apropiată de muzica aia care ne vrăjea.
- Cum erai tu, atunci, artistul adolescent din Sibiul anilor '70?
- Când aveam 15 ani, tata a murit. Eram în clasa a XI-a și am avut, ca orice copil sensibil, un șoc destul de puternic. Așa că am început să nu-mi prea mai văd de școală. În schimb, mi-am văzut de pictură, în care-mi găseam refugiul și liniștea. Începusem să plec dimineața și mă duceam în atelierul mentorului meu, Walter Kirchner, că el habar nu avea că eu chiuleam de la liceu, ca să lucrez acolo, la el. Și, la trei-patru zile, mai trecea prin atelier și se mira: "Când ai lucrat atâta?" Iar eu tăceam mâlc. Până mi s-au adunat 150 de absențe și dirigintele a chemat-o pe mama și a făcut-o cu ou și cu oțet: "Sunteți cadru didactic și nu vă interesează copilul dvs.!". Mama, biata, a leșinat, că acasă eu eram oarecum cumințel, nu eram răzvrătit. Până la urmă, ai mei, dând o șpagă la Cluj, au făcut să fiu primit la Liceul de Artă de acolo. Și unde, de ziua mea, pe 20 martie, am primit un album Modigliani. Îmi plăcea mult Modigliani, așa că stăteam în ultima bancă, foarte concentrat pe album. Profesoara a venit, m-a scuturat și m-a întrebat ce fac acolo. "Te uiți la femei goale?". Atât a înțeles profesoara de matematică dintr-un liceu de artă, din Modigliani. Eu m-am supărat, mi-am luat hainele și am plecat. Și dus am fost de la școală! Am stat trei săptămâni pe la niște colegi, ai mei n-au știut unde sunt și, până la urmă, am fost exmatriculat. Întrunită în consiliu de urgență, familia m-a exilat, drept pedeapsă, sus pe munte, la bunica din Apuseni. Un unchi de-al meu, om inteligent, mă ducea în fiecare săptămână la Câmpeni, în librării. Îmi cumpăra tot ce voiam, și cărți, și culori, și cartoane. Și lucram în podul bunicii. Era așa, un maldăr uriaș de porumb, pe care stam toată ziua singur. Pictam și citeam, n-aveam nicio grijă. Au fost luni extraordinare. Apoi, situația mea s-a înrăutățit. Mai întâi, au încercat să mă convingă că trebuie să fac liceul silvic din Câmpeni, să nu mai ajung la Sibiu să fac artă. Îmi luaseră și hainele de silvicultor, îmi luaseră și pantofii, iar acolo, totul era muncă brută. Familie severă, ce mai. Și, la un moment dat, am găsit prin pod niște pantofi vechi și scâlciați, urâți de tot. I-am aranjat frumos, mi-am făcut din cânepă niște șireturi, că nu aveau nici șireturi, și mi-am făcut o pereche de pantofi acceptabili. Mi-am călcat și hainele alea de pe mine, de ogradă, mi-am luat picturile sub braț într-o mapă și am plecat la drum, fără niciun leu. Am coborât dealul, până la Câmpeni, cam 10 kilometri, m-am urcat în cursa locală, nu mi-a zis nimeni nimic, și m-am dus la o rudă din Câmpeni, să nu mă vadă nimeni, și aia mi-a dat 25 de lei. Erau puțini ca să ajung până la Sibiu. Dar tocmai pleca o echipă de fotbal din Câmpeni la Alba Iulia, și l-am rugat pe antrenor să mă ia cu ei. Și de la Alba Iulia cu ăia 25 de lei, am ajuns acasă, cu trenul. Era trei noaptea când am intrat în casă și mama a înțepenit, nu-i venea să creadă că-s eu. Și i-am zis: "Al cui sunt eu? Ori stau aici, ori plec în lume". Când m-am întors din exilul din Apuseni, venisem cu un maldăr de 20-30 de picturi mari. Și când le-a văzut profesorul de pictură, s-a dus la director și așa m-au reprimit la Sibiu, la Liceul de Artă.
Tinerii revoltați
- După ce ai terminat Academia de Artă din București și ai debutat în anii '80, ai devenit repede un lider stimat și în vogă al generației optzeciste de plasticieni. Anii '80 sunt ani de referință în istoria artei românești. Cum îi vezi acum?
- Îmi amintesc de perioada aceea cu mare neplăcere. Era o atmosferă tensionată între artiștii din generațiile mai vechi și tinerii artiști, cei până în 35 de ani. "Tinerii revoltați" expuneau la Atelier 35, galeria din subsolul Galeriilor Orizont, care din păcate nu mai există azi. Optzecismul în plastică a fost, în primul rând, o atitudine. Una care nu convenea nici politicienilor, nici artiștilor cu concepții mai tradiționaliste. Și cenzura era dură, scăpau foarte puține expoziții de calitate, deși nu toate erau proteste politice, ci era un alt tip de estetică, dar deloc înghițită de etica roșie. În 1984, am început să lucrez la o serie de picturi pentru prima mea expoziție. Erau 12 picturi și 12 bâte, de fapt. Mi-am numit expoziția "Nefârtații". Sunt spiritele răului în mitologia populară românească. Voiam să spun că noi nu suntem frați cu acei "băieți cu ochi albaștri", cum îi numeam. Apoi a început calvarul. Cu mare greutate, după ce am fost refuzat de mai multe ori, am reușit să obțin aprobare de la Uniunea Artiștilor Plastici. M-au încurajat atunci și Magda Cârneci, și pictorul Octav Grigorescu, care era unul dintre vicepreședinții Uniunii. Asta, după ce alt pictor din conducere îmi explicase, cu jumătăți strecurate de frază, că Atelier 35 era chiar vizavi de Comitetul Central, un motiv pentru ei de-a se feri. La vernisaj, am mai trăit o întâmplare nostim-amară. A venit un domn la mine (era securist) și m-a întrebat care-i legătura mea cu "Nefertiti". "Nicio legătură, e vorba de nefârtații din mitologie" - i-am răspuns și l-am lăsat în plata Domnului.
- Ai mai avut încercări grele și la următoarele expoziții din acei ani?
- Am avut multe pățanii! După expoziția mea cu "Nefârtații", Călin Dan și Magda Cârneci au făcut la Orizont o expoziție care s-a numit Alternative, unde am fost și eu invitat, între alți 10-15 artiști, toți din generația '80. Și după vernisaj, în trei zile, a fost închisă expoziția! "Nu-i corect politic ce se întâmplă acolo" - au zis. Bag seama, începuseră să sufle și-n iaurt. Dar a ieșit așa, un pic un scandal atunci. De fapt, expoziția aceea a fost o consecință a evenimentelor de la Sibiu, din '86. Atunci s-a întâmplat așa. Artista Ana Lupaș, profesor la Institutul de Artă din Cluj, a gândit o expoziție a artiștilor tineri, mai ales în zona alternativă. Au fost două secțiuni. Câțiva artiști tineri, care își făcuseră un nume și lucrau cu alte medii decât cele tradiționale, cum ar fi pictura și sculptura, și pe lângă ei, alți câțiva, mult mai tineri, proaspăt absolvenți. Totul s-a desfășurat în orașul Sibiu, ca un mic festival. La Muzeul Farmaciei, într-o pivniță, câțiva artiști foarte cunoscuți pe atunci, ca de pildă Teodor Graur, Constantin Petrașchievici și Cristian Ruță de la Cluj, au experimentat acolo cu diverse materiale plastice alternative. Și în timpul unei demonstrații a lui Alexandru Antic, a venit securitatea și a pus chepenguri - că nu erau decât niște scări improvizate, de coborât în pivnița Muzeului Farmaciei. Pe pictori întâi i-au închis, apoi au scos toate filmele din aparate, și au urmat după aceea interogatoriile. Eu eram cu prietenul și fostul meu coleg de liceu, Reinhrardt Wörner, care venise din Germania. Și ăia ne-au luat buletinele, au început să ne interogheze și notau absolut tot, ca la carte. Abia târziu au descoperit că el era cetățean german, și deja dădeau în alte alea, un conflict diplomatic. Dar n-a fost ultima mea experiență grea. S-a mai întâmplat, când am făcut o expoziție la Casa Schiller, Șase pictori, șase sculptori, în 1988. Acolo a debutat și sculptorul Mircea Roman. Am deschis expoziția, erau 12 artiști buni - dar n-au ținut cont de asta și a treia zi au închis-o. A trecut un domn general de securitate și a zis că publicul nu e pregătit pentru lucrări ca acelea. "Acuma se închide, da? De mâine nu mai intră nimeni!" - a ordonat.
- După 1989, te-ai simțit descătușat?
- Să știi că eu am avut întotdeauna libertatea mea interioară. De aceea n-am ținut cont de succes. Mi-am văzut de ale mele cum am considerat de cuviință. Împotriva valului sau paralel cu el. Și am avut tăria să-mi urmez calea.
Crucea de pâini
- La începutul anilor '90, ai făcut o serie de experimente artistice pline de originalitate și cu impact social. Cel mai tulburător a fost "Pâinea și Vinul", de la Teatrul Național. De ce te preocupau aceste simboluri biblice?
- La prima mea vizită în Germania, în 1990, am fost șocat când am văzut că pâinea nevândută se strângea și se dădea la porci, pur și simplu. Asta m-a marcat, pentru că plecasem dintr-o țară în care erau cozi imense la pâine, chiar și imediat după '90. Eram șocat de ce se întâmpla cu abundența de acolo și mai ales cu pâinea, care este și un simbol. Pâinea și Vinul, din 1992, a fost un proiect în două părți, pe care l-am făcut cu Reinhardt Wörner, care pe atunci era sculptor în Germania. Acțiunea a avut loc la Karlsruhe, într-o curte interioară, cu un zid din cărămidă aparentă, iar noi am construit un turn din pâinile care se aruncau. A fost modul nostru de a protesta. Am repetat experimentul și la București, unde evenimentul a fost un semnal foarte puternic pentru arta de atunci. În Sala Rondă a Naționalului, am făcut o cruce uriașă, din 5000 de pâini. 5000 de pâini proaspete, rotunde. Trei poeți de marcă - Traian Coșovei, Ion Stratan și Gheorghe Iova - au citit câte un text. Și totul cu orgă, pe muzică de Bach. Crucea aceea de 5000 de pâini și triunghiul poeților, amândouă simboluri biblice puternice, la fel ca și vinul, care a fost așezat și el în triunghi. Surpriza mare a fost prezența unui număr absolut impresionant de oameni, veniți la vernisaj. Și oamenii au luat forma crucii. Acțiunea s-a transmis în direct, la radio, și lumea se adunase, blocase lifturile și scările. Oamenii beau toți vin, cu parcimonie, din niște boluri uriașe de sticlă, pe care și le dădeau înfrățiți, din mână în mână, și rupeau din câte o pâine, ca la o împărtășanie mireană, prin artă. Au fost peste 2000 de oameni. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată la un vernisaj românesc.
- Ultima ta expoziție din recitalul pâinilor a fost la Galeria Galateea, în 1994. Se chema "La moartea unui prieten". Erau niște pâini bătute în cuie, pâini răstignite, așezate în triunghi. Un mesaj hristic puternic.
- Am făcut expoziția aceea la moartea tânărului critic de artă Andrei Pintilie. Am vrut să-mi exprim prin artă tristețea pentru dispariția lui. A fost cel mai important critic al generației noastre. Din păcate, s-a sfârșit mult prea devreme.
- Cum de ai renunțat la aceste evenimente spectaculoase și dramatice?
- Am sperat atunci că, prin ce fac, ceva în concepția noastră națională se va modifica. Dar am fost naiv. 2000 de oameni care au venit la "Pâinea și Vinul" meu n-au fost de-ajuns ca să poată schimba România mai repede. Ceea ce am făcut eu atunci a fost în zadar. Poate fi și motivul pentru care am revenit la pictură.
Darul lui Dumnezeu
- Cum pictezi tu, Marcel Bunea? Astăzi se pictează altfel decât acum 100 de ani?
- Arta nu e numai inspirație. Înseamnă să-ți închegi gândurile într-un proiect dus până la capăt. Un artist al secolului 21 nu mai poate lucra numai din talent. Trebuie să fie dublat și de un intelectual. Dar eu cred că arta nu poate exista fără emoție, sensibilitate și mesaj interior. Cum cred și că pictura va reveni în forță, după atâtea experimente ale ultimelor decenii. De aceea, eu nu fac concesii. Fac ceea ce cred eu. Îmi urmez calea interioară, fără să țin cont de succese ieftine sau de piața de artă.
- Ca profesor la Universitatea Națională de Artă, ce spui despre studenții tăi?
- Am încredere în ei. Mai întâi, pentru că ei au o deschidere mult mai mare decât am avut noi, școala cred că este mult mai modernă, mai conformă cu timpul pe care îl trăim. Dar ei sunt și copii foarte foarte talentați. Cei care vor să facă cu orice preț artă sunt foarte tenaci. Unii dintre ei, de pildă, vin la Universitatea de Artă după ce au absolvit facultăți mult mai pragmatice. Și fac facultatea plătind-o, pentru că sunt dedicați cu totul artei.
- Ești un bărbat foarte atrăgător. Cum ai reușit să împaci arta cu dragostea?
- Nu sunt convins că sunt o victorie a naturii. Dar am fost apărat mereu și de firea mea timidă. Ea m-a îndreptat mai degrabă spre atelier decât spre pat.
- Te-ai căsătorit de curând cu o pictoriță de elită a Timișoarei, și ea profesor la Universitatea de Artă de acolo, Dana Constantin. Cum faceți casă împreună?
- Soția mea este un om deosebit și un artist apreciat. În 2013, am făcut două expoziții la Galeria Dana de la Iași și la Muzeul Brukenthal. Ne completăm și în artă, și în viață. Și ne mai leagă și faptul că suntem profesori la universități de artă. Ea la Timișoara, iar eu la București, deci nu avem timp să ne plictisim. Deși de abia așteptăm să putem fi odată împreună, definitiv. Dana este cea mai importantă femeie din viața mea. Mă stimulează pozitiv, lucrăm împreună, discutăm despre arte. Este femeia vieții mele. Dumnezeu m-a ajutat.