Nu mai plânge din pricina mea. Ai grijă de copilul tău"
Mama pretinde că ar fi simțit-o pe bunica ei, îndată după ce a murit. Ca pe un suflu de aer rece, care a străbătut brusc încăperea. Ca pe un spirit care își lua rămas-bun. Mama mi-a istorisit toate astea la o ceașcă de cafea, iar eu am zâmbit, gândindu-mă că morții nu mai au nimic de spus, cu atât mai puțin nouă, celor vii. Soarele ne privea vesel prin fereastră, păsărelele cântau viața și eu aveam tocmai atunci niște zile bune, chiar foarte bune. Zile din acelea, când ești imun la tristețe, când nu găsești timp pentru moarte și poveștile ei. Dar mai târziu, mi-a fost dat să trăiesc și altfel de clipe, când inima mi-a devenit vulnerabilă și nu s-a putut apăra de durere. Într-o asemenea zi mi-a bătut la ușă moartea însăși: femeia în grija căreia mă lăsa mama când trebuia să plece la muncă, femeia care mă înconjurase cu dragoste vreme de zece ani, ca pe propriul ei copil, murise... Margareta, locțiitoarea mea de mamă, cum s-ar zice. Cea care îmi ștergea lacrimile și mă îmbrățișa, ori de câte ori veneam la ea în fugă, cu genunchii juliți, după ce mă cățărasem pe undeva și căzusem, cea care îmi croia din resturi de stofă rochițe elegante pentru păpuși și le cosea la mașina ei veche îmi băga pe furiș în ghiozdan o pungă cu fursecuri și bomboane, îmi dăruia cu generozitate din timpul ei oricât aveam nevoie, iar după ce m-am măritat, a venit să mă viziteze în micuțul apartament unde mă mutasem cu soțul meu. Ne-a adus un borcănel cu miere și nesfârșita căldură a inimii ei iubitoare.
Iar acum, căzuse fulgerată în baie. Pur și simplu. Un cheag de sânge în creier, mi-a spus nepoata ei. A mai trăit o oră-două, la spital, apoi s-a dus. Cu o săptămână înainte, încă vorbisem cu ea la telefon. O anunțasem că sunt însărcinată și i-am simțit în voce fericirea. Sarcina mea trebuie să i se fi părut o mică victorie. Singurul ei copil murise la naștere - și iată că, acum, avea șansa de a deveni, totuși, bunică. Sau locțiitoare de bunică. "S-a bucurat așa de mult", mi-a adeverit și nepoata. "M-a sunat imediat, ca să-mi spună". Iar acum, tot acel entuziasm se spulberase. Ea nu mai exista.
Bineînțeles că am plâns. Lacrimile îmi picurau în ceașca de cafea, dimineața. Se porneau să curgă seara, când mă așezam într-un fotoliu, să mă odihnesc. Niciodată în viața mea nu simțisem moartea atât de aproape.
Copilului ascuns în pântecele meu care nu apucase încă să se rotunjească îi povesteam în gând despre Margareta, iar Margaretei îi povesteam în gând despre copil. Un fel de jocuri ale minții. Iar câteodată, m-am surprins discutând cu mine însămi. Chiar m-am întrebat dacă ea mă poate vedea. Dacă e fericită acolo sus, unde s-o afla. Dar la o adiere de vânt nu m-am gândit niciun moment. La un suflet care ar dori să-și ia rămas-bun. La faptul că morții continuă să ne însoțească, o bucățică de drum măcar. Nu m-am gândit, până într-o seară târzie, când mă întorceam de la birou, la sfârșitul uneia din acele zile înlăcrimate. Vântul de toamnă mătura frunzele maronii și lipsite de viață, căzute pe asfalt, ploaia mă silea să grăbesc pașii. Vreo două sute de metri mă mai despărțeau de stația de autobuz. Deodată, am zărit-o mergând în fața mea, pe stradă. Silueta ei firavă, înfășurată într-un mantou, așa cum poartă femeile bătrâne. Scundă și puțin încovoiată de povara anilor, cu geanta legănându-i-se pe braț. Exact cum o știam. Nu e ea, doar seamănă, îmi șoptea rațiunea. Însă eu aveam un sentiment straniu, acela că în mintea mea s-au ivit gânduri ce nu-mi aparțin. Gândurile ei, tot ce dorea ea să-mi spună. "Nu mai plânge din pricina mea". Și: "Ai grijă de copilul tău". Femeia a trecut pe lângă mine și i-am văzut chipul: era al unei străine. Am zâmbit. Dar inima mi se încălzise, inundată de fericire. Aerul avea mireasma vieții, asfaltul strălucea și, în curând, copilul meu va începe să miște. Nu primisem un semn, ci o mângâiere. "Nu plânge. Ai grijă de copilul tău". Mulțumesc, Margareta!
ANDREIA TOFAN - Alba Iulia