- Anul acesta, recent încheiatul Salon de Carte de la București a avut ca oaspeți o mare parte dintre scriitorii austrieci, nemți și elvețieni, traduși și publicați la editurile românești. Printre ei s-a aflat și Christian Haller, scriitor elvețian în vârstă de 70 de ani, autorul unui roman emoționant despre istoria propriei familii, începută, cândva demult, în "Micul Paris" românesc. Scrisă în urma a cinci călătorii de documentare făcute după 1990 la București, "Muzica înghițită" redă, în 300 de pagini, farmecul discret al vechii burghezii interbelice -
- Ați plasat acțiunea romanului dvs. "Muzica înghițită" în Bucureștiul începutului de secol 20. Lucru surprinzător, din partea unui scriitor elvețian. De unde interesul dvs. pentru România?
- Mama mea a locuit în România până la vârsta de 15 ani. Se trage dintr-o familie foarte veche și înstărită de evrei, familia Schmidts. Bunicul meu devenise director al Industriei Bumbacului. Au dus, prin urmare, viața tihnită și confortabilă a burgheziei. Au părăsit însă România pentru Elveția, unde nu doar că n-au mai reușit să se adapteze la atmosfera occidentală și la mentalități, dar nici n-au putut să-și mențină standardul financiar. Bunicul a pierdut averea și, implicit, și statutul social, fapt care i-a dărâmat psihic pe amândoi și care a accentuat aura pe care au proiectat-o asupra anilor petrecuți în România. Când eram mic, mama ne zicea, mie și fratelui meu, foarte multe povești despre tinerețea petrecută în România. Spunea mereu că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții ei. A trecut timpul și, deși nostalgia ei era tot mai mare, refuza să se întoarcă să vadă orașul în care copilărise. Știa cumva că Bucureștiul ei nu mai exista, că, întorcându-se, amintirile i-ar putea fi compromise. Și totuși, după revoluția din 1989, când începuse deja să sufere de Alzheimer, m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg în numele ei la București, să văd ce-a mai rămas și să-i povestesc.
- Atunci s-a născut ideea cărții?
- Da. Am venit la București, unde am locuit într-un apartament minunat, într-o casă belle époque, oferită de Asociația Scriitorilor Români. Am petrecut trei zile numai în casă, minunându-mă de cum arăta. Apoi am început să mă plimb pe jos prin București, în căutarea casei mamei mele. Știam unde ar trebui să ajung, în fostul cartier evreiesc, dar străduțele pe care o luam mă tot scoteau în cerc înapoi. Îmi pierdusem speranța când, într-o zi, am dat întâmplător peste ea. A fost un moment copleșitor. Casa în care locuise aparținea acum unui medic, care se născuse în ea. O cumpărase în anul 1927. E o casă românească veche, pe Strada Morilor, aproape de Timpuri Noi, într-o zonă sărăcăcioasă, foarte marcată de trecerea timpului: cărămizi căzute, ferestre sparte și tapet mucegăit. Descopeream pe viu o lume pe care o trăisem numai din fotografiile familiei. Și am știut atunci, în 1993, că e material pentru un viitor roman.
- Ați publicat însă destul de târziu cartea, abia în 2001. Ați mai reușit s-o faceți pe mama dvs. să-și amintească de anii aceia?
- Parțial. I-am citit unele pagini și le-a confirmat. Nu mai era capabilă să citească. Dar într-un fel, i-am redat partea luminoasă a amintirilor. Într-o zi, după ce mă întorsesem din România, m-a confundat cu fratele meu și a început să-mi povestească despre cum mersesem eu la București și găsisem casa ei de altădată. Am intrat în jocul ei și am întrebat-o cum arăta acum clădirea. A început să-mi detalieze, cu o bucurie incredibilă, ce splendid e renovată și îngrijită și ce distins e cartierul în care se află.
- Fiindcă tot e personaj-cheie în acest roman, ați putea face portretul mamei dvs.?
- Mama a fost o lady, o aristocrată, lucru care nu s-a potrivit deloc cu mediul în care a trăit mai târziu. Însă asta îi dădea și o anumită răceală, pe care noi, copiii, am simțit-o. Nu era prea tandră cu noi. Era foarte conștientă de originile ei, de familia din care provenea. Tatăl meu, pe care l-a cunoscut în Elveția, era total opus ca fire.
- N-ați simțit, când erați mic, că originile mamei vă deosebesc de ceilalți copii?
- Ba da. Eram conștient de trecutul meu. Afară, la școală, trăiam ca orice copil de elvețian, dar acasă, era România. Începea Orientul. Mama făcea cafea turcească la ibric și fuma țigări egiptene. Ce bucurie pe ea, când în anii '50, au emigrat italienii în Elveția și au adus cu ei și ardeii grași, care la noi nu se găseau. A putut mânca din nou ardei umpluți și ardei copți, ca-n tinerețe.
- E ceva românesc și în firea dvs.? Ați moștenit ceva din lumea colorată a mamei?
- Am simțit totdeauna că sunt un pic diferit de ceilalți elvețieni, dar nu-mi puteam explica. Am înțeles târziu. E vorba de o anumită atitudine privitoare la viață care pleacă de la premisa că totul e un fel de improvizație. Vedeți, în Elveția totul e precis, regulat, stabilit. Or, pentru mine nu a fost niciodată așa. Am avut de mic lumile mele în care plonjam. Îmi amintesc, de pildă, scurte momente când descopeream, copil fiind, că în lume se întâmplă ceva magic, că se deschide câte-o fereastră în care întrevezi ceva ce nu poți controla. De-a lungul timpului, am păstrat, ca și mama, o anumită relaxare. Fără atitudinea asta, nu poți exista ca artist. E un talent să știi să-ți oferi timp, să nu lucrezi ca nebunul uitând de tine și de cei din jur.
- Ați avut ocazia să citiți literatură română?
- Da, și o găsesc extrem de interesantă, fiindcă în ea au persistat un anumit suprarealism și dadaism, o doză de poezie care în literatura noastră a dispărut complet. Literatura română mi-a influențat mult scrisul. Asta spune însă ceva și despre felul de a fi al românilor. În timp ce în Germania sunt o grămadă de legi privitoare la arta poetică, la ce poți și nu poți să faci într-un roman, românii au o libertate cuceritoare: "Fuck! Lăsați-ne în pace, scriem cum vrem!". Și eu vin și spun: "Foarte bine, asta e ceea ce literatura ar trebui să facă".
- Dar Bucureștiul cum îl găsiți, după două decenii?
- S-a schimbat mult, nu doar la modul vizibil, pe străzi, ci și în mentalitate. Când am călcat prima oară aici, am găsit un amestec bizar de sovietism cu veche cultură europeană. Îmi amintesc cât de uluit am fost când, invitat la cină de niște români, în salonul lor, masa era așezată exact ca în fotografiile bunicilor mei. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Pe mine m-au obsedat aceste schimbări economice și istorice ale secolului 20 și felul în care oamenii s-au adaptat lor. E ceea ce urmăresc și atunci când scriu. "Muzica înghițită" e doar prima parte a unei trilogii care tratează aceste prefaceri.
- Am auzit că veniți destul de frecvent în România. Ce vă place să faceți când sunteți aici?
- Plimbare! (o spune în românește) Uite, chiar acum, în timpul interviului, fratele meu, care locuiește în Canada, aterizează pe Otopeni. Abia aștept să ne plimbăm împreună prin București. Eu voi fi ghidul. Iar apoi vom merge să vedem Delta, la Mila 23.
- Constat, citind biografia dvs., că ați început să scrieți destul de târziu, la 40 de ani.
- Am decis să devin scriitor la 19 ani și de atunci am scris constant. Dar mi-a luat foarte mult până am reușit să scriu prima carte. Am avut un maestru, care a murit când eu aveam 25 de ani, care era foarte strict cu părerile lui despre ce înseamnă și ce nu înseamnă literatură. Îmi dădea câte o temă de scris, iar apoi zicea: "Bine, acum uite cum scrie Maupassant". A fost destul de frustrant, dar m-a ajutat să-mi setez niște standarde. Talentul, în cazul meu, a avut nevoie de timp să se coacă. A trebuit să-mi trăiesc viața, să o înțeleg și să acumulez experiență, ca să am ce spune în romanele mele.
- După 40 de ani ați trăit doar din scris?
- Sunt absolvent al Facultății de Zoologie din Basel. Vreme de opt ani, am condus departamentul de studii sociale de la Institutul Gottlieb Duttweiler din Zürich. Am fost o vreme și secretar literar la Teatrul Claque din Baden și membru al Comisiei Teatrale din Zürich. În plus, am fost destul de activ ca jurnalist. Dar acum trăiesc numai din scris.
- Cum e viața dvs. din Elveția?
- Locuiesc la Laufenburg, un orășel foarte frumos, de 2000 de locuitori, pe malul Rinului, la granița cu Germania. La începutul secolului 19, Napoleon a împărțit orașul. Așa se face că acum există un Laufenburg nemțesc de-o parte a râului, și-un Laufenburg elvețian, de cealaltă parte, unite însă de două poduri. Nu am familie, sunt un singuratic de felul meu. Am știut dintotdeauna că o familie e foarte greu de întreținut, dacă ești scriitor. Dar locuiesc într-o casă cu două doamne. Una dintre ele a fost prietena mea, timp de 19 ani de zile. A suferit un atac cerebral și, de 13 ani, e paralizată. Cealaltă e sora ei, care locuiește cu ea, ca să o poată ajuta. Am decis să locuim în aceeași casă, fiindcă mai important decât să fiu un scriitor bun e să fiu un om bun. Oricum, pentru scris, am mansarda, locul unde sunt doar eu, computerul și gândurile mele.