La 3 noiembrie d-l profesor Paul Cornea a împlinit 90 de ani și tot atunci a apărut această carte în care, incitat de întrebările lui Daniel Cristea-Enache, rememorează principalele secvențe ale vieții sale de până în 1989. Volumul e de mare interes nu doar pentru numeroasele generații de studenți, masteranzi și doctoranzi de la Litere cărora le-a marcat formația profesională, mai ales într-o epocă în care la catedrele universitare puțini erau cei de calitatea lui intelectuală și cu talentul lui pedagogic. Din anii îndepărtați când i-am fost studentă îi păstrez admirație pentru felul în care reușea să ne facă vie și tangibilă epoca pașoptistă, dar și afecțiune pentru bunăvoința din discuțiile particulare, pentru generozitatea cu care ne împrumuta cărți greu de găsit pe atunci, pentru civilitatea, echilibrul și bunul gust pe care le impunea prin comportamentul său. Ne ridica stacheta la nivelul performanței, ne învăța după propriile lui criterii axiologice cum să ne luăm avânt, iar dacă treceam pe sub ea, ne încuraja să perseverăm, relevându-ne erorile. Cordial fără familiaritate, tobă de carte și pasionat de ea, profesorul nostru miza în aceeași măsură pe rigoare și sensibilitate, pe știință și creativitate. A fost și este pe cât de exigent, pe atât de fermecător și de aceea insuflă celor ce îl cunosc pe cât respect, pe atâta (ei, da) iubire. E neschimbat și la 90 de ani, respiră aceeași energie tinerească și aceeași curiozitate față de tot ce se întâmplă în plan cultural, politic și social, la noi și în lume, și-a păstrat umorul și cumpăna dreaptă a evaluărilor. O personalitate la care ne putem raporta excesele pasionale legate de situațiune. Ajunge să ne întrebăm "ce ar spune domnul profesor despre asta?" pentru a pune bemolii raționali judecăților noastre și a lua distanța critică necesară. Știind din proprie experiență că sentimentul de apartenență poate fi adesea exclusiv și, cum să spun?, excluzător, Paul Cornea și-a conceput această carte autobiografică într-o finalitate pedagogică: "Socoteam că restituirea onestă a parcursului meu existențial va fi de folos tuturor celor ce-mi ignorau antecedentele și intimitățile (...) Îndeosebi mi se părea că povestea căderii în eroare și a edificării mele laborioase va putea fi utilă tinerilor, celor lipsiți de percepția directă a ceea ce s-a petrecut înainte de 1990, tentați uneori să judece expeditiv și nechibzuit, sub ademenirea idealității unui program care, în ciuda tuturor evidențelor negative și a demascărilor, e departe de a-și fi irosit potențialul atractiv". Tonul ales pentru reexaminarea evenimentelor vieții sale publice și profesionale este al unei relatări sobre și scrupuloase, care privilegiază exactitatea documentară evitând anecdoticul, portretistica și reconstituirea de "scene" (deși, în rarele ocazii când o face, acestea sunt savuroase). Întreg demersul urmărește modul cum i se fisurează treptat tânărului comunist încrederea în utopia fondatoare pe măsură ce îi trăiește transpunerea în realitate, până la dumirirea deplină asupra nocivității ei practice, atât pentru societate, cât și pentru individ. Cartea devine astfel o contribuție prețioasă la procesul comunismului, depoziția dinăuntru a unui actor-martor care a înțeles și a refuzat de la un moment dat să mai participe la minciuna totalitară, renunțând la privilegii pentru a se dedica vocației sale de profesor, istoric și teoretician literar. "Ce a fost - cum a fost" ilustrează modul cum s-au reflectat convulsiile istoriei din secolul XX asupra unui veritabil cărturar, înregimentat ideologic încă din adolescență și ale cărui iluzii se văd contrazise brutal în anii '50-'60. Există și în Occident o listă lungă de intelectuali care în tinerețe, din idealism, au fost adepți ai extremei stângi radicale, pentru ca apoi să trăiască drama lămuririi sub șocul faptelor și să-și renege angajamentul politic inițial. Domnul profesor Paul Cornea, care a ocupat funcții înalte în cultură în anii '50, își relatează parcursul fără vanitate și cât mai aproape de adevăr, astfel încât cartea lui devine un document istoric și uman de primă mână. El nu inventează nimic, mai curând inventariază adevăruri despre cei 40 de ani de comunism românesc.
Roberto Bolano, "Detectivii sălbatici", traducere și note de Dan Munteanu-Colan, Ed. Leda, grupul editorial Corint (tel. 021/319.88.22), 768 p.
Citisem mai de mult că Roberto Bolano e un nou mit al literaturii de limbă spaniolă. Scriitorul chilian care și-a petrecut tinerețea în Mexic, a vagabondat prin lume și a sfârșit prin a se stabili într-un sat de pe Costa Brava catalană, a trăit doar 50 de ani (1953-2003). Publicase și înainte câteva volume de proză scurtă (avem în românește Convorbiri telefonice, despre care am scris aici) și romane (Anvers a fost tradus acum doi ani, tot la Leda), dar abia în 1998, odată cu Detectivii sălbatici, a produs acea revelație majoră, de separare radicală de literatura boom-ului latino-american din anii '60 și deschidere a unui nou drum. Acum avem în sfârșit în românește această carte legendară, tradusă de Dan Munteanu Colán, care știe ca puțini alții să respecte timbrul vocii unui autor, făcându-l să sune firesc în limba noastră. Cu siguranță e nevoie de talent pentru a demonta și remonta în românește frazele încărcate de sensuri, iar Dan Munteanu e foarte talentat. Vă mărturisesc că, deși mă entuziasmez adesea, de mult n-am mai avut o asemenea beție a lecturii ca în zilele și nopțile petrecute cu Detectivii sălbatici, iar această încântare e și la îndemâna dvs. Totul e suprinzător de nou, de la construcție și stil la senzația că Bolano pune totul în joc, viața lui însăși, încrederea disperată în literatură împinsă până la marginea vidului, refuzul asimilării în sistem, triada tinerețe-iubire-moarte, dezamăgitoare și ea. Impresia cea mai puternică e că radicalul Bolano face exerciții funambulești deasupra abisului, scriind o altă Carte a neliniștirii în care personaje pierdute, dezrădăcinate, plutesc în derivă prin lume. Mânate de mâncărimea din adâncul ființei lor, în căutarea unui sens de negăsit. Structura romanului e concepută ca o instalație care să poată susține lumea lui grea, cu zeci de personaje intersectate în doar puține puncte, dar care, împreună și din fragmente necronologice, compun magistral povestea. Începutul și sfârșitul sunt relatate la persoana I, sub formă de jurnal, de un adolescent cu înclinații de poet, Garcia Madero, care în 1975 se apropie de un grup de tineri poeți din Mexico, strânși în jurul lui Ulises Lima și Arturo Belano, fondatori ai unui nou curent literar sud-american, realvisceralismul. Lumpenpoeții troțkiști cu păr lung, obsedați de literatură, experimentează totul - sex, alcool, droguri, primejdii - pentru a-și anestezia neliniștea, frenezia, furia. Pe toți "îi doare sufletul" și își caută leac în exprimarea poetică pe care și-o vor tipărită în propria revistă. La un moment dat, în 1976, chilianul exaltat Arturo Belano și calmul autoritar Ulises Lima dispar în Nord, în deșertul Sonora, unde plecaseră în căutarea unei misterioase poete din avangarda anilor '20, Cesaréea Tinajero, decretată de ei o precursoare a realvisceralismului. Jurnalul lui Madero ocupă primele 160 de pagini și introduce o serie de personaje, fiecare cu ciudățeniile lui, dar și atmosfera capitalei mexicane din acei ani. De aici înainte, în peste 500 de pagini, sunt consemnate mărturiile a zeci de bărbați și femei care la un moment dat i-au întâlnit pe Belano sau pe Lima la Barcelona, Paris, Tel Aviv, Viena, în Angola, Ruanda sau Nicaragua. Din poveștile lor se conturează odiseea celor doi scriitori care își caută un loc unde să le placă să trăiască, dar nu găsesc nici unul. Revoluționarismul lor literar și politic se degradează în pesimism și irosire. În 1996, soarta realvisceraliștilor e pecetluită: unii au murit, alții s-a adaptat la convențiile sociale disprețuite în tinerețe, altora li s-a întunecat mintea spre nebunie sau curaj sinucigaș, precum "detectivii sălbatici" Lima și Belano. Efectul de zoom al unor mărturii aduce în prim-plan scene extraordinare care refigurează identitatea personajelor și ne arată fragilitatea adevărului despre un om, fragilitatea minții omenești înseși. Roberto Bolano știe să povestească simplu complexitatea lumii, folosind și psihologia comportamentului, dragă autorilor de romane polițiste, enigma, ironia, suspansul, parabola și metafora și multe alte figuri topite cu artă în aproape 800 de pagini de emoție intensă. Detectivii sălbatici e un roman din categoria de citit neapărat.
Erik Orsenna, "Pe drumul hârtiei. Mic manual de mondializare. III", traducere de Silvia Colfescu, Editura Vremea (tel. 021/ 335.81.31), 320 p.
Cu o bibliografie vastă, în care alternează romane (pentru unul din ele, Expoziția colonială, a primit în 1988 Premiul Goncourt), cărți simpatice care au ca temă gramatica, eseuri pe teme de actualitate și literatură de călătorie, Erik Orsenna, membru din 1998 al Academiei Franceze, e unul dintre cei mai populari autori din Hexagon, pe deasupra și militant ecologist. Micile sale manuale de mondializare - unul despre viitorul apei, altul despre drumul bumbacului și cel pe care vi-l recomand azi - au toate legătură și cu preocupările pentru protejarea mediului și cu cele pentru avantajele și dezavantajele mondializării. Un subiect despre care se discută mult și în contradictoriu, cu întrebări și statistici care vor să arate cât de bună sau cât de rea este uniformizarea globală a producției și consumului, azi. Se uită însă că dintotdeauna lumea a tins spre alte orizonturi de cunoștințe, spre transferul și transplantarea acestora din spațiul originar în contexte geografice și istorice diferite. Umanitatea a realizat mereu "schimburi", a trăit din ele, a pariat pe aceste "jocuri ale schimbului" cum le numea istoricul francez Fernand Braudel. Prin schimb s-au răspândit produse specifice ale unor anumite arii socio-culturale, s-au satisfăcut aspirații și nevoi, s-au impus idei și lucruri de care se bucură acum lumea toată. Istoria umanității consemnează existența unor "drumuri" ce au facilitat schimburile și intrarea produselor din zone diferite în circuit mondial. "Drumul mătăsii", alături de altele - al sării, al fierului, vinului etc. - a rămas în memoria omenirii ca o apropiere între popoare și culturi, între viziuni asupra lumii și manifestări civilizaționale cotidiene. Azi e clar că lumea își reia mereu drumurile, făcând din mondializare un proces inevitabil, cu nenumărate beneficii, dar și primejdii. Un astfel de drum, cel al hârtiei, e refăcut de Erik Orsenna în foarte instructiva și agreabila carte, bine tradusă de Silvia Colfescu. El a început, se pare, în China antică, înainte cu câteva secole de era noastră. Până la un moment dat, drumul hârtiei s-a confundat cu cel al mătăsii (și al altor produse ce o însoțeau - bronz, fier, mirodenii, ceramică) pentru care se primea la schimb aur, sticlă sau lână. Dar aceste schimburi trebuiau consumate. În deșertul Taklamakan, pe care negustorii chinezi trebuiau să-l străbată, nu existau vegetația Nilului care a făcut posibil papirusul, nici pășunile Europei, ce hrăneau animale din pielea cărora s-a făcut pergamentul. Socoteala cantităților de produse vândute sau cumpărate era notată pe o suprafață lisă, obținută din zdrobirea unor fibre vegetale (cânepă, in, bambus). Uscăciunea deșertului făcea ca hârtia, căci despre ea e vorba, să reziste mult în timp. Alături de busolă, praf de pușcă și tipar, ea a stat la baza ridicării civilizației chineze. Căci pe hârtie chinezii și-au scris nu doar afacerile, ci și credințele, ideile despre lume, percepțiile și fantazările, păstrate apoi în biblioteci, ca depozite ale memoriei colective. Orsenna reface drumul hârtiei din China până în Samarkand, trecând prin oazele și popasurile în care urmele ei manuscrise s-au păstrat. De la Samarkand, aproape de locul unde armatele chineze s-au ciocnit, la câteva secole după inventarea hârtiei, cu cele arabe, drumul invenției se schimbă. Prin arabi, hârtia începe campania de cucerire a Europei. După un prim moment de respingere (venea de la păgâni), europenii o adoptă și încep să o producă în diverse feluri și în cantități tot mai mari. Morile de hârtie și apoi fabricile au răspuns nevoilor primei revoluții industriale, au potențat-o - prin răspândirea în masă a cunoștințelor tipărite - și au impus apariția unor industrii conexe - ambalaje, bani, igienă, tapete etc. Producția s-a rafinat și s-au diversificat enorm sorturile de hârtie. Materia ei originară s-a schimbat, lemnul a devenit materia primă și păduri întregi au fost defrișate în marșul triumfal al hârtiei prin viețile oamenilor. Foamea de hârtie a născut adevărați mamuți industriali în Europa și Asia, în America de Nord și de Sud. Erik Orsenna parcurge magistrala pe care s-a înscris hârtia, surprinzând nu doar efectele benefice ale producerii ei (de la cărți la, să zicem, hârtie igienică) ci și efectele cu bătaie lungă asupra mediului ale despăduririlor sălbatice, menționând că există și soluții ecologice. Întreaga carte e scrisă captivant, cu pasaje savuros-picante, cu informații inedite surprinzătoare și cu o eleganță tipic franțuzească.